Visite au monastère

Nous sommes en 1998 et la troupe de Joseph Nadj est invitée pour une tournée en Roumanie. Comme il se doit, le directeur du Centre Culturel Français de Iasi s'occupe des danseurs et organise la visite de la ville. Le monastère de Cetatuia, magnifique bastion, qui surplombe la cité, fait presque systématiquement partie du parcours. Effectivement, c'est un endroit étonnant qui permet, en plus, de découvrir la ville dans toute son étendue. Je connais assez bien le lieu, mais pas assez pour faire le guide touristique. Je cherche donc un moine qui pourrait nous informer sur le passé et l'architecture de cet édifice. L'un d'eux se présente et je me contente de traduire. Au début, tout est normal : «Le monastère de Cetatuia a été bati entre 1669 et 1672 par le prince régnant Gheorghe Duca. Dès le début, l’église du monastère a été entourée d'une muraille de pierre percée de meurtrières. Cette fortification comporte également une grande tour d'entrée et des tours plus petites situées dans les quatre coins de la cour...» Mais peu à peu il me semble que nous dérapons, lui qui parle et donc moi qui traduis. Le guide nous apprend que le monastère a beaucoup souffert, que les Russes sont des porcs et qu'ils ont bafoué le culte à diverses reprises. Ensuite, il s'en prend aux Turcs qui sont venus également déranger le culte et qui sont des porcs également. Il ajoute : «Mais eux au moins, ils ont Allah, tandis que les Russes sont des porcs athés, ce qu'il y a de pire.»
Ensuite, notre doux guide demande d'où nous venons et ce que nous avons comme activités. Quand on lui annonce que ce sont des danseurs, il nous dit avec un doux sourire qu'il y a beaucoup d'artistes qui viennent ici se repentir de leurs métiers. Quant à la France, il reconnaît que c'est un grand et beau pays qui a beaucoup influencé la Roumanie dans le passé. Mais aujourd'hui, il regrette qu'il y ait tant de noirs et d'arabes dans les rues de Paris. Ce ne sont pas des races intéressantes, précise-t-il. Or, il faut savoir que dans la troupe de Joseph Najd, il y avait cette année-là un Marocain et de toute façon beaucoup de danseurs de diverses nationalités. Le ton commence donc à chauffer et je me sens de plus en plus mal à l'aise dans mon rôle d'interprète. Certains artistes font répéter au moine ses propos pour être sûrs d'avoir bien compris. Cela ne s'arrange pas d'autant qu'un autre danseur est hongrois et il en entend de toutes les couleurs. Il est clair qu'il n'aurait pas dû être hongrois. Bref, nous voulons mettre fin à des commentaires aussi subjectifs. Nous prenons congé du guide qui s'offusque parce que la visite n'est pas terminée, qu'il nous reste à voir le musée, mais nous en avions assez entendu et nous continuons notre promenade en silence. Un peu plus tard, notre ami le moine revient avec un gros volume; c'est le livre d'or du monastère et il nous demande, puisque nous sommes des personnes connues, de laisser quelques lignes comme cela se fait généralement. L'un des danseurs prend le livre et se met à écrire; les autres refusent. Je traduis en roumain ces quelques mots : «Dans cet endroit magnifique, nous aurions espéré entendre des paroles de paix et non des appels à la haine à l'encontre des étrangers.» Et le moine sourit en disant : «Tout à fait d'accord, sauf pour les Russes qui sont des porcs.» Nous avons quitté le monastère alors qu'une magnifique mercedes noire aux vitres teintées y entrait avec à l'intérieur un haut dignitaire ecclésiastique.
Alors, évidemment, on peut penser que nous étions tombé sur un moine borné, qui n'avait pas terminé ses études, un égaré du cloître, un agité du bocal monastique, voire un imposteur, mais hélas ces propos ne sont pas si rares. Norman Manea, l'auteur roumain le plus traduit au monde, vient de faire paraître «Les Clowns. Le dictateur et l'artiste» et il a donné récemment un interview au Figaro (le 29 octobre 2009). Il fait cette remarque à propos du prix Nobel décerné à Herta Muller, née en Roumanie, mais écrivain de langue allemande : «Dans une revue littéraire, un journaliste démocrate a écrit que le choix d'une Roumaine d'origine allemande était un malheur relatif à côté de ce qu'aurait été un Nobel roumain d'origine hongroise ou juive.» Il dit aussi qu'avec l'ouverture des dossiers de la Securitate : «On découvre que 80 % des prêtres à qui les gens venaient se confesser étaient des informateurs des services secrets.» Nous avions pu vérifier à Cetatuia que les membres du clergé sont effectivement bien informés.

Vizită la mănăstirea Cetățuia

Suntem în 1998 iar trupa lui Joseph Nadj este invitată în turneu în România. Așa cum este normal, directorul Centrului Cultural Francez din Iași trebuie să se ocupe de dansatori și să organizeze vizita orașului. Mănăstirea Cetățuia, superbul bastion ce se înalță deasupra orașului, face parte parte aproape sistematic din parcurs. Într-adevăr, este un loc uimitor care îți permite în plus să descoperi o panoramă splendidă asupra orașului. Cunosc destul de bine locul, însă nu suficient pentru a face pe ghidul turistic. Caut deci un călugăr pentru un plus de informații despre trecutul istoric și arhitectura acestui edificiu. Sosește unul iar eu mă mulțumesc cu rolul de traducător. Începutul prezentării este cât se poate de normal: „Mănăstirea Cetățuia a fost construită între 1669 și 1672 de prințul Gheorghe Duca. Încă de la început, biserica mănăstirii a fost împrejmuită de un zid străpuns de creneluri. Fortăreața mai cuprinde un turn mare chiar la intrare și alte patru turnuri mai micuțe dispuse în cele patru colțuri ale curții...”. Dar încetul cu încetul mi se pare că derapăm, el, cel care vorbește dar și eu, translatorul. Ghidul ne face cunoscut faptul că mănăstirea a avut foarte mult de suferit din cauza porcilor de ruși, ce au cotropit lăcașul sfânt în repetate rânduri. Apoi, se leagă și de turci, și ei tot porci, pentru că au săvârșit aceleași nelegiuiri.Dar adaugă: „Dar ei măcar îl au pe Allah, spre deosebire de ruși, acești porci atei de cea mai joasă speță”.
Apoi, blajinul nostru ghid ne întreabă de unde venim și cu ce ne ocupăm. Când află că e vorba de dansatori, ne dezvăluie cu un surâs larg că sunt foarte numeroși artiștii care trec pragul mănăstirii ca să se căiască fiindcă și-au ales această meserie. Fiindcă vine vorba și de Franța, recunoaște că este o țară frumoasă, cu o mare națiune, ce a influențat enorm România în multe privințe în trecutul istoric și cultural. Dar regretă că în ziua de azi sunt atât de mulți negri și arabi pe străzile Parisului. „Acestea nu sunt rase interesante”, precizează el. Tebuie să menționez că în acel an din trupa lui Joseph Nadj făceau parte și un marocan, și oricum dansatori de diverse naționalități. Tonul începe deci să se încingă și mă simt din ce în ce mai stânjenit în rolul meu de interpret. Câțiva artiști în fac chiar pe călugăr să-și repete afirmațiile, pentru a se asigura că nu au înțeles greșit. Spiritele sunt departe de a se calma, unul dintre dansatori este maghiar și își ia și el porția de comentarii făcute pe seama ungurilor. E foarte clar că n-ar fi trebuit să se nască maghiar. Sătui, vrem să punem capăt acestor păreri atât de subiective și îi dăm de înțeles ghidului nostru că intervenția lui ne este îndeajuns. Se ofuschează zicându-ne că vizita încă nu s-a terminat, că mai trebuie să ne arate și muzeul dar cum auzisem de la el suficient de multe lucruri am preferat să ne continuăm plimbarea în liniște. După un timp amicul nostru, căligărul revine cu un caiet mare, gros ca un ceaslov; ne spune că este Cartea de aur a mănăstirii și ne cere, pentru că suntem persoane cunoscute, să scriem câteva rânduri în semn de amintire, așa cum se obișnuiește. Unul dintre dansatori ia cartea și începe să scrie. Alții refuză. Îi traduc călugărului în limba română cele câteva cuvinte: „În acest minunat loc am fi sperat să auzim mai degrabă cuvinte împăciuitoare, nicidecum instigări la ură și rasism”. Iar acesta adaugă zâmbind: „Întru totul de acord, dar rușii rămân totuși niște porci.” Am părăsit mănăstirea în timp ce în curte își făcu apariția un demnitar ecleziastic într-un Mercedes negru cu geamuri fumurii.
Evident, s-ar putea crede că am avut noi ghinionul să nimerim tocmai peste un călugăr limitat, cu școala abandonată, un rătăcit, un răzvrătit al mediului monastic, ba chiar peste un impostor, dar din nefericire remarcile de acest gen nu sunt chiar atât de rare. Norman Manea, actualmente autorul român cel mai tradus în străinătate, tocmai și-a lansat „Clovnii. Dictatorul și artistul” și a acordat recent un interviu ziarului „Le Figaro” din 29 octombrie 2009. A făcut această declarație în privința Premiului Nobel decernat Herthei Müller, născută în România, dar scriitoare de limbă germană: „Într-o revistă literară, un jurnalist democrat a scris că alegerea unei românce de origine germană este o nefericire relativă în comparație cu ce ar fi însemnat un Nobel pentru un român de origine maghiară sau evreiască.” Acesta precizează și faptul că odată cu accesul la dosarele Securității „s-a descoperit și că 80% dintre preoții cărora enoriașii le făceau confesiuni erau informatori ai serviciilor secrete”. Efectiv, ne-am putut da seama că, la Cetățuia, membrii clerului sunt într-adevăr foarte bine informați.

Au XXIéme siècle, il conviendra d'avoir de la chance!

