J'ai perdu un pays dans un verre d'eau

photographie de Guillaume Robert

A Lucian Vasiliu

Le pays s'est dissous sans mot dire.
Je n'ai pas bu l'eau troublée.
J'ai levé le verre devant la fenêtre.
Dans le liquide qui n'était plus de l'eau
s'agitaient des formes étranges,
mais pas du tout étrangères.
Une odeur, un parfum de Roumanie...
La tête me tournait délicatement.
Une poussière se formait à la surface,
la même poussière que j'ai encore
dans les cheveux et les sourcils.
Puis l'odeur se fit âcre, farouche.
Le verre faillit m'échapper des doigts.
A travers le liquide brouillé, un pope,
une fille nue souriant à un peintre naïf,
une fanfare sur un quai de gare,
des chevaux tirés par des carrioles
et un théâtre de quartier assiégé.
Un cri venait de l'intérieur du mur.
Les oreilles me faisaient mal.
le verre me coupait la main,
les visions me tiraient des larmes.
Monastères hantés et hantise des moines.
Des enfants de la rue, pas même tziganes,
s'abandonnaient dans les égouts.
Tout semblait perdu, définitivement.
Comme un œuf que la poule suicide
par lassitude et par caprice
et qui éclate, éclabousse les bottes
du paysan jamais rassasié.
Plus rien de solide dans le liquide,
et plus de poète pour m'expliquer
pourquoi la nuit était tombée si vite.

Am pierdut o țară într-un pahar cu apă

Am pierdut o țară într-un pahar cu apă

Lui Lucian Vasiliu


Țara-ntreagă s-a topit fără să spună un cuvânt.
N-am băut apa tulbure
Am ridicat paharul în fața ferestrei.
În lichidul care nu mai era apă
se agitau forme ciudate,
dar deloc străine.
Un miros, un parfum din România...
O amețeală mă cuprinse delicat.
Un praf se formase la suprafață,
același praf pe care-l am încă
în păr și în sprâncene.
Apoi mirosul deveni caustic, sălbatic.
Paharul era cât pe ce să-mi alunece printre degete.
În lichidul haotic – un popă,
o fată goală zâmbindu-i unui pictor naiv,
cai trași de căruțe
și un teatru de cartier asediat.
Un strigăt răzbea de printre ziduri
Urechile mă dureau.
paharul îmi tăie mâna,
închipuirile îmi smulgeau lacrimi
Mănăstiri bântuite și obsesia călugărilor.
Copii ai străzii, nici măcar țigani,
se abandonau în canale.
Totul părea definitv pierdut.
Ca pe un ou pe care găina îl strivește
din plictiseală și din capriciu
și care, zdrobit, mânjește cizmele
țăranului nicând sătul
Nici urmă de ceva solid în lichid,
și nici urmă de poet care să-mi explice
de ce noaptea s-a lăsat așa devreme.

Football?