En 1975, on pouvait voir sur les écrans : "En l'an 200, il conviendra de bien faire l'amour". Dans ce film, Pasquale Festa Campanile faisait le portrait d'une société où toute forme d'énergie ayant disparu, on exploite celle obtenue au cours des rapports sexuels. Après avoir lu Reich, un sexologue décide d'utiliser l'énergie sexuelle libérée par l'orgasme pour produire de l'électricité : après des essais concluants il recrute des travailleurs pour son usine et impose des cadences infernales.
Malheureusement, le réalisateur italien s'est un peu trompé. Il apparaît aujourd'hui qu'il est complètement inutile de faire l'amour. Au XXIème siècle, il conviendra surtout d'avoir de la chance. De nombreux exemples le démontrent. Dans certains états des Etats-Unis, on tire au sort parmi les nécessiteux pour savoir lesquels auront droit à être soignés. Une lettre de l'alphabet est tirée au sort, et ceux qui ont cette lettre peuvent entrer à l'hôpital. Les autres ont le droit de revenir le mois suivant, s'ils sont encore vivants. En Italie et en Angleterre, on a imaginé des loteries qui permettent de gagner des emplois. Dans tous les pays, on fait rêver le peuple avec des gros lots de plus en plus gros. On peut y gagner des millions d'euros. Les chômeurs sont invités à jouer leurs allocations et les malades se doivent de dépenser l'argent des médicaments. Les jeux télévisés sont en vogue et on peut y trouver matière à se sauver de la pauvreté. Les casinos sont désormais ouverts à tous et le smoking n'est plus exigé.
En 1987, Serge Gainsbourg chantait "Aux enfants de la chance", et dans ce texte il mettait en garde les jeunes contre la drogue :
Aux enfants de la chance
Qui n'ont jamais connu les transes
Des shoots et du shit
Je dirai en substance
Ceci
Touchez pas à la poussière d'ange.
En Roumanie, j'ai lu des petites annonces et j'ai pu constater que des malades cherchaient des sponsors pour se faire opérer. Eh oui, toute notre vie aujourd'hui est organisée autour de cette idée : trouvons un sponsor. Si on a la chance d'être sponsorisé, on peut envisager de faire des études, on peut trouver un emploi et plus tard une place sur une table d'opération. J'imagine que les chirurgiens font les cicatrices en forme de logos. Avec un sponsor, on peut faire du sport. On peut devenir artiste ou acteur. Une autre petite annonce m'avait intrigué :"Américain basé à Bucarest cherche à sponsoriser une jeune étudiante en échange de quelques heures au lit".
Il convient d'avoir de la chance pour éviter, si vous êtes Afghans ou Irakiens, les bombardements des démocraties. Il convient d'avoir de la chance pour éviter la famine si vous êtes Africains. En Europe de l'Ouest, il convient d'avoir de la chance pour éviter les liquidations d'entreprises et les délocalisations. En Europe de l'Est, il convient d'avoir de la chance pour que les gouvernements ne mettent pas tous les fonctionnaires en congé forcé non payé. C'est exactement ce qu'il se passe actuellement et scandaleusement en Roumanie sur les recommandations du F.M.I. Oui, il faut vraiment de la chance pour éviter que le F.M.I., qui a déjà causé tant de désastres dans tant de pays, ne s'occupe de vous et vous condamne définitivement à la misère. Rappelons qu'en 1989, quelques mois avant sa chute, Nicolae Ceaucescu était considéré par le Fonds Monétaire International comme "son meilleur élève", parce qu'il avait réussi à rembourser les emprunts qu'il devait à la finance internationale en faisant crever de faim son peuple.
Il est à craindre malheureusement que c'est Sigismund Krzyzanowski qui avait la vue la plus juste dans son premier recueil de contes écrits entre 1926 et 1939. C'est un auteur polonais que Guy Cambreleng, étonnant comédien voyageur, m'a fait connaître. Dans sa nouvelle "La Houille Jaune", un inventeur qui trouve une nouvelle source d’énergie (car la fin du charbon sur Terre hantait déjà les préoccupations de cet auteur visionnaire) en élaborant une houille jaune à partir de la bile créée par la haine des hommes... Avec l'énergie de la haine, qui est inextinguible et intarissable, tout est permis et le monde sera sauvé.

În secolul XXI ar fi bine să ai noroc!

În 1975, se putea vedea pe marile ecrane „În anul 2000, ar fi bine să știi să faci dragoste”. În acest film, Pasquale Festa Campanile făcea portretul unei societăți în care orice formă de energie dispăruse, prin urmare se exploata energia obținută în timpul raporturilor sexuale. După ce l-a citit pe Reich, un sexolog hotărăște să folosească energia sexuală eliberată în timpul orgasmului pentru producerea energiei electrice. După o serie de încercări concludente, acesta recrutează „muncitori” pentru „uzina” sa și impune un ritm de lucru infernal.
Din nefericire, realizatorul italian s-a cam înșelat. Se pare că astăzi este complet inutil să faci dragoste. În secolul XXI e de preferat în special să ai noroc. Numeroase exemple demonstrează acest lucru. În anumite state ale SUA, s-a făcut o tragere la sorți în rândurile persoanelor nevoiașe pentru a se ști cine are dreptul la îngrijiri medicale. Cei al căror nume începea cu litera extrasă aveau acces la spital. Ceilalți aveau dreptul să revină luna următoare, dacă mai erau încă în viață. În Italia și Anglia, s-au inventat loterii care permit câștigarea de locuri de muncă. În toate țările oamenii sunt îmbiați să viseze cu lozuri din ce în ce mai mari. Se pot câștiga milioane de euro. Șomerii sunt invitați să-și joace alocațiile iar bolnavii să-și pună la bătaie până și ultimul bănuț de medicamente. Și jocurile televizate sunt în mare vogă fiind o modalitate de a scăpa de sărăcie. În zilele noastre cazinourile sunt deschise tuturor iar smokingul nu mai este obligatoriu.
În 1987, Serge Gainsbourg cânta „Aux enfants de la chance”, iar în textul său le atrăgea atenția tinerilor asupra drogurilor:
Aux enfants de la chance
Qui n'ont jamais connu les transes
Des shoots et du shit
Je dirai en substance
Ceci
Touchez pas à la poussière d'ange.
În România, am citit diverse anunțuri la mica publicitate și am constatat că sunt bolnavi în căutare de sponsori pentru a-și putea permite o intervenție chirurgicală. Ei da, astăzi, întreaga noastră viață este organizată în jurul acestei idei: găsirea unui sponsor. Dacă avem norocul să fim sponsorizați, ne putem gândi la studii, la un loc de muncă și, mai târziu, la un loc pe masa de operație. Mi-i imaginez pe chirurgi făcând operația în formă de siglă. Numai cu un sponsor putem face sport. Sau putem deveni artist. Dar un alt anunț m-a intrigat de-a dreptul: „American stabilit la București, sponsorizez tânără în schimbul câtorva ore în pat”.
E bine să ai noroc pentru a evita bombardamentele democrației, dacă ești afgan sau irakian. E bine să ai norocul de a scăpa de foamete dacă ești african. În Europa de Vest, e bine să ai noroc ca să scapi de șomaj. În Europa de Est, e nevoie de noroc pentru ca guvernele să nu-i trimită pe funcționari în concediu forțat neplătit. Este exact ceea se întâmplă actualmente în România, la recomandarea scandaloasă a FMI. Da, avem într-adevăr nevoie de noroc pentru ca acest FMI ce a cauzat atâtea dezastre în multe țări, să nu se ocupe de noi și să nu ne condamne la mizerie pentru totdeauna. Să ne amintim că în 1989, cu câteva luni înainte de prăbușirea regimului comunist, Nicolae Ceaușescu era considerat de Fondul Monetar Internațional ca fiind „elevul său cel mai bun”, pentru că reușise să ramburseze împrumutul făcut cu prețul înfometării poporului.
Se pare că, din nefericire, Sigismund Krzyzanowsky și-a dat seama cel mai bine de situație în prima sa culegere de povestiri scrise între 1926 și 1939. Este un autor polonez ce mi-a fost făcut cunoscut de Guy Cambreleng, un uimitor actor călător. În nuvela „Huila galbenă” un inventator care găsește o nouă sursă de energie (căci epuizarea carbonului de pe Pământ îi bântuia deja preocupările de autor vizionar) extrăgând din fiere o huilă galbenă generată de ura umană... Cu cantitatea de energie provenită din ură, care este inepuizabilă și de nestins, totul este permis iar lumea va fi salvată.

Etre sur la photo

Dans son blog, l'écrivain sévillan, Javier Marias, constate l'appétit des hommes politiques actuels pour les photographies. Bien sûr, il ne s'agit pas de n'importe quelle photos, mais celles où on peut les voir en « bonne compagnie ». En Espagne, comme ailleurs, le chic est d'être photographié avec Barak Obama. On sait que Sarkozy a fait aussi des pieds et des mains pour poser à côté du président américain. Il aurait aussi eu l'impression de récupérer un peu du prestige que l'on accorde au récent Prix Nobel de la Paix. Mais Marias ajoute :«En quoi cette fausse intimité avec des personnalités est-elle intéressante? Apporte-t-elle un surplus d'intelligence ou de vaillance? Est-ce que le prestige serait contagieux? Ces exhibitions ou trophées photographiques me paraissent d'une vulgarité absolue et dénotent une personnalité complexée, présomptueuse et naïve.» Il cite l'exemple d'un homme politique espagnol qui voulait vraiment poser avec Obama et, comme on lui a expliqué que ce président avait malheureusement autre chose à faire, il se consola en se faisant prendre en photo avec le gouverneur du Nouveau-Mexique. « Ces gesticulations sont le fait, écrit-il, de quelqu'un qui se considère lui-même comme de la merde. Et ce n'est pas bon qu'un homme qui a de grandes responsabilités politiques en Espagne ait de telles préoccupations. » Javier Marias dénonce aussi le ridicule des salles à manger où l'on voit le maître de maison posant, dans un cadre doré ou en argent, avec le pape, Bush, ou Berlusconi. Pour lui, c'est une faute de goût qui dénonce une médiocrité sans fond. C'est d'autant plus dérisoire qu'avec les progrès de la technique informatique, on peut vous voir sur internet entrain d'embrasser Marilyn Monroe ou jouer aux cartes avec Fidel Castro. Merci Photoshop!
Je me souviens d'un Conseiller Culturel de l'Ambassade de France à Kiev qui tenait à apparaître systématiquement en compagnie des artistes connus que nous recevions. Ainsi, il se glissait à côté du musicien Richard Galliano, qui se demanda d'ailleurs s'il ne faisait pas partie de la police politique du pays. Mais aussi à côté de Mireille Mathieu, que nous n'avions pas invitée, mais qui se trouvait en tournée en Ukraine. Il fallait absolument qu'il représente la France au bras de cette éternelle starlette de la chanson française. D'autant, ajoutait-il, qu'elle est la chanteuse préférée du président ukrainien. Il faut dire qu'il faisait partie de ces individus qui, avec leurs subordonnés, savent si bien joindre l'inutile au désagréable, mais qui sont d'une veulerie et d'une complaisance infinie en présence de l'ambassadeur. Il était, en outre, affligé de tics permanents. Je crois qu'il devait aimer les photographies parce que c'était le seul moment où son visage était au repos. Pour le reste, tout ce qu'il avait retenu de son apprentissage en diplomatie, c'est qu'il fallait commencer toutes les phrases par : « Vous ne craignez pas que... Vous n'avez pas peur que... » En effet, il était d'une telle prudence qu'il ne fallait jamais dire du mal de Staline ou de Hitler devant lui. « Vous ne craignez pas que cela indispose nos interlocuteurs? Vous n'avez pas peur que cela jette un froid? »
Aujourd'hui que n'importe quel téléphone portable se transforme en un instant en appareil photo, il est courant de voir des passants se précipiter sur une personne connue et lui dire :
- « Je vous ai reconnue! Vous permettez? Je voudrais tant être en photo avec vous! Je vous en prie! Je vous admire depuis que je suis tout petit! Et ma mère aussi! »
Le problème est qu'il faut une troisième personne pour réaliser le projet. Alors, le fanatique cherche quelqu'un dans la foule qui voudrait bien faire le photographe. Ce n'est pas si facile parce que tout le monde se méfie de tout le monde, et bien sûr chacun est pressé. On finit néanmoins par trouver un brave garçon qui veut bien se dévouer pour cette grande cause, mais il ne comprend pas le maniement de l'appareil. Il met en route les jeux et les musiques du portable. La vedette s'impatiente, mais garde son sourire qui est sa marque de fabrique. Après un cours rapide d'initiation au matériel moderne, enfin le photographe est prêt. Mais il faut aussi calculer la position du soleil et faire en sorte que personne ne passe devant les protagonistes. Et au moment où tout est en place, le téléphone sonne. Le temps de répondre à sa maman que c'est promis, qu'il n'oubliera pas d'acheter deux baguettes de pain et une livre de beurre, le malheureux ne peut que constater que son idole a disparu. Il prendra quand même en photo l'endroit où a eu lieu la rencontre. Mais pour cela il n'a plus besoin de personne et il congédie son photographe bénévole. Un peu plus tard, il racontera à ses copains qu'il a rencontré ce grand footballeur ou cet immense chanteur, mais personne ne le croira jamais. Même sa maman aura des doutes.

Să fii în fotografie

Pe blogul său, scriitorul spaniol Javier Marias constată apetitul politicienilor din zilele noastre pentru fotografie. Desigur, nu este vorba despre orice de fotografie, ci despre acelea în care pot fi văzuți în „companie onorabilă”. În Spania, ca de altfel peste tot, e la modă să te fotografiezi cu BaracK Obama. Și despre Sarkozy se știe că s-a dat peste cap să se fotografieze lângă președintele american. Ba chiar a simțit că, astfel, are și el ceva din prestigiul conferit acestuia de recenta acordare a Premiului Nobel pentru Pace. Dar Marias adaugă: „În ce anume este interesantă această falsă intimitate cu personalitățile? Aduce cumva un plus de inteligență sau de valoare? Prestigiul este oare contagios? Aceste exhibiții sau trofee fotografice îmi par de o vulgaritate absolută și denotă o personalitate complexată, presomptuoasă și naivă.” Acesta citează exemplul unui om politic spaniol ce dorea cu orice preț să se fotografieze cu Obama, dar cum i s-a explicat că acesta avea din păcate altceva de făcut, s-a consolat în final cu o fotografie alături de guvernatorul din New Mexico. „Aceste gesticulații, spune scriitorul, sunt opera cuiva care se consideră el însuși un rahat. Și nu e de preferat ca cineva care are mari responsabilități politice în Spania să aibă asemenea preocupări.” Javier Marias denunță de asemenea ridicolul restaurantelor în care îi poți vedea pe patroni alături de Papă, Bush sau Berlusconi în fotografii cu ramă poleită. Pentru el acest lucru dovedește o mare lipsă de gust și scot la iveală o mediocritate fără margini. Este cu atât mai derizoriu cu cât, datorită progresului tehnicii informatice, puteți fi văzut pe Internet sărutând-o pe Marylin Monroe sau jucând cărți cu Fidel Castro. Mulțumim, Photoshop!
Îmi amintesc de un consilier cultural al Ambasadei Franței de la Kiev, care ținea morțiș să apară sistematic în compania diverșilor artiști cunoscuți ce erau invitați să susțină spectacole. Astfel, acesta se strecura lângă muzicianul Richard Galliano (care se întreba de altfel dacă nu cumva face parte din poliția politică ucraineană), dar și lângă Mireille Mathieu, ce nu fusese invitată, dar care se afla în turneu prin Ucraina. Trebuia cu orice preț ca el să reprezinte Franța la brațul acestei eterne starlete a cântecului franțuzesc. Cu atât mai mult cu cât, adăuga el, era cântăreața preferată a președintelui ucrainean. Trebuie să spun că acesta făcea parte dintre acei indivizi care, în relațiile cu subordonații, știau să îmbine perfect inutilul cu dezagreabilul, dar care erau erau de o servilitate și de o complezență fără seamăn în prezența ambasadorului. Mai avea și niște ticuri nervoase pe de asupra. Cred că-i plăcea tare mult să fie fotografiat, fiindcă acela era singurul moment în care ticul îi dispărea și chipul îi era destins. În ceea ce privește restul, tot ce reținuse el din activitatea diplomatică era faptul că orice frază trebuia începută cu: „Dar nu vă e teamă că ...?”. De fapt era de o asemenea prudență încât nu trebuia niciodată să se zică ceva rău de Stalin sau de Hitler în prezența lui. „Nu vă este teamă că acest lucru îi indispune pe interlocutorii noștri? Nu credeți că vor îngheța apele?”
În ziua de azi, orice telefon mobil se transformă într-o clipă în aparat de fotografiat și poți vedea adesea trecători asaltând o persoană cunoscută zicându-i: „Aaa! V-am recunoscut! Permiteți? Aș vrea atât de mult să fac o fotografie cu dumneavoastră! Vă rog frumos! Vă admir de când eram mic... și mama mea la fel!”.
Problema este că e nevoie de o a treia persoană pentru ca dorința să fie îndeplinită. Atunci, fanaticul roagă un alt trecător să facă pe fotograful. Și asta nu-i chiar așa simplu pentru că toată lumea se teme de toată lumea și, bineînțeles, fiecare este grăbit. În final, se găsește totuși un tânăr amabil dispus să se dedice acestei cauze nobile, dar din păcate nu știe prea bine cum se utilizează aparatul. Apasă greșit pe butoane și dă drumul la jocuri și la muzică. Vedeta se imacientează, dar își păstrează zâmbetul, marca sa de fabricație. După un curs rapid de inițiere în tehnica modernă, fotograful este, în sfârșit, pregătit de acțiune. Dar mai trebuie să calculeze poziția soarelui și să aibă grijă ca nimeni să nu treacă prin fața protagoniștilor. Și când toate detaliile sunt puse la punct, telefonul începe să sune. În timp ce îi răspunde mamei sale și îi promite că nu va uita să cumpere două franzele și un pachet de unt, nefericitul constată că idolul său a dispărut. Fotografiază totuși locul în care a avut loc întâlnirea. Pentru asta nu mai are nevoie de ajutor, așa că își „concediază” fotograful benevol. În scurt timp le va povesti prietenilor că l-a întâlnit pe acest mare fotbalist sau cântăreț de renume, însă nimeni nu-l va crede niciodată. Chiar și mama lui va avea ceva îndoieli.

Un enfant dans la rue.

Je voudrais aujourd'hui évoquer ce que je considère comme un échec personnel. Lorsque j'étais directeur du CCF de Iasi, j'avais pour habitude de faire le soir des achats dans un magasin du centre-ville et je rencontrais ainsi régulièrement un enfant qui mendiait. Le voyant chaque jour ou presque, j'avais entamé un contact avec lui. Je lui parlais en même temps que je lui achetais de quoi manger. Et puis, un jour, il m'a montré où il dormait. C'était sur un paillasson devant la porte d'un particulier au second étage d'un immeuble. Il avait l'autorisation d'y dormir à condition d'être parti le matin avant que les occupants de l'appartement ne sortent pour aller travailler. Je me demandais souvent alors : comment peut-on dormir en sachant qu'un enfant passe la nuit sur le paillasson?
De mon côté, je faisais chaque jour un peu plus connaissance avec Georghita. Il avait huit ans, il était évidemment analphabète, mais il me semblait un enfant intelligent, éveillé, courageux. Un jour, lassé de le trouver dans cette posture de mendiant, je décidai de m'occuper de lui plus sérieusement. Le problème, me semblait-il, était de lui faire retrouver le chemin de l'école. C'est ainsi que j'ai appris qu'en fait il s'était sauvé de ce qu'on appelle en Roumanie une « Casa de copii », c'est-à-dire orphelinat. Ses parents étaient morts et il avait un frère et trois sœurs (deux d'entre elles ont été par la suite adoptées en Italie). J'ai donc pris contact avec les autorités locales qui avaient pour charge les enfants de la rue. D'abord on m'a dit qu'il était hors de question de l'accepter à l'école, vu qu'il était en haillons. J'ai habillé et lavé cet enfant, puis je l'ai à nouveau représenté. On m'a répondu qu'il était malade mental et qu'on ne pouvait pas le mettre en contact avec d'autres enfants. Je suis allé voir le psychiatre le plus renommé de l'hôpital Socola à Iasi, qui a trouvé l'enfant tout-à-fait normal et qui m'a donné des certificats médicaux. J'ai donc eu un entretien avec les responsables de l'enfance malheureuse à Iasi, très fâchés de mon entêtement. Ils m'ont demandé ce qui motivait mon attirance pour Gheorgita. J'ai dit que simplement j'avais essayé de l'aider et de lui trouver une école. De plus en plus suspicieux, mes interlocuteurs voulaient me faire dire que j'avais plus que de la compassion pour cet enfant. Sans cesse revenait cette question : « Pourquoi vous intéressez-vous à cet enfant? » Et jamais ils ne proposaient une solution pour l'enfant lui-même. Il disait qu'à huit ans il était « irrécupérable » et que d'ailleurs son père avait fait de la prison.
J'ai pris l'enfant chez moi quelques temps. Et un jour un enfant plus jeune est venu me remercier parce que c'est lui qui avait hérité du paillasson libéré par Gheorghita. En même temps, je recevais des coups de téléphone anonymes du style : « Nous pouvons vous proposer des enfants plus dépravés... » Un jour, un médecin est venu me voir au Centre Culturel et il m'a proposé de me soigner, parce qu'il avait su que je m'étais rendu à l'hôpital psychiatrique. Nous avions décidé d'offrir à une association qui s'occupait des enfants des rues les jouets que nous avions en trop au CCF et cette association ne se manifestait pas. J'ai donc pris plusieurs cartons pour leur apporter. A ma grande surprise, les jouets furent refusés. J'en demandai la raison et, après bien des tergiversations, je compris qu'ils ne pouvaient pas accepter les cadeaux venant d'un pédophile. Oui, le mot était lâché. Toute cette période était vraiment pénible. Je ne pouvais attaquer parce que, bien sûr, personne n'avait écrit cela dans un journal. Je demandais alors qu'on accuse officiellement et personne ne le faisait. Certains m'expliquaient que de toute façon il ne m'arriverait rien puisque j'étais soutenu par l'ambassade de France. Avant nous nous amusions souvent ensemble, tant j'appréciais la spontanéité et la jovialité de Gheorghita. Désormais je n'osais même plus un geste de tendresse vers lui, tant j'avais peur que cela soit mal interprété.
Après bien des péripéties, bien des fugues de l'enfant qui n'avait plus confiance dans les adultes, il fut repris par la Casa de Copii. Ensuite, je fus nommé à Kiev. Ce qui était alors un échec relatif, devint un échec total pour moi. J'appris que Gheoghita était en prison pour quelques larcins mineurs. Depuis lors, il y est retourné plusieurs fois pour les mêmes raisons. Il y était encore quand j'ai quitté Iasi il y a un an. Bien sûr, je suis coupable de naïveté dans cette affaire. Peut-être ai-je été présomptueux. Peut-être n'ai-je pas su m'y prendre avec les autorités locales, mais je demeure convaincu que cet enfant était « récupérable ».