Les inégalités se creusent entre riches et pauvres en Afrique du Sud. Et l'écart est encore plus marquant entre Noirs et Blancs. Depuis la fin du régime ségrégationniste, le revenu mensuel moyen des Noirs a augmenté de 37,3 %, celui des Blancs de 83,5 %. Des données qui ont fait dire à Haroon Bhorat, économiste de l'université du Cap, que l'Afrique du Sud est «la société la plus inégalitaire au monde». On constate donc que la fin de l'Apartheid ne signifie pas du tout l'apparition d'une société réellement démocratique. En réalité, il apparaît clairement que le régime de ségrégation raciale devenait obsolète et suscitait un tollé de protestations au nom des grands principes. Bref, on n'en avait plus besoin et on pouvait asseoir une domination sans ces oripeaux. De même, les régimes staliniens sont tombés parce qu'ils étaient devenus inutiles pour conserver le pouvoir. Le capitalisme règne aujourd'hui en Chine sans pour autant qu'on puisse parler d'avancées démocratiques. Après la seconde guerre mondiale, il était absolument nécessaire de construire des régimes autoritaires, au point de s'y accrocher en construisant des murs comme en Allemagne de l'Est. Avec le temps, le capitalisme financier a pris une telle ampleur et une telle complexité que les Etats démocratiques n'ont plus besoin de couverture pour imposer leurs mesures anti-démocratiques. La mondialisation a brouillé toutes les cartes.
Et d'ailleurs pourquoi parle-t-on aujourd'hui de l'Afrique du Sud? Parce qu'il s'y déroule la Coupe du Monde de football. Sachant qu'il va être question de matches tous les jours pendant un mois, il est assez étonnant de constater qu'au lieu de parler d'autres choses, tous les médias n'ont plus d'autres sujets d'actualité. En attendant que commence la compétition, on nous fait visiter l'hôtel où logent les joueurs. On ne nous épargne aucune des plus petites blessures, ni même les intoxications alimentaires. On sait que certains entraineurs acceptent que leurs joueurs sortent avec des entraineuses, et d'autres non. Tout a été fait en temps et en heures pour que nous puissions jouer également par l'intermédiaire de paris sur les résultats. Les hommes politiques sont sollicités pour donner leurs pronostics. Les émissions culturelles rappellent qu'Albert Camus fut gardien de but. Effectivement, tout tourne autour du ballon. Et c'est assez symptomatique de ce qu'il se passe aujourd'hui dans tous les domaines : il faut créer l'événement. Ainsi il devient impossible de trouver des billets pour certains spectacles, alors que les salles sont quasiment vides pour les autres. Il n'y a plus d'alternative.
Mais la mondialisation n'élimine pas toute forme de nationalisme. On le vérifie avec ce «Mondial». Il est d'ailleurs curieux de constater que les meilleurs clubs de football européens sont complètement composés de mercenaires étrangers. Ainsi on assiste à cet étrange spectacle de tifosi applaudissant leur équipe, l'Inter de Milan, dans laquelle ne figure aucune Italien et insultant pendant 90 minutes les italiens de l'équipe d'en face. En France, le gouvernement est devenu très sensible à tous les manques de respect pour le drapeau et l'hymne national. Le ministre de l'Intérieur demande des lois vigoureuses pour toute insulte contre ces symboles; même les artistes seront soumis à ces dispositions et risqueront la prison. On a interdit une exposition parce qu'une photographie montrait un jeune homme s'essuyant le derrière avec le drapeau français. Quand je pense à ce qu'on faisait sur scène avec le drapeau et la Marseillaise dans les années 1970, je me dis qu'il y a bien des libertés qui ont disparu. Même au Moyen-Age, on avait plus de liberté, il suffit pour s'en convaincre de lire le Roman de Renart :
«Renart a arraché son drapeau et il crie: «Sire roi, voilà votre chiffon! Que Dieu maudisse le bougre qui m’a encombré de cette loque!» Il s’en torche le derrière sous les yeux des bêtes, puis la leur jette à la tête […].»
Le parjure de Renart est ici d’autant plus grave qu’il s’agit d’un engagement religieux. A une époque où la majeure partie de la population croyait à l’enfer et au paradis, son geste est doublement abominable car il manque à sa parole et à sa foi: il montre par là qu’il ne craint véritablement rien, pas même la damnation. Renart est un affranchi, un être libre de toutes les chaînes que peuvent s’imposer ses ennemis, raison pour laquelle il leur est si redoutable.

fotbal?