Un copil în stradă

Aș vrea să evoc astăzi un lucru pe care îl consider un eșec personal. Pe vremea când eram director al Centrului Cultural Francez din Iași, aveam obiceiul să fac seara cumpărături într-un magazin din centrul orașului și astfel întâlneam sistematic un copil care cerșea. Văzându-l în fiecare zi sau aproape, începusem să intru în vorbă cu el. Schimbam câteva cuvinte în timp ce îi cumpăram câte ceva de mâncare. Iar apoi, într-o zi, mi-a arătat unde dormea. Pe un ștergător de picioare din fața unui apartament de la etajul doi al unui bloc. I se permisese să doarmă acolo cu condiția să plece dimineața înainte ca locatarii să meargă la serviciu. Mă întrebam adesea: cum poți dormi liniștit, știind că un copil își petrece noaptea pe ștergătorul din fața ușii tale?
Pe măsură ce zilele treceau, îl cunoșteam pe Gheorghiță din ce în ce mai mult. Avea opt ani, era bineînțeles analfabet, dar mi se părea un copil inteligent, dezghețat și curajos. Într-o zi, sătul de a-l găsi permanent în această postură de cerșetor, m-am gândit să mă ocup de el mai serios. Principala problemă era, după părerea mea, să-l conving să se reîntoarcă la școală. Astfel, am aflat că fugise de la Casa de Copii. Părinții lui erau decedați și avea un frate și trei surori, tot la orfelinat, ulterior adoptați în Italia. Am contactat autoritățile locale ce se ocupau de copiii străzii. Mai întâi, mi s-a spus că nici nu se pune problema să fie reprimit la școală, așa murdar și zdrențuros. L-am dus să facă baie și i-am cumpărat haine noi, apoi l-am dus din nou în fața autorităților. Mi s-a spus că este bolnav mintal și că nu poate fi integrat într-un colectiv, la școală. Am luat legătura cu cel mai renumit psihiatru din Iași, de la Spitalul Socola, care a găsit copilul foarte normal și mi-a furnizat și certificatele medicale după consult. Am avut apoi încă o întâlnire cu cei ce se ocupau de „copilăriile nefericite”, de data aceasta foarte supărați de încăpățânarea mea. M-au întrebat ce interes aveam să mă ocup atât de mult de Gheorghiță. Le-am răspuns că nu doream decât să-l ajut și să revină la școală. Din ce în ce mai suspicioși, interlocutorii mei voiau să mă determine să spun că de fapt aveam mai mult decât o simplă compasiune pentru acest copil. Mă întrebau fără încetare: „De ce vă interesează așa de mult acest copil?”. Dar niciodată, în schimb, nu se gândeau la o soluție pentru EL. Spuneau că, la opt ani, copilul este „irecuperabil” și că, de altfel, tatăl său făcuse un timp pușcărie.
Am luat copilul la mine acasă pentru un timp. Și într-o zi, un copil și mai mic a venit să-mi mulțumească pentru că el era cel care „moștenise” ștergătorul din fața ușii, „eliberat” de Gheorghiță. În același timp, primeam telefoane anonime de genul: „Noi v-am putea propune copii și mai depravați dacă vă interesează...”. Într-o altă zi, un medic a venit să mă vadă la Centrul Cultural Francez și m-a sfătuit să mă tratez, pentru că aflase de vizita mea la Spitalul de psihiatrie. Dar nu aflase că, de fapt, fusesem cu copilul. Împreună cu echipa mea, am hotărât să oferim unei asociații care se ocupa de copiii străzii jucăriile pe care le aveam în plus la ludoteca Centrului Cultural Francez. Am umplut deci câteva cutii de carton și le-am dus. Spre marea mea surpriză, jucăriile au fost refuzate. Am întrebat din ce motiv și, după multe tergiversări, mi-am dat seama de ceea ce insinuau: nu puteau accepta cadouri din partea unui pedofil. Da, în sfârșit, cuvântul le scăpase pe gură! Toată această perioadă a fost de-a dreptul penibilă. Să îi atac în justiție nu puteam pentru că, bineînțeles, nimeni nu mă acuzase pe șleau în vreun ziar. Le-am cerut atunci să mă acuze „oficial”, însă nimeni nu a făcut-o. Unii mi-au spus chiar că, oricum, nu mi se va întâmpla absolut nimic, din moment ce eram susținut de Ambasada Franței. Înainte, mă distram și glumeam cu Gheorghiță, atât de mult îi apreciam spontaneitatea și jovialitatea. De atunci nu mai îndrăzneam să fac niciun gest de tandrețe, de teamă că va fi interpretat cine știe cum.
După multe peripeții, după multe fugi ale copilului care nu mai avea deloc încredere în adulți, a fost reprimit la Casa de Copii. Apoi, am fost numit în funcție la Kiev. Ceea ce înainte a fost un eșec relativ, s-a transformat atunci într-un eșec total pentru mine. Am aflat că Gheorghiță este în închisoare, pentru niște furturi minore. După ce a fost eliberat, a mai fost închis de câteva ori, din aceleași motive. Era încă la închisoare acum un an, când am părăsit definitiv Iașiul. Bineînțeles, mă fac vinovat de naivitate în această afacere. Poate am visat prea mult. Sau poate că nu am știut cum să procedez cu autoritățile locale, dar încă mai sunt convins că acest copil era „recuperabil”.

Fin politique

En 1968, quand j'étais à l'Université, j'avais rencontré un étudiant qui ne faisait pas de politique. Nous l'observions avec curiosité et parfois même il faisait pitié. De Gaulle et les grèves, il ne voulait pas entendre parler. Il était étudiant et il voulait ETUDIER. Quand on lui tendait un tract, il rétractait brusquement son poignet de façon à ne pas le prendre. On lui aurait tendu une torche enflammée, il l'aurait prise avec plus d'empressement. Il était sourd aux slogans et invisible aux manifestations. De notre côté, nous pensions avec Montalembert : Vous avez beau ne pas vous occuper de politique, la politique s'occupe de vous tout de même. .
Aujourd'hui, c'est celui qui fait de la politique qui est devenu une bête curieuse et souvent sujet aux moqueries du groupe. En réalité, tout est fait pour un désengagement de tous et particulièrement de la jeunesse. Assurément, la trahison de la bureaucratie stalinienne a joué son rôle. Dans l'Europe de l'Est, par exemple, les étudiants ont été dépolitisés. Je me souviens avoir discuté avec un jeune de l'Université de Craiova qui m'annonçait fièrement : «Je suis du parti vert!»
«Ecologiste?» ai-je demandé. «Non» a-t-il ajouté en me montrant un billet de 50 dollars. Son parti vert était le dollar.
Le 30 septembre dernier, sur la radio France-Inter, des étudiants chinois sont interviewés : «Entre nous, nous ne parlons jamais politique; le gouvernement s'en occupe très bien tout seul.» Voilà la réalité. La politique doit être confiée à des professionnels. Vous n'avez plus qu'à choisir entre le camp A et le camp B. De fait, le candidat A et le candidat B étaient à l'origine très différents; tout les opposait. Et puis, avec le temps... Le fait aussi de se fréquenter, de se tutoyer, de prendre ensemble un verre à la buvette de l'Assemblée Nationale ou du Sénat, cela fait qu'aujourd'hui il faut des journalistes extrêmement spécialisés pour distinguer les idées de droite de celles de la gauche, les projets conservateurs des programmes socialistes, les lois libérales des décrets démocrates.
Les politiciens ont par ailleurs tout intérêt à ce que le reste de la population se désintéresse de la politique. Ils restent entre eux, dans leur pré carré. Ils cumulent les mandats et les situations de rente. Mais l'urgence est d'éloigner en priorité le jeunesse de la vie politique. «La jeunesse est le fer de lance de la révolution», on le sait bien. Il ne faudrait pas que les étudiants apprennent que le mot politique vient du grec et qu'il signifie à l'origine : organisation de la cité. Il ne faudrait pas non plus rappeler ce qu'écrivait Aristote : «L'homme est naturellement un animal politique.» Déjà on remarque que partout en Europe les présidents, les ministres, les responsables «au plus haut niveau», ces gens-là, on les connaît depuis belle lurette, et certains depuis très belle lurette. En France, en 1981, un tiers des députés avaient moins de 40 ans. Ce pourcentage est tombé en 2002 à 4,2 %. C'est un signe qu'on donne aux jeunes : «N'espérez rien avant 55 ans.» «Et puis regardez dans quel état est la planète! Engagez-vous dans la lutte contre le réchauffement climatique, contre la disparition des espèces menacées (le Rhin et le Danube sont à ce point pollués que les poissons toussent) et pour le ramassage des papiers gras, cela sera plus utile que de vous inscrire dans un vain combat politicien.» Comme si le désastre écologique n'était pas dû avant tout à des décisions politiques. De plus, le qualificatif politicien, toujours péjoratif, vient à point nommé pour donner le dernier coup et dévaloriser toute attitude de révolte ou de contestation. Déjà la définition du qualificatif politique à travers les siècles est instructif. Depuis une origine noble (qui est relatif aux affaires publiques ), l'acception évolue au cours des siècles et le terme devient plus douteux. On dit qu'un fin politique est quelqu'un de rusé et adroit, qui s'accommode à l'humeur des personnes qu'il a intérêt de ménager, qu'il est prudent et réservé. Ce n'est vraiment plus très engageant, surtout pour un jeune qui a envie de passer à l'action.
Dans le passé, quand la jeunesse était par trop turbulente, il y avait toujours une guerre pour calmer ses ardeurs et pour la transformer en chair à canon. Aujourd'hui, on se sert plutôt de laxatifs. Et surtout ne faites pas de politique, l'Etat s'en charge si bien.

Om politic rafinat

În 1968, pe vremea când eram la Universitate, întâlnisem un student care nu făcea politică. Îl studiam toți cu mare curiozitate iar câteodată ni se făcea chiar milă. De Gaulle și de greve nici nu voia să audă. El era student și dorea să STUDIEZE. Când i se întindea câte un fluturaș, îl refuza net retrăgându-și brusc mâna. Dacă i s-ar fi dat o torță aprinsă ar fi luat-o cu mai multă grabă. Era surd la sloganuri și invizibil la manifestații. În ceea ce ne privea, gândeam ca Montalembert sau Lăpușneanu: „Dacă nu vreți cu niciun chip să vă ocupați de politică, se va ocupa politica de voi”.
În ziua de azi, tocmai cel care face politică a devenit o lighioană ce incită curiozitatea și este adesea ținta bășcăliei de grup. În realitate, totul este special făcut ca să provoace dezinteresul tuturor și în special al tinerilor. Desigur, trădarea birocrației staliniste a avut rolul său. În Europa de Est, de exemplu, studenții au fost depolitizați. Îmi amintesc de o discuție de acum câțiva ani cu un tânăr de la Universitatea din Craiova, care spunea cu mândrie: „Eu țin cu partidul verzișorilor!”. „Ești cu Ecologiștii?”, l-am întrebat. „Nu”, mi-a răspuns arătându-mi o bancnotă de 50 de dolari. Partidul său verde era dolarul.
Anul aceasta, pe 30 septembrie, câțiva studenți chinezi au fost intervievați de radio France-Inter: „Între noi, nu vorbim niciodată despre politică; guvernul se descurcă foarte bine și singur.”- au declarat aceștia. Iată realitatea. Politica trebuie încredințată profesioniștilor. Nu vă mai rămâne decât să alegeți între tabăra A și tabăra B. De fapt, la început, candidatul A și candidatul B erau foarte diferiți; total opuși. Dar apoi, cu timpul, pe măsură ce s-au frecventat, s-au tutuit și s-au întovărășit la un păhărel în bufetul Parlamentului sau al Senatului, a fost nevoie de jurnaliști și analiști extrem de experimentați pentru a distinge ideile dreptei față de cele ale stângii, proiectele conservatoare ale programelor socialiste de legile liberale ale decretelor democrate.
Politicienii au, pe de altă parte, tot interesul ca populația să manifeste un dezinteres față de politică. Ca să rămână ei, între ei, pe terenul lor rezervat și foarte bine delimitat. Își cumulează mandatele și diurnele. Iar prioritatea lor este să-i îndepărteze în special pe tineri de viața politică. „Tineretul este vârful de lance al revoluției”, se știe prea bine. Nu ar fi indicat ca studenții să învețe că de fapt cuvântul „politică” vine din greacă și semnifica inițial „organizarea cetății”. Nu ar trebui nici să li se reamintească ce scria Aristot: „Omul este prin natura lui un animal politic”. Deja se remarcă faptul că peste tot în Europa președinții, miniștrii, responsabilii de la „cel mai înalt nivel” – pe toți acești oameni îi cunoaștem din vremurile de demult, ba chiar din foarte îndepărtate vremuri, pe unii dintre ei. Și toți par să le spună tinerilor: „Nu sperați nimic înainte de 55 de ani!”. „Și apoi ia priviți în ce hal arată planeta noastră! Angajați-vă mai degrabă în lupta împotriva încălzirii globale, în lupta pentru protejarea speciilor pe cale de dispariție (Rhinul și Dunărea sunt atât de poluate încât peștii tușesc), implicați-vă mai degrabă în colectarea gunoaielor decât într-o zadarnică luptă politică”. Ca și cum tot acest dezastru ecologic nu ar fi fost cauzat în special de deciziile lor politice. În plus, calificativul „politician” - permanent cu sens peiorativ - de îndată ce este rostit, dă parcă o ultimă lovitură și devalorizează orice atitudine de revoltă sau de contestație. Este relevant și instructiv chiar și sensul pe care cuvântul „politică” l-a dobândit de-a lungul timpului. De la o origine nobilă (ce se referă la afacerile publice), accepția evoluează de-a lungul secolelor iar termenul devine îndoielnic. Se spune că un fin om politic este o persoană șireată și abilă, ce adoptă dispoziția persoanelor pe care are interesul să le menajeze, și care sunt prudente și rezervate. Iar asta nu mai sună chiar atât de bine și în special pentru un tânăr exaltat care vrea să treacă direct la acțiune.
În trecut, când tineretul era prea turbulent, se lăsa cu câte o răzmeriță, pentru a-i calma ardoarea și pentru a se tăia în carne vie. Astăzi se recurge mai degrabă la laxative. Și în special, nu faceți politică, „Statul se ocupă de asta atât de bine!”.

Un petit tour dans le Caucase

C'était en 1999. Nous avions préparé une longue tournée avec la pièce LES GROS CHAGRINS, que je jouais avec Roxane Borgna et Mihai Fusu. Après Saint-Pétersbourg et Moscou, nous sommes arrivés à Bakou où la représentation s'est bien déroulée. Ensuite, nous devions aller en Arménie. Or, l'Azerbaïdjan et l'Arménie sont en guerre à cause du conflit du Haut-Karabakh, territoire qui est revendiqué par les deux pays. Il nous était donc impossible de passer directement en Arménie et il fallait transiter par la Géorgie. Nous avons pris un train-couchette pour Tbilissi et nous devions prendre un autre train pour Erevan. Mais la gare de Tbilissi se trouvait sans électricité et éclairée de bougies. L'image de cette gare fantôme avec quelques flammes vacillantes dans un coin était d'une grande beauté, on aurait dit une basilique. Mais le train n'était évidemment pas en mesure de circuler. On nous envoya à la gare routière qui se trouvait de l'autre côté de la ville et on pouvait trouver un bus faisant le parcours. Malheureusement, le bus était sans pneumatiques; il reposait sur quatre grosses pierres et il était certain qu'il était pour un bon moment immobilisé. Nous étions harcelés par des chauffeurs de taxi qui nous promettaient de nous emmener sans problème en Géorgie, alors que nous savions qu'ils ne pouvaient pas franchir la frontière et qu'ils nous abandonneraient vraisemblablement en pleine montagne. Finalement, la chance voulut que nous trouvions un vieux mini-bus qui faisait le parcours. Dans ce mini-bus, se trouvaient des gens qui faisaient le trajet pour vendre ou pour acheter des tas de choses et qui alimentaient aussi un trafic de contrebande. Ainsi notre voisine avait deux grands sacs apparemment remplis d'oranges, mais en réalité, sous la couche d'oranges, se trouvaient des dizaines de cartouches de cigarettes, ce qui nous valut des heures d'attente à la douane géorgienne en face d'une immense photo d'un Staline en général en chef. Finalement, elle négocia avec les douaniers qui lui laissèrent une bonne partie de sa marchandise.
Nous avons eu bien le temps de sympathiser avec cette dizaine de voyageurs qui étaient aussi intrigués par notre présence sur ces routes cahoteuses et nous avons expliqué que nous étions en tournée dans cette région du monde. Pour rattraper le temps perdu, le chauffeur prit tous les risques dans la descente (il coupait le moteur pour économiser du carburant) et nous sommes arrivés à Erevan aux petites heures du matin. Nous avons été logés à l'ambassade de France dans des chambres aussi spacieuses que superbes et l'après-midi même nous avons joué notre spectacle. Au moment du salut, à notre plus grande surprise, nous avons vu venir les passagers du mini-bus avec des fleurs. Ils n'avaient rien compris à notre spectacle qui était en français, mais ils avaient tenu à être là. C'est pour moi un de mes plus beaux souvenirs de tournée.
Le lendemain, nous étions invités à déjeuner avec l'ambassadeur. Il avait été en poste auparavant en Australie et il en avait la nostalgie. Il ne trouvait pas le Caucase cocasse.
- "Vous savez, nous dit-il, ici, en Arménie, il y a toujours quelque chose à voir... Bien sûr, c'est un petit pays... C'est fatiguant... En Australie, vous pouvez faire des milliers de kilomètres et vous ne voyez jamais rien. Et quand je dis rien, c'est vraiment rien. Moi, le rien me fascine; il m'entre dans la peau." Et sa femme ajouta, pour lui donner raison : "Oui, moi, je montais même sur la capot de la voiture, je scrutais l'horizon, mais il n'y avait jamais rien à voir." Nous aurions volontiers partagé cette fascination du rien avec notre hôte, mais il fallait penser à la Turquie, notre étape suivante. Qu'il est difficile de philosopher en tournée! Les douaniers turcs me demandèrent si j'avais quelque chose à déclarer.
- "Rien. Absolument rien." Cette rencontre brutale avec le rien m'avait néanmoins marqué.

O raită prin Caucaz

Era în 1999. Pregătisem un turneu lung cu piesa „Les Gros Chagrins” în care jucam cu Roxane Borgna și Mihai Fusu. După Sankt-Petersburg și Moscova, am ajuns la Baku unde reprezentația s-a desfășurat fără probleme. Apoi, trebuia să mergem în Armenia. Numai că Azerbaidgeanul și Armenia sunt în război din cauza conflictului din Nagorno-Karabakh, territoriu revendicat de ambele țări. Ne era deci imposibil să trecem direct în Armenia, eram obligați să tranzităm Georgia. Am călătorit într-un vagon de dormit până la Tbilisi de unde trebuia să luam un alt tren pentru Erevan. Însă gara din Tbilisi, neavând curent electric, era luminată cu lumânări. Imaginea acestei gări fantomă în care licăreau câteva flăcări palide într-un colț era de o așa frumusețe încât ai fi zis că e o bazilică. Bineînțeles, trenul nu era în măsură să circule. Am fost trimiși la autogară, tocmai la celălalt capăt al orașului, spunându-ni-se că ar exista un autobuz care circula pe traseul nostru. Din nefericire nici autobuzul nu părea să se urnească prea curând, nu avea roți; era așezat pe patru pietre imense și era mai mult decât evident că avea să rămână neclintit mult și bine. Am fost asaltați și agasați de șoferi de taxi ce ne promiteau să ne ducă fără incidente în Georgia în timp ce noi știam foarte bine că nu aveau șanse să treacă frontiera și că riscam pe deasupra să fim abandonați pe cine știe ce vârf de munte. În final, norocul ne-a surâs și am găsit un minibus vechi, gata să ne ia. Minibusul era plin de persoane care făceau frecvent acest traseu pentru a cumpăra o mulțime de lucruri și care, în același timp, alimentau un trafic de contrabandă. O femeie care stătea chiar lângă noi avea doi saci mari ticsiți în aparență cu portocale dar, în realitate, sub stratul de portocale se ascundeau zeci de cartușe de țigări care ne-au costat ore întregi de așteptare la vama georgiană,în fața unei fotografii uriașe cu Stalin în uniformă de general. În cele din urmă, aceasta a negociat cu vameșii care i-au lăsat o mare parte din marfă.
Am avut o grămadă de timp să simpatizăm cu cei vreo zece călători care erau intrigați de prezența noastră pe aceste drumuri pline de gropi; le-am explicat că eram în turneu în acest colț pierdut al lumii. Ca să recupereze timpul pierdut, șoferul își luă toate riscurile în coborârea serpentinelor, opri până și motorul pentru a economisi carburant și am ajuns la Erevan dimineața foarte devreme. Am fost cazați la Ambasada Franței în camere pe cât de spațioase pe-atât de superbe iar în după amiaza aceleiași zile am jucat spectacolul.
În momentul salutului, spre cea mai mare surpriză, i-am văzut venind spre noi pe toți pasagerii minibusului cu brațele pline de flori. Nu înțeleseseră mare lucru din spectacolul nostru care era în franceză, dar au ținut foarte mult să fie prezenți. Pentru mine, aceasta a fost una dintre cele mai frumoase amintiri de turneu.
A doua zi am fost invitați să luăm prânzul cu ambasadorul. Înainte fusese ambasador în Australia și avea nostalgia acelei perioade. Și mai avea și o problemă: nu reușea cu niciun chip să găsească Caucazul- Caut Cazul:
„Știți -spuse el- aici în Armenia, întotdeauna e ceva de văzut...Ce-i drept, e o țară mică... E obositor...În Australia puteți să faceți mii de kilometri și nu vedeți niciodată nimic. Și când spun „nimic” e într-adevăr „nimic”. Pe mine unul, nimicul mă fascinează; îmi intră pe sub piele.” Și soția lui adăuga repede, ca pentru a-i da dreptate: „A, da, da, eu mă urcam chiar pe capota mașinii și scrutam orizontul și tot nu vedeam niciodată nimic!”.
Am fi vrut cu plăcere să fim părtași la această fascinație a nimicului pe care ambasadorul ne-o dezvăluia, dar trebuia să ne gândim la Turcia, următoarea noastră etapă. Nu e deloc simplu să filozofezi în turneu! Vameșii turci mă treziseră la realitate întrebându-mă dacă aveam ceva de declarat. „Nimic. Absolut nimic.”- am răspuns. Această întâlnire brutală cu nimicul mă marcase totuși.

Bucarest, hier et aujourd'hui

En 2006, paraît "Bucarest, le dégel" (éd. Autrement), un livre essentiel de Mirel Bran, illustré par des photographies de Franck Hamel. Ce sont des entretiens captivants avec 24 personnalités, qui vivent dans la capitale roumaine. Et Mirel Bran nous rappelle que Paul Morand écrivait en 1935 :" C'est avec des cités rasées, des églises détruites, des archives étouffées, que la Roumanie se présente devant l'histoire. La leçon que nous offre Bucarest n’est pas une leçon d’art, mais une leçon de vie ; il enseigne à s’adapter à tout, même à l’impossible."
En effet, il est toujours instructif de lire ce que les écrivains pensent de nos villes. Ulysse de Marcillac, auteur français bien oublié, fait paraître en 1869 "La peste à Bucarest", tout un programme; mais la plus violente image l'auteur nous la réserve à la dernière page de son livre. Il y dit son souhait de nous parler des cimetières. Et Ulysse de Marcillac commence par nous confier qu'il ne connaît pas "un autre pays où la mort serait traitée avec autant d'attention qu'à Bucarest". Puis il en vient à cette observation: "Il existe des centaines de vieux cimetières, autant que d'églises. Ce sont comme de petites cours ouvertes à tous les passants et parfois entourées de petites maisons, logements habituels des prostituées. La mort et la volupté sont deux sœurs proches chez les roumains."
Michel del Castillo dans le roman "Mort d'un poète" (1989) fait parler son héros Igor Védoz :
« La capitale de notre radieuse République offrait déjà l’aspect désolé d’une ville sinistrée. Éclairage anémique qui laissait des rues entières, remplies de ténèbres inquiétantes. Les passants couraient, courbés, emmitouflés dans des vêtements usés et rapiécés, amas de loques enfilées les unes sur les autres, tournaient en rond, évoquaient des meutes de chiens affamés. Difformes, les silhouettes avaient perdu jusqu’à l’apparence de l’humanité. Un peuple de fantômes. Chaussées défoncées, creusées d’ornières où l’eau de pluie stagnait. Aucune enseigne ou presque. Les devantures des boutiques, vides, renvoyaient des reflets bleuâtres. Dans les cités ouvrières, on apercevait les écrans de télévision où le Lumineux Guide prodiguait, comme chaque soir à la même heure, ses conseils diététiques. Moins de viande et de matières grasses, aucun sucre ou presque…"
Miguel Sanchez-Ostiz, auteur espagnol, tient un blog et dans un de ses derniers articles en 2008, il écrit : "Que se passe-t-il dans la très chaotique cité de Bucarest? Il y en a beaucoup qui donneraient tout pour être américain avec toutes les conséquences que cela implique. Il n'y a qu'à voir le nombre de personnes qui font la queue devant le Consulat américain pour obtenir visas et permis divers. Le Roumain peut apporter au style de vie américain sa légendaire débrouillardise, je ne le conteste pas, mais aussi son goût pour la police et les compagnies de sécurité renforcées par des gros durs qui n'ont aucune considération pour leurs concitoyens. A Bucarest, les écoles de bodyguards sont florissantes. C'est l'industrie de notre époque. Nous ne sommes plus loin des polices privées et des corps armés au service du particulier. L'Autorité commande, mais l'arbitraire aussi. La droite roumaine monte et marque des points dans un pays où le mot qui revient le plus souvent dans les conversations est "Mafia", et où le contraste entre le luxe et la vie misérable est de plus en plus évident. La droite est la même que partout ailleurs : autoritaire, néolibérale, et bien entendu amie des graaaaaandes libertés, mais aussi orthodoxe, nationaliste, brutale. On trouve même à l'Université des étudiants qui se présentent ainsi : Roumain orthodoxe, pour qu'il n'y ait pas le moindre doute sur leur identité. Une curieuse droite et une toute aussi curieuse classe de dirigeants politiques dont il ne faudrait pas trop fouiller le passé et leurs implications, au moins comme informateurs, dans l'ancien appareil d'État policier, la Securitate. A Bucarest, les usines du régime communiste ont fermé et ont laissé la place à d'immenses terrains vagues qui excitent la spéculation. Partout on démolit et on reconstruit. Comment décrète-t-on qu'une maison est devenue insalubre et qu'elle doit être détruite? C'est très simple. On laisse des Tziganes s'y installer ou même on les incite à prendre possession du bâtiment. Et quand ils ont fini de brûler, de jeter ou de vendre tout ce qu'on peut brûler, jeter ou vendre, il ne reste plus qu'à les expulser."
Un regard extérieur vaut parfois mieux qu'un long discours.