Inegalitățile dintre bogați și săraci se accentuează în Africa de Sud iar dintre negri și albi, diferența este și mai mare. De la finalul regimului segregaționist, venitul mediu lunar al begrilor a crescut cu 37,3%, pe când cel al albilor cu 83,5%. Date ce l-au determinat pe economistul Haroon Bhorat de la Universitatea din Capul Verde să declare că este „societatea cea mai inegalitară din lume”. Constatăm deci că sfârșitul Apartheidului nu înseamnă deloc apariția unei societăți cu adevărat democratice. În realitate, s-a văzut clar că regimul de segregație rasială devenea depășit și suscita proteste violente în numele marilor principii. Pe scurt, nu mai era nevoie de el și se putea instaura o dominație fără falsități. La fel, regimurile staliniste au căzut deoarece deveniseră complet inutile pentru păstrarea puterii. Capitalismul domnește astăzi în China și cu toate acestea nu se poate vorbi despre o democrație avansată. După cel de-al Doilea Război Mondial era neapărat necesară construirea de regimuri autoritare, mergând până la construirea de ziduri ca în Germania de Est. Cu timpul, capitalismul financiar a căpătat o asemenea amploare și o așa complexitate încât Statele democratice n-au mai avut nevoie de acoperire pentru a-și impune măsurile antidemocratice. Mondializarea a amestecat toate cărțile.
Și de fapt de ce se vorbește astăzi despre Africa de Sud? Pentru că acolo se desfășoară Cupa Mondială la fotbal. Dat fiind faptul că vor fi meciuri în fiecare zi timp de o lună, este destul de surprinzător să constatăm că în loc să vorbească despre altceva, toată mass media nu mai are alte subiecte de actualitate. În așteptarea începutului competiției, suntem părtași la vizita hotelului în care sunt cazați fotbaliștii. Nu suntem scutiți de nici cea mai mică accidentare, nici măcar de intoxicațiile alimentare. Aflăm că anumiți antrenori acceptă ca anumiți jucători să iasă însoțiți de escort-girls, iar alții nu. Totul a fost din timp pus la punct ca să putem juca și noi prin intermediul pariurilor pe rezultate. Până și oamenii politici sunt solicitați să-și dea pronosticurile. Iar emisiunile culturale ne reamintesc că Albert Camus a fost portar într-o echipă. Ce mai încolo și încoace, totul se învârte în jurul balonului. Și acest simptom se regăsește astăzi în toate domeniile: trebuie creat evenimentul. Astfel, e imposibil să găsești bilete pentru anumite spectacole, în timp ce la altele sălile sunt goale. Alternativa nu mai există.
Însă mondializarea nu elimină orice formă de naționalism. Este lucru dovedit cu această „Mondială”. De altfel e curios să constați că cele mai bune cluburi de fotbal europene sunt în întregime compuse de mercenari străini. Așa se face că asistăm la ciudatul spectacol al suporterilor Inter Milano, de exemplu, care își aplaudă echipa în care nu figurează niciun italian și care îi insultă timp de 90 de minute pe italienii echipei adverse. În Franța, guvernul a devenit foarte sensibil la orice lipsă de respect pentru drapelul și imnul național. Ministrul de Interne solicită pedespe riguroase pentru cea mai mică insultă la adresa acestor simboluri; chiar și artiștii vor fi supuși acestor dispoziții și vor risca să fie închiși. O expoziție a fost interzisă pentru că într-una dintre fotografii un tânăr își ștergea fundul cu drapelul francez. Când îmi amintesc ce făceam pe scenă cu drapelul și cu Marseilleza prin anii 1970, chiar cred că multe libertăți au dispărut. Până și în Evul Mediu era mai multă libertate, e suficient să citești Romanul lui Renart: „Renart a smuls drapelul și a strigat: Sire, iată cârpa dumneavoastră! Să-l blesteme Dumnezeu pe acest imbecil care m-a încurcat cu zdreanța asta! Și-și șterge cu el posteriorul sub ochii animalelor, apoi li-l aruncă în plină figură (...)”.
Încălcarea jurământului de către Renart este aici cu atât mai grav cu cât este vorba de un angajament religios. Într-o epocă în care cei mai mulți credeau în Infern și în Paradis, gestul său este de două mai abominabil, și pentru încălcarea cuvântului dat, dar și pentru încălcarea credinței: prin aceasta demonstrează că nu se teme chiar de nimic, nici măcar de damnațiune. Renart este un om liber, o ființă eliberată din strânsoarea tuturor lanțurilor pe care și le pot impune proprii săi dușmani, motiv pentru care este în ochii lor atât de redutabil.