București, ieri și azi

În 2006, apare „Bucarest, le dégel” (Ed. Altfel) o carte importantă alui Mirel Bran, ilustrată de fotografiile lui Franck Hamel. Aceasta conține interviuri captivante cu 24 de personalități care trăiesc în capitala României. Iar Mirel Bran ne amintește ce scria Paul Morand în 1935: „Cu orașe rase, biserici distruse și arhive sufocate se prezintă România în fața istoriei. Lecția pe care ne-o oferă Bucureștiul nu este una de artă, ci de viață; te învață să te adaptezi la orice și chiar la imposibil”.
De fapt, este interesant să citești ce gândesc scriitorii despre orașele noastre. Ulysse de Marcillac, autor francez cu desăvârșire uitat, publică în 1869 „De la Pesta la București”, scriere foarte elocventă; dar cea mai violentă imagine, autorul ne-o rezervă pentru ultima pagină a cărții sale. Acolo își exprimă dorința de a ne vorbi despre cimitire. Și Ulysse de Marcillac începe prin a ne destăinui că nu cunoaște „un alt loc unde moartea este tratată atât de serios ca la București”. Apoi face următoarea observație: „Există sute de vechi cimitire, la fel de numeroase ca bisericile. Sunt ca niște curți micuțe deschise tuturor trecătorilor, înconjurate uneori de căsuțe ce adăpostesc în mod frecvent prostituate. Moartea și voluptatea sunt două surori foarte apropiate la români”.
Iată ce spune Igor Védoz, eroul romanului „Moartea unui poet” (1989) de Michel del Castillo: „Capitala radioasei noastre republici oferea deja aspectul dezolant al unui oraș sinistrat. Iluminat anemic ce lăsa străzi întregi pline de tenebre îngrijorătoare. Trecătorii mergeau cu pași grăbiți, gârboviți, înfofoloiți în haine vechi și cârpite, morman de zdrențe luate unele peste altele, se roteau evocând haite de câini înfometați. Diforme, siluetele își pierduseră din umanitate până la aparență. Un popor de fantome. Șosele desfundate, presărate de urme de căruțe în care stagna apa de ploaie. Nici urmă de indicatoare sau aproape. Vitrinele magazinelor, goale, răspândeau reflexe albăstrui. În orașele muncitorești se zăreau ecrane de televizor pe care Înțeleptul Tovarăș împărtășea, ca în fiecare seară la aceeași oră, sfaturile sale de dietă: <>”.
Miguel Sanchez-Ostiz, autor spaniol, are un blog și într-unul din ultimele sale articole din 2008, scrie: „Ce se petrece în foarte haoticul oraș București? Sunt mulți care ar da totul pentru a fi americani, cu toate consecințele pe care acest lucru le implică. E suficient să vezi numărul de persoane ce stau la rând în fața Consulatului american pentru a obține vize și diverse permise. Românul poate adăuga la stilul de viață american felul său legendar de a se descurca, de necontestat, dar și gustul pentru poliție și companiile de securitate întărite de gorile ce n-au nicio considerație pentru concetățenii lor. La București școlile de bodyguarzi sunt înfloritoare. E industria epocii noastre. Nu suntem departe de polițiile private și de corpurile armate în serviciul particularului. Autoritatea comandă, dar și arbitrarul. Dreapta românească urcă și câștigă puncte într-o țară în care cuvântul „Mafia” este cel care este auzit cel mai adesea în discuții și în care contrastul între lux și viața mizerabilă devine din ce în ce mai evident. Dreapta este aceeași ca peste tot: autoritară, neoliberală și, desigur, prietenă a maaaaaarilor libertăți dar în același timp ortodoxă, naționalistă și brutală. Chiar și la Universitate dai peste studenți care se prezintă astfel: „român-ortodox”, ca să nu existe nicio îndoială asupra identității lor. O curioasă dreaptă este o la fel de curioasă clasă de conducători politici în al căror trecut nu prea ar trebui să răscolești, implicați cel puțin ca informatori în fostul aparat de stat polițienesc, Securitatea. La București, uzinele regimului comunist și-au închis porțile și au făcut loc unor terenuri imense, pustii, ce incită speculație. Peste tot se demolează și se reconstruiește. Cum se decretează faptul că o casă a devenit insalubră și că trebuie să fie distrusă? E foarte simplu. Li se permite țiganilor să se instaleze înăuntru sau chiar sunt incitați să ocupe clădirea. Iar când au terminat de ars, de aruncat sau de vândut tot ce se poate arde, arunca sau vinde, nu mai rămâne decât să fie expulzați”.
O privire exterioară valorează uneori mai mult decât un lung discurs.

Le monde est grippé

Voilà que sont revenues les grandes épidémies. On est prêt à fermer les écoles, les salles de spectacle, les stades et même les églises, comme on l'a vu au Mexique. Certains médecins spécialistes estiment qu'il s'agit d'une maladie tout-à-fait banale, le plus souvent bénigne; d'autres sont plus alarmistes. Ce qui est vrai aussi c'est que les trusts pharmaceutiques se frottent les mains; en France, le ministre de la santé a commandé 94 millions de doses de vaccin. Il est bien difficile de savoir le degré de gravité de cette menace tant les gouvernements se servent de cette grippe pour faire valoir leur capacité à lutter contre ce fléau, leur intelligence à prévoir le nombre exact de vaccins et à communiquer courageusement sur les précautions à prendre. Mais surtout cette grippe est une bénédiction pour faire oublier le reste. «Écoutez, le chômage, les augmentations de salaire, on verra plus tard. Pour l'instant, nous luttons avec une vaillance sans pareille contre la GRIPPE!»
L'effet le plus important, c'est aussi de faire comprendre aux populations qu'il en est de la grippe comme de la crise. Elle vient mystérieusement. C'est quasiment mystique. On n'y peut rien. Personne n'est responsable. Ou plutôt tout le monde est coupable. C'est pourquoi nous arrivent ces punitions probablement divines. Bien sûr, les discours ne vont pas jusque là, mais tout est dans le sous-entendu. D'ailleurs, dans la Bible, Dieu n'est pas avare de calamités quand il est mécontent de ses créatures. L'idée est d'associer une épidémie avec la crise capitaliste de façon à faire cesser toute plainte, toute enquête sur la culpabilité des grands financiers. On en a mis un ou deux en prison, ceux qui ont été pris la main dans le sac, mais les autres profitent d'une protection d'autant plus sûre qu'il est désormais prouvé que la crise est internationale. Ce qui veut dire que les vrais responsables ont pris des pseudonymes.
Justement, je venais de lire une chronique espagnole intitulée : «La décision de ne plus faire de théâtre dans la ville de Pamplune à cause de la peste de Marseille (1721-1730)». Pamplune avait un grande tradition théâtrale depuis notamment 1608, date à laquelle on avait inauguré un vrai et beau théâtre. On sait par exemple que, d'abord programmées le dimanche, progressivement les pièces furent jouées presque tous les jours. On sait aussi que les plus grandes compagnies de l'époque venaient en tournée à Pamplune. La peste de Marseille étant aux portes de l'Espagne, la mairie de la ville décide donc de ne plus faire représenter de théâtre en 1721. Trois ans plus tard, sous l'impulsion des quartiers populaires, la municipalité prend acte de la moindre menace de la peste venant de Marseille et donne l'autorisation de reprendre les spectacles. Mais le clergé fait appel au pape Benoît XIII qui exige que l'interdiction soit maintenue expliquant que la peste est une punition méritée pour une cité qui avait accueilli des représentations de théâtre, cet art vulgaire qui détourne les bons chrétiens de l'église. Le pape s'indigne aussi du fait que les femmes étaient admises dans les salles de spectacle. Le roi et l'évêque font donc revenir la municipalité sur sa décision : Pamplune devait devenir une ville idéale, à l'inverse des autres cités espagnoles où l'on pouvait s'encanailler au théâtre, une ville qui allait servir d'exemple à toute la chrétienté. Il s'ensuit alors un conflit qui durera jusqu'en 1730, année qui verra le théâtre ouvrir de nouveau ses portes. Mais pour cela, il a fallu que les autres villes d'Espagne se solidarisent avec la ville privée de distraction dramatique; Madrid, Valence, Valladolid, Salamanque, Barcelone, Saragosse et Toledo apportent leur soutien à Pamplune. Ce qui est intéressant dans cette histoire, c'est que ce sont les quartiers populaires qui ont fini par l'emporter et que les autorités ont cédé après neuf ans de lutte. De plus, cette victoire contre l'obscurantisme a permis à Pamplune de prendre une grande autonomie par la suite et ne plus être soumis à l'autorité ecclésiastique. On ne dira jamais assez les conquêtes du théâtre sur le terrain des libertés publiques.
Donc derrière notre grippe existe peut-être un enjeu qui nous dépasse. Le pape actuel avait déjà le sida sous le bras. Peut-être Benoît XVI va-t-il expliquer que l'utilisation du mouchoir augmente les risques de se moucher, comme il nous explique avec un sérieux de pontife que le préservatif augmente les risque de contamination. Si vous faites l'amour sans procréer, c'est que vous êtes des chiens. Et attention, on le sait, Dieu reconnaîtra les chiens.