Lettre du haut fonctionnaire au théâtre à un directeur de troupe

Monsieur le Directeur,
Vous avez sollicité du Ministère de la Culture une subvention pour la création de la pièce d'Anton Tchékov : «Les Trois Sœurs». Je vous félicite de votre choix. Cet auteur russe présente tous les critères de haut niveau et cette exigence d'excellence que nous n'avons de cesse que nous les imposions sur les scènes françaises. Par ailleurs, nous pouvons convenir que vos spectacles précédents ont laissé une plutôt bonne impression dans les cœurs, dans les esprits et globalement dans la presse. Nous suivons votre travail avec constance et intérêt.
Pourtant, il faut considérer la situation actuelle sur un plan plus général. La crise qui frappe tous les gouvernements européens nous oblige à reconsidérer nos choix, à faire des coupes sombres dans les projets les plus ambitieux. Aujourd'hui, il faut faire de l'Economie et des économies. Comme vous le savez, notre pays doit investir dans l'achat d'un nouvel avion pour notre président de la République (plus confortable et plus digne de sa fonction). La France a également la chance d'avoir été choisi pour accueillir le championnat européen de football. C'est une grande fierté pour nous tous, mais aussi une facture de un milliard sept cents millions d'euros. De plus, le premier ministre nous a demandé de participer financièrement au défilé du 14 juillet et au Tour de France cycliste, car il considère que ce sont de grands spectacles édifiants pour notre population. Si vous aviez choisi de vous inscrire dans le domaine du Nouveau Cirque ou de la Musique Ancienne, il nous resterait encore quelques moyens pour vous aider et vous encourager. Mais le théâtre est victime d'un trop grand nombre de comédiens, de metteurs en scène, d'auteurs ET SURTOUT DE TROUPES. Songez que dans votre seul département, nous avons pu identifier quelques 60 compagnies (alors qu'il faut souvent chercher longtemps avant de trouver un boulanger) ; c'est assez dire que nous nous trouvons devant un dilemme, un déchirement. Dans une telle période de crise, il est important que le Ministère de la culture, comme celui de l'Education Nationale et celui de la Santé, donne le bon exemple. Nos trois ministères ont été par le passé excessivement budgétivores. Monsieur Jack Lang, dont nous aimons par ailleurs la bonhomie et l'esprit d'ouverture, a pris des mesures que nous payons aujourd'hui un peu trop cher.
Certes, nous ne pouvons que constater que depuis vingt ans, vous avez suscité un bon accueil, généré autour de votre équipe un foisonnement d'événements, attiré un grand nombre de jeunes à vos créations. Encore une fois, nous ne discutons pas cet impact et nous vous remercions de tout cœur. Aussi, nous voulons absolument vous venir en aide. Vous trouverez donc ci-joint une liste de sponsors, de parrains, de bienfaiteurs privés que vous pouvez contacter de notre part. Une troupe dynamique, aujourd'hui, se doit de trouver un ou plusieurs sponsors. Savez-vous qu'au Japon le Théâtre National est le Théâtre Toyota? Il faut savoir prendre à l'étranger les idées qui feront la France de demain. Un sponsor de grande audience et vous serez considéré tout autrement, ne serait-ce qu'ici dans nos bureaux. En effet, le Ministère n'a pas les moyens de déplaire à Danone ou à Carrefour; si vous êtes soutenu par de tels parrains nous devrons nous aligner et nous le ferons avec plaisir.
Cependant, nous voulons déjà faire un geste et vous montrer que nous ne sommes pas indifférents à votre beau projet. Nous souhaitons vivement que vous puissiez monter ce chef-d'œuvre de Tchékov d'une façon ou d'une autre. «Les Trois Sœurs», c'est trop pour le budget dont nous disposons cette année. En relisant le texte russe dans l'édition originale, nos experts estiment qu'avec de légères modifications, on peut tout à fait réaliser «Les Deux Sœurs», ce qui limiterait le nombre de comédiens et faciliterait le montage financier de votre création. Nous tenons à votre disposition l'adaptation qui permettrait de satisfaire à la fois votre amour du théâtre russe et notre vœux de réaliser des économies, qui sauveront le pays de la faillite.
En vous renouvelant nos félicitations pour le travail accompli et nos encouragements pour vos projets, nous vous prions, Monsieur le Directeur, de croire en l'expression de nos sentiments dévoués.