Lumea întreagă este gripată

Iată că au revenit marile epidemii. Suntem gata să închidem școlile, sălile de spectacol, stadioanele, ba chiar și bisericile, cum s-a întâmplat în Mexic. Anumiți medici specialiști estimează că este vorba despre o boală de-a dreptul banală, cel mai adesea benignă; alții sunt mai alarmiști. Dar un lucru este însă clar: trusturile farmaceutice își freacă mâinile; în Franța, ministrul sănătății a comandat 94 de milioane de doze de vaccinuri. Este destul de dificil să determini gradul de gravitate al acestei amenințări așa că guvernele se servesc de gripa în cauză pentru a-și etala capacitatea de a lupta împotriva acestui flagel, precum și inteligența de a prevedea cu exactitate numărul de vaccinuri necesare și de a comunica în mod curajos precauțiile ce trebuie luate. Dar mai presus de orice, această gripă este o adevărată binecuvântare pentru a sustrage atenția populației de la restul problemelor: „Domnilor, despre șomaj și măririle salariale vom discuta mai târziu. Deocamdată luptăm cu o îndârjire fără seamăn împotriva GRIPEI”.
Ținta cea mai vizată este aceea de a convinge populația că gripa are aceleași proporții ca și criza economică. Apare misterios. Este cvasi-mistică. Nu avem nicio putere. Nimeni nu este vinovat. Sau mai degrabă întreaga lume este vinovată. Iată de ce se abat asupra capetelor noastre aceste pedepse divine. Desigur, discursul nu merge chiar atât de departe, dar totul este subînțeles. De altfel, dacă e să ne luăm după Biblie, Dumnezeu nu se zgârcește deloc atunci când e nemulțumit de creaturile sale. Ideea este de a asocia o epidemie cu criza capitalistă în așa fel încât să înceteze orice nemulțumire și orice anchetă asupra vinovăției magnaților financiari. Ceea ce înseamnă că adevărații responsabili și-au luat pseudonime.
Că veni vorba, tocmai am citit o cronică spaniolă intitulată astfel: „Decizia de anu se mai face teatru în orașul Pampelona din cauza ciumei din Marsilia (1721-1730)”. Pampelona deținea o mare tradiție teatrală chiar din anul 1608, an în care se inaugurase un adevărat și frumos teatru. Se știe de exemplu că, inițial programate duminica, progresiv piesele au fost jucate aproape zilnic. Se știe de asemenea că cele mai faimoase companii teatrale ale vremii veneau în turneu la Pampelona. Ciuma care bântuia Marsilia bătea la porțile Spaniei iar primăria orașului decide deci, în 1721, ca nici o reprezentație teatrală să nu mai aibă loc. Trei ani mai târziu, sub presiunea cartierelor populare, municipalitatea admite că ciuma de peste graniță nu reprezintă o amenințare serioasă și autorizează reluarea spectacolelor. Dar clericii au făcut apel la Papa Benoît al XIII-lea care cere ca interdicția să fie menținută, sub pretextul că ciuma este o pedeapsă bine-meritată de un oraș care a găzduit reprezentații teatrale, această artă vulgară îndepărtându-i pe bunii creștini de biserică. Papa este indignat și de faptul că femeilor li se permitea accesul în sălile de spectacol. Prin urmare, regele și episcopul revin asupra interdicției lor: Pampelona trebuia să devină un oraș ideal, nicidecum ca celelalte orașe spaniole care se destrăbălau cu teatrul, un oraș care să poată servi drept exemplu întregii creștinătăți. Urmă atunci un conflict care a durat până în 1730, an în care teatrul și-a deschis din nou porțile. Însă pentru acest lucru a fost necesar ca alte orașe ale Spaniei să se solidarizeze cu orașul privat de încântare dramatică; Madrid, Valencia, Valladolid, Salamanca, Barcelona, Saragosa și Toledo contribuie la susținerea Pampelonei. Ceea ce este interesant în această poveste e faptul că totul a izbucnit tocmai în cartierele populare iar autoritățile au cedat după nouă ani de luptă. În plus, această victorie asupra obscurantismului i-a permis orașului o mai mare autonomie, din acel moment nemaifiind supus autorității ecleziastice. Totuși, niciodată nu vom afirma că sunt suficiente victoriile teatrului pe terenul libertăților publice.
În concluzie, în spatele gripei noastre se ascund probabil interese ce ne depășesc. Actualul Papă avea deja SIDA în repertoriu. Poate că Benoît al XVI-lea va încerca să ne convingă că folosirea batistei crește riscul de a șterge nasul, așa cum ne explică luând un aer foarte serios, de pontif, că prezervativul mărește riscul de contaminare. Dacă faceți dragoste fără să procreați înseamnă că sunteți câini. Și, atenție, se știe prea bine, Dumnezeu îi va recunoaște pe câini.

Shakespeare et les paparazzi.

C'était une soirée humanitaire avec le Secrétaire Général de l'ambassade de France venu à Iasi pour la circonstance; il y avait aussi des membres d'associations arrivés spécialement de France. Au programme, repas roumain et danses moldaves. Une soirée sympathique et probablement utile. Mais pourquoi a-t-il fallu qu'un caméraman se permette de filmer en se promenant sur scène, et qui plus est, la cigarette au bec?
Comment peut-on imaginer un tel manque de bon sens et d'éducation? Pour lui, seules les images qu'il volait ainsi, en distillant au nez des artistes la fumée de son mégot, comptaient. Le spectacle lui-même, les gens qui y assistaient ne comptaient pas. Il n'avait bien sûr demandé aucune autorisation préalable, aucune permission, et il n'a pas songé à s'excuser par la suite pour la gêne qu'il a causée. Il est même persuadé qu'il rend un service énorme à la Roumanie. Il est prêt à repartir en Éthiopie ou en Haïti s'il le faut, dans le cadre de l'association GOUJATS SANS FRONTIERE.
Cette pratique de la caméra qui s'infiltre partout, qui se glisse comme faisant partie du spectacle, se généralise au point qu'on peut se demander si les artistes jouent et dansent pour les spectateurs ou pour le caméraman. Combien de fois a-t-il fallu supporter l'irruption d'une équipe de télévision qui sans aucune autorisation venait déranger et perturber un spectacle pour en dérober quelques images... Parfois les spectateurs sont même contraints de changer de place pour continuer à suivre ce qu'il se passe sur scène. Sans gêne vis à vis des artistes à qui on réplique, s'ils se plaignent, qu'on leur fait de la publicité. Sans gêne face à l'œuvre présentée et qui devient un fait divers culturel traité avec un mépris de deux minutes et douze secondes.
Mais le plus grave ne serait-il pas que le spectacle vivant est nié dans son essence et réduit à l'état de cassette. On transforme un plat savoureux en conserve fade. Le spectateur, qui a payé sa place, se demande s'il n'est pas en trop. Mais non, car on a besoin de sa présence, de ses réactions, de ses applaudissements. D'ailleurs, de temps en temps, la caméra se retourne vers le public et démontre ainsi qu'il s'agit bien d'un spectacle «Live» pour la grande satisfaction du téléspectateur. C'est un peu comme si on disait : «Nous avons bien conscience que vous ne voyez pas grand-chose à cause de nos caméras, mais rentrez chez vous, allumez votre téléviseur et vous verrez les artistes comme si vous y étiez». Le spectacle vivant partage alors le sort de l'ours du jardin zoologique. C'est toujours un animal sauvage, mais il aura à manger à 19 heures 45. On retourne la situation initiale. Auparavant, on disait qu'il s'agissait d'un événement et voilà pourquoi était venue la télévision. Désormais, on dit qu'il s'agit d'un événement parce que la télévision est venue.
De fait, aujourd'hui la culture est traitée comme un quelconque fait divers :
・ Monsieur l'avocat, pouvez-nous nous dire quelques mots sur votre client?
・ Monsieur l'entraîneur, pouvez-nous nous dire quelques mots sur votre joueur?
・ Monsieur le metteur en scène, pouvez-nous nous dire quelques mots sur Shakespeare?
Ainsi Shakespeare, Ribéry et le pédophile Dutroux tournent sans fin dans le même aquarium. Je me souviens qu'une fois en France une équipe de télévision s'était invitée à une de mes répétitions. Ils ont donc filmé et fait quelques interviews de façon assez correcte. Mais à la fin, ils sont revenus vers moi, apparemment déçus :
・ Nous avons pris quelques images, mais dans votre répétition, il est seulement question de subtilités du texte. C'est un peu ennuyeux. Ne pouvez-vous pas crier, vous disputer avec un acteur, vous mettre en colère? Merci pour votre compréhension. Mais tout de suite, s'il vous plaît, parce que nous devons partir d'ici quinze minutes : s'ouvre en ville le congrès régional de la boucherie.
Au début du vingtième siècle, Bela Bartok voyageait infatigablement pour recueillir toute sorte de musiques populaires qui déjà se perdaient à cette époque. C'était un travail extraordinaire qu'il raconte dans son livre publié en français sous le titre «Musiques de vie» (ed. Stock, 1981). Une fois, dans le Maramures, en Roumanie, il demanda à quelques paysans de chanter devant son magnétophone un chant de deuil. Les paysans lui ont demandé : «Mais qui est mort?» Et ils ont refusé de chanter un deuil inexistant. Merci pour votre compréhension.

Shakespeare şi paparazzi

Era o seară umanitară, cu un „Secrétaire Général” alergând la Iaşi cu această ocazie de la Ambasada Franţei şi nişte membri asociaţi umanitari veniţi în mod special din Franţa. Cină românească şi dansuri moldoveneşti. O seară simpatică şi probabil utilă. Dar a trebuit ca un cameraman francez să strice totul. Acest civilizat s-a crezut deştept filmând dansatorii chiar şi din mijlocul ringului şi a întrecut măsura - culmea!- cu ţigara la bot.
Cum să-ţi închipui o asemena lipsă de bun simţ şi de educaţie? Pentru el, contau doar imaginile pe care le fura liniştit, trimiţând cu generozitate la nasul artiştilor fumul ţigării sale. Spectacolul însuşi, oamenii care participau sau asistau nu contau. Bineînţeles, acest cameraman nu obținuse nicio autorizaţie în prealabil, nicio permisiune, şi nici măcar nu s-a gândit să se scuze pentru neplăcerea pe care a cauzat-o. Cu siguranţă era convins că ajutase enorm România şi probabil că astăzi e gata să plece în Etiopia, dacă e nevoie, pentru un ajutor umanitar de tipul „CAMERAMAN FARĂ SCRUMIERE”.
Faptul că aceşti cameramani şi fotografi care se infiltrează peste tot, care se strecoară ca şi cum ar participa la spectacol, se generalizează astfel încât ne fac să ne întrebăm dacă artiștii care cântă, joacă sau dansează o fac pentru spectatori sau pentru camera de filmat. De câte ori n-am asistat la invazia unei echipe TV care, fară cea mai mică autorizaţie dar cu tupeu, îşi permite să deranjeze şi să tulbure un spectacol pentru a sustrage nişte clipe adesea derizorii. Cu tupeul şi cu aroganţa celui care vine să aducă civilizația.
Lipsă de jenă faţă de spectatorii care sunt obligaţi uneori să-şi schimbe locul pentru a urmări spectacolul în continuare. Lipsă de jenă faţă de artiştii cărora li se spune, dacă se plâng că li se face publicitate, că e de folos pentru cariera lor. Lipsă de jenă faţă de opera prezentată, care devine pur şi simplu un fapt divers cultural tratat cu dispreţ în 2 minute şi 24”.
Dar, cel mai grav nu ar fi faptul că spectacolul viu e negat în esenţa sa şi redus la starea de casetă. O mâncare savuroasă este transformată într-o conservă puţin îmbietoare. Spectatorul se întreabă dacă nu-i de prisos. Nu! Avem nevoie de el! Avem nevoie de prezenţa sa şi de aplauzele sale. Din când în când, camera se întoarce spre public pentru ambianţă. Într-adevăr e vorba de un spectacol „live”: telespectatorul va fi mulţumit. Ar fi exact ca şi cum i-am spune asistenţei: „Ştim că nu vedeţi decât foarte puţin din cauza noastră, dar mîine la televizor o să vedeţi spectacolul mult mai bine decât din sală”.
Spectacolul viu devine astfel un fel de urs de la grădina zoologică; e un animal sălbatic care se duce la masă la 12,30 şi la 19,15 min. S-a răsturnat situaţia iniţială : există un eveniment cultural, iată de ce a venit televiziunea. Cu timpul e : există un eveniment cultural deoarece a venit televiziunea. Şi astăzi cultura e tratată ca un anume fapt de societate :
- Domnule avocat, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte despre clientul dumneavoastră?
- Domnule antrenor, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte despre acest fotbalist?
- Domnule regizor, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte ( vă rog nu mai mult) despre Shakespeare?
Pentru aşa-zişii ziarişti, Shakespeare, Adrian Mutu şi Treptow sunt aceeaşi Mărie cu altă pălărie.
Îmi amintesc că odată în Franţa, o echipă TV a venit la o repetiţie. Au filmat, au făcut şi interviuri într-un mod destul de corect. Dar la sfârşit, au revenit la mine, dezamăgiţi :
- Am înregistrat puţin. În repetiţia voastră, e vorba numai de subtilităţi de text. E cam plictisitor. Nu puteţi să strigaţi, să vă certaţi cu un actor, să-l dojeniţi zgomotos? Mulţumesc pentru înţelegerea voastră. Dar imediat, dacă se poate, pentru că peste 15 minute trebuie să ne cărăm : se deschide în oraş un congres regional al măcelarilor.
La începutul secolului douăzeci, Bela Bartok călătorea neobosit pentru a culege toate felurile de muzică populară care deja se pierdeau în perioada aceea. Era o muncă extraordinară povestită în cartea sa publicată în limba franceză sub titlul :”Musiques de la vie” (ed. Stock, 1981). Odată ajuns în zona maramureşeană, el a dorit ca nişte ţărani să cânte în faţa magnetofonului o doină de jale. Sătenii l-au întrebat : Da’ cine-o murit? Şi au refuzat să cânte fară motiv.
Mulţumesc pentru înţelepciunea voastră.