Scrisoarea unui înalt funcționar în teatru către un director de trupă

Domnule Director,
Ați solicitat Ministerului Culturii o subvenție pentru montarea piesei lui Anton Cehov, „Trei surori”. Vă felicit pentru alegerea dumneavoastră. Acest autor rus prezintă toate criteriile de înalt nivel, această exigență de excelență pe care n-am încetat să o cerem pe scenele românești. De altfel, putem spune că și spectacolele dumneavoastră precedente au lăsat o foarte bună impresie.
Totuși, trebuie să considerăm situația actuală pe un plan mai general. Criza care lovește în toate guvernele europene ne obligă să ne refacem opțiunile, să diminuăm sumbru cele mai ambițioase proiecte. Astăzi, trebuie să facem Economie și economii. După cum bine știți, țara noastră trebuie să investească în achiziționarea unui nou avion pentru președintele Republicii noastre (mai confortabil și mai demn de funcția sa). După cum bine știți, ministerul nostru este în egală măsură și ministerul cultelor și ni s-a solicitat susținerea financiară a sărbătorilor de Crăciun și de Paște. Este o mare mândrie pentru noi dar și o factură de plată consistentă. În plus, primul ministru ne-a cerut să participăm, de asemenea, financiar la defilarea de pe 1 Decembrie, deoarece consideră că acesta este un spectacol edificator pentru poporul nostru. Dacă ați fi ales să vă înscrieți în domeniul Frescei Religioase sau al Paradei Militare, ne-ar mai fi rămas încă ceva mijloace pentru a vă ajuta și a vă încuraja. Dar, din păcate, teatrul este victima unui număr mult prea mare de actori, regizori, autori și în special trupe. Gândiți-vă că numai în județul dumneavoastră, am identificat nu mai puțin de 30 de companii teatrale (în timp ce adesea trebuie să cauți destul de mult un simplu magazin de pâine); este suficient să spunem că ne aflăm în fața unei dileme sfâșietoare. Într-o asemenea perioadă de criză, este foarte important ca Ministerul Culturii, ca și cele al Educației și al Sănătății să dea un bun exemplu. În special aceste trei ministere care au un trecut excesiv bugetivor.
Cu siguranță, nu putem decât să constatăm că de 20 de ani, trupa dumneavoastră a suscitat un mare interes prin multitudinea de evenimente iar creațiile voastre au atras foarte mulți tineri. Încă o dată, nu contestăm acest impact, vă mulțumim din suflet și dorim neapărat să vă ajutăm. Vă alăturăm deci o listă de sponsori, de binevoitori privați, pe care îi puteți contacta din partea noastră. O trupă dinamică, în ziua de azi, trebuie să-și găsească unul sau mai mulți sponsori. Nu știți că, în Japonia, Teatrul Național este Teatrul Toyota? Trebuie să știi să iei din străinătate ideile ce vor face România de mâine. Un sponsor de mare audiență și veți fi privit cu totul altfel, ți asta nu doar aici în birourile noastre. De fapt, Ministerul nu-și permite să intre în dizgrațiile companiilor Coca-Cola sau Carrefour; dacă sunteți susținut de asemenea patronate, ne vom alinia și noi, la rândul nostru, și vă vom ajuta cu plăcere.
În acest răstimp, vrem deja să facem un gest și să vă arătăm că nu suntem indiferenți în ceea ce privește frumosul vostru proiect. Ne dorim cu ardoare să puteți pune în scenă această capodoperă a lui Cehov, într-un fel sau altul. „Trei surori” este prea mult pentru bugetul de care dispunem în acest an. Recitind textul original al piesei, experții noștri estimează că, recurgând la modificări minore, s-ar putea realiza „Două surori”, lucru ce ar limita numărul de actori implicați și ar facilita ajutorul financiar acordat creației voastre. Vă putem pune la dispoziție adaptarea ce ar permite să satisfacem în același timp dragostea voastră pentru teatrul rus dar și dorința noastră de a face economii pentru salvarea țării de la faliment.
Reînnoindu-mi felicitările pentru munca depusă și încurajările proiectelor voastre, vă adresez, Domnule Director, expresia celor mai distinse gânduri.

Non, les Grecs n'ont rien à payer!