L'Ambassadeur (suite)

L'Ambassadeur doit faire un discours de temps en temps. Bien sûr, c’est pas lui qui l’écrit, mais il faut qu’il le prononce et c'est tout un travail :
Jamais le Lesotho et le Paraguay, qui marchent aujourd’hui main dans la main, ne se sont sentis plus proches. L’océan nous sépare, dit-on, mais je dis moi qu’il (il y a du vent ici) nous réunit. Le Paraguay a toujours soutenu l’aspiration lesothonienne au progrès sans lequel on ne saurait plus si l’histoire avance (il y a vraiment un putain de vent !) ou recule. Le Président du Paraguay me disait encore la semaine dernière dans l’ascenseur combien il se félicitait en général, mais aussi du développement économique du Lesotho, à travers lequel il voit une grande leçon pour tous les peuples qui n’y arrivent pas aussi bien. Nos deux pays sont aussi des exemples pour l’humanité en matière de paix : jamais l’un n’a prétendu envahir l’autre, aucune exigence territoriale… Entre nous, il n’y a guère que la paix, (vraiment pénible ce vent !) et des accords commerciaux. Depuis l’an dernier, nos exportations ont augmenté de 7,36%, alors que vos importations se sont accrues d’autant. A travers ma personne, le Paraguay salue fraternellement ses frères du Lesotho, pays de contraste et de vent, et devant tant d’enthousiasme, je reviendrai.
Parfois, le discours, ce n’est pas lui qui le prononce. Dans ce cas-là, il se fait représenter. Vous avez un type qui représente l’ambassadeur. C’est son métier. Il y en a qui sont représentants en aspirateurs, ben lui, il est représentant en ambassadeur.
- C’est vous l’Ambassadeur ?
- D’abord, on dit Son Excellence, et en plus, ce n’est pas moi. Je le représente.
- Mais si c’est pas lui, je ne peux pas dire Son Excellence.
- Oui, mais vous ne pouvez pas dire non plus ambassadeur, puisque ce n’est pas lui. Je le représente.
- Bon alors, si ce n’est pas lui, on peut pas dire l’ambassadeur, puisque ce n’est pas lui. Mais si c’est lui, on ne peut pas le dire non plus, il faut dire Son Excellence. En somme, on ne dit jamais Ambassadeur ?
- Si, on peut le dire, mais c’est une faute protocolaire. Bon, vous m’excuserez, mais il faut que j’aille représenter l’ambassadeur ailleurs.
- Ben, vous, vous l’avez dit : ambassadeur !
- C’est normal, moi, je le représente.
- Moi, je me le représentais plus grand.
- Ah, mais il est plus grand aussi, moi je le représente plus petit.
Enfin, vous voyez, c’est un métier comme ça, où il faut donner de sa personne, un métier qui demande beaucoup d’humilité, mais en se débrouillant bien, vous pouvez toujours trouver quelqu’un qui veut bien y aller à votre place. Alors, on annonce que le représentant de l’ambassadeur est représenté par le Premier Conseiller. Parce qu’il y a aussi le Premier Conseiller. Alors imaginez un peu. L’Ambassadeur n’a rien à faire à un point que ce n’est pas la peine qu’il soit là. La femme de l’Ambassadeur n’a rien à faire, en dehors de débloquer une roulette de piano, et encore c’est pas elle qui va le faire. Le représentant de l’ambassadeur, il représente bien, il mange trois petits fours, il tape la belote avec le chauffeur, ou il se tape la belette sur une chauffeuse, ou il se fait le chauffeur dans la chaufferie, mais enfin, c’est plutôt des vacances. Et puis, vous avez le Premier Conseiller, qui donne des conseils à l’Ambassadeur.
- Moi, je serais vous, qu’il lui dit comme ça, j’attendrais qu’il fasse plus frais pour aller jouer au golf. Et Son Excellence lui répond :
- De quoi s’agit-elle ? Je n’aime pas trop votre formule : « moi, je serais vous ». - Ah, mais c’est un conditionnel.
- J’ai toujours pensé qu’en paraguayen et en baragouinant, le conditionnel est trop proche du futur. Désormais, vous utiliserez l’irréel du passé. A moins que vous ne préfériez le réel du trépassé.
- J’eusse été Votre Excellence, j’eusse attendu qu’il fisse plus frais pour aller jouer au golf.
- Plus frais comme maintenant, par exemple ?
- Exactement, votre Exactitude.
- Eh bien alors, qu’est-ce qu’on attend ? Prévenez qu’on ferme le golf et qu’on élargisse les trous, nous arrivons.
Et l’ambassadeur s’en va jouer au golf avec son Premier Conseiller, pendant que sa femme continue à jouer à la roulette. Alors, me direz-vous, que fait le deuxième conseiller pendant ce temps-là ? Rien, puisqu’il n’y a plus personne à conseiller. Il donne gentiment quelques conseils au troisième conseiller, qui, en général, est un jeune qui sort de l’ENA, et qui n’ose pas trop prendre d’initiatives.
Bon, là, vous avez le fonctionnement normal d’une ambassade, mais imaginez qu’un jour, parmi tous ces gens, se glisse un fainéant !

Ambasadorul (continuare)

Din când în când, ambasadorul trebuie să facă un discurs. Bineînțeles, nu el este cel care îl concepe dar trebuie să-l pronunțe și asta-i treabă serioasă:
„Niciodată Lesotho și Paraguay, ce astăzi merg mână în mână, nu s-au simțit mai apropiate. Oceanul ne separă, se spune, dar eu spun că (bate vântul aici) ne reunește. Paraguayul a suținut în permanență aspirația lesothiană la progres, fără de care n-am mai ști dacă istoria avansează (dar bate vântul ca dracu’!) sau se află în recul. Președintele Paraguayului îmi spunea și săptămâna trecută în ascensor cât se felicită, așa în general, dar și pentru progresul economic înregistrat de Lesotho, prin prisma căruia vede o mare lecție dată tuturor popoarelor care nu se descurcă la fel de bine. Țările noastre sunt, deasemenea, exemple pentru umanitate în materie de pace: niciodată una n-a invadat-o pe cealaltă, nicio exigență teriotorială... Între noi nu există decât pace (de-a dreptul penibil vântul ăsta!) și acorduri comerciale. De anul trecut, exportul nostru a crescut cu 7,36 % în timp ce importul țării voastre a înregistrat o creștere la fel de mare. Prin intermediul meu, Paraguayul își salută cu fraternitate frații din Lesotho, țară a contrastului și a vântului, iar în fața acestui enorm entuziasm voi reveni.”
Câteodată, ambasadorul nici măcar nu prezintă acest discurs. În acest caz este reprezentat. Există o persoană care îl reprezintă pe ambasador. Este meseria lui. Așa cum există reprezentanțe pentru aspiratoare există și reprezentanți pentru ambasadori.
„- Dumneavoastră sunteți Ambasadorul?
- Întâi și-ntâi, se spune Excelența Sa și, în plus, nu sunt eu. Eu îl reprezint.
- Dacă nu este el în persoană, atunci nu pot să spun Excelența Sa.
- Da, dar nu puteți să spuneți nici ambasador, pentru că nu este el. Eu îl reprezint.
- Păi atunci, dacă nu este el nu-l putem numi ambasador din moment ce nu este prezent. Dar nici dacă este el pentru că trebuie să zici Excelența Voastră. În concluzie, cuvântul ambasador nu se pronunță niciodată?
- Ei, ba da, dar este o greșeală protocolară. Vă rog să mă scuzați acum, trebuie să-l reprezint pe ambasador în altă parte.
- A! Dumneavoastră ați pronunțat cuvântul ambasador!
- E normal. Eu îl reprezint.
- Eu mi-l reprezentam ceva mai mare.
- Ah, dar chiar este mai mare însă eu îl reprezint ceva mai mic.”
În sfârșit, după cum vedeți, este vorba de o meserie dintr-asta, în care trebuie să lași din propria-ți persoană și care cere și ceva umilință dar, dacă se descurcă bine, poate găsi rapid pe cineva care să vrea să meargă la recepții în locul lui. Atunci, se anunță că reprezentantul ambasadorului este reprezentat la rândul lui de Consilierul Principal. Pentru că există și un Consilier Principal. Imaginați-vă un pic situația. Ambasadorul n-are nimic de făcut, încât nici nu mai este cazul să fie prezent. Soția Ambasadorului n-are decât de deblocat o ruletă de pian și, de fapt, nu o va face chiar ea cu mâinile ei. Reprezentantul Ambasadorului reprezintă bine, ciugulește trei fursecuri, trage un joc de cărți cu șoferul sau și-o trage cu secretara pe fotoliu dar ce mai încolo și-ncoace, asta-i mai degrabă vacanță. Imaginați-vi-l acum și pe Consilierul Principal sfătuindu-l pe Ambasador:
„- Eu, dacă aș fi în locul dumneavoastră – pentru că așa-i vorbește – aș mai aștepta să se mai răcorească pentru a merge să joc golf.” Iar Excelența Sa îi răspunde:
„- Despre ce este vorba? Nu prea îmi place formula pe care ați folosit-o: dacă aș fi în locul dumneavoastră.
- Ah, dar este un condițional.
- Tocmai, întotdeauna m-am gândit că în guarani și în bolborosiană condiționalul este mult mai aproape de viitor. De acum înainte să utilizați irealul trecutului îndepărtat; în cazul în care nu preferați realul trecutului foarte îndepărtat. Mai răcoare așa ca acum, spuneați?
- Exact, Exactitatea Voastră.
- Păi atunci ce mai așteptăm? Ordonați să ni se rezerve terenul de golf și să se lărgească găurile că sosim.”
Și Ambasadorul plecă la golf cu Consilierul Principal în timp ce soția sa își continuă jocul la ruletă. Atunci, mă veți întreba, ce face adjunctul consilierului în tot acest răstimp? Nimic, pentru că nu mai este nimeni de consiliat. Îi dă doar, cu amabilitate, câteva sfaturi celui de-al treilea consilier care, în general, este un tânăr stagiar, absolvent de ENA și care nu prea îndrăznește să ia inițiativa.
Aveți, deci, funcționarea normală a unei ambasade, dar imaginați-vă că într-o bună zi, printre toți acești oameni s-ar strecura vreun leneș!