Depuis des mois, on nous fait croire que les Grecs ont des dettes, des millions d'euros à rembourser, des factures démentielles à honorer. Certains proposaient même à la Grèce de vendre des îles et des crétins se voyaient bien acheter la Crète. Après des semaines de tergiversation, les chefs d'États européens et le Fonds Monétaire International, désormais dirigé par un gauchiste, ont tranché un dimanche de mai. Ils seront garants d'un prêt de 750 milliards d'euros à ce pauvre pays. En échange, les dirigeants grecs devront appliquer un programme drastique : réduction des salaires dans la fonction publique, disparition des congés payés, mise à la retraite à 67 ans, augmentation des impôts, hausse de la T.V.A. et bien sûr la privatisation des secteurs entiers de l'économie : eau, gaz, électricité, telecoms, poste, transports en commun. Voilà un programme ambitieux et qui fait son effet. Un programme qui est promis à tous les autres pays pour mettre fin à la crise. Déjà l'Espagne et le Portugal ont annoncé des mesures rigoureuses pour ne pas en arriver à se faire montrer du doigt comme la Grèce. Tous ces pays méditerranéens incapables de sauter une sieste pour aller travailler plus pour gagner plus, aurait maugréé notre président.
Ce fameux dimanche de mai, les sourires étaient donc sur toutes les lèvres de nos ministres européens. A les entendre, ils avaient sauvé l'Euro, l'Europe et les Européens. Alors, on pouvait s'attendre à des manifestations populaires de joie et de soulagement dans toutes les grandes capitales. Les citoyens n'auraient-ils pas compris la portée de ces accords historiques? Toujours est-il que personne n'est descendu dans la rue. Mais le lendemain, les bourses ont pallié ce manque d'enthousiasme et de lucidité en augmentant leurs indices d'un minimum de 10%, et les banques se sont distinguées avec des scores de 25%. Les marchés étaient rassurés. C'est la seule préoccupation des maîtres du monde : rassurer les marchés. Les populations sont inquiètes, mais les bourses respirent. Nos dirigeants se font élire par les citoyens, mais se mettent au service des marchés.
Il faut dire que si la Communauté Européenne est venue au secours d'un pays en crise, c'est simplement que la Grèce risquait de ne plus rembourser les banques françaises, allemandes ou anglaises. C'est bien pourquoi plusieurs personnalités politiques ont déclaré : « En sauvant la Grèce, nous nous sauvons nous-mêmes.» Avant d'être chefs d'Etat, il ne faut pas oublier qu'ils sont d'abord courtiers en banque. La France avait aussi un autre intérêt à ce que la Grèce retrouve des disponibilités financières. Mauvais élève en matière économique, la Grèce a quand même le mérite d'avoir les dépenses militaires les plus élevées de l’Union Européenne atteignant les quelques 6 milliards d’euros pour 2010. Ceci représente 2,8% de son PIB. Ses principaux fournisseurs sont les Etats-Unis, la Russie, l’Italie, la France et l’Allemagne. La Grèce est le troisième client dans ce domaine pour la France.
Que le personnel politique grec soit particulièrement touché par la corruption, qu'il y ait eu des budgets déguisés, des trucages pour ne pas faire apparaître le vrai déficit, il n'y a rien qui puisse nous étonner tant cela est répandu dans tous les pays. Mais en quoi les fonctionnaires et les travailleurs grecs ont-ils une responsabilité? Ce pays est traité comme un pays qui a perdu une guerre. Sarkozy et Merkel dictent leurs conditions. Ils exigent des réparations, aurait-on dit à une autre époque. Le citoyen grec n'a pas voulu la guerre réelle ou économique; il n'a profité d'aucun bénéfice; il n'a pas vu ses conditions de vie s'améliorer. Et pourtant, c'est lui qui va payer.
Et puis, le Portugal, l'Espagne sont prévenus. Il faut agir. Encore une fois, Bruxelles et le F.M.I. ont des exigences draconiennes comme disent les journalistes économiques. Le gouvernement socialiste espagnol va appliquer le plan d'austérité qu'il a prévu pour diminuer les déficits publics "à n'importe quel prix", a assuré le chef du gouvernement, José Luis Rodriguez Zapatero. Mais ce sont tous les pays d'Europe qui appliquent désormais sans pudeur et sans scrupule ces plans de rigueur, profitant de la crise pour faire passer des lois iniques, des attaques brutales contre les acquis sociaux, des mesures qui auraient suscité, il y a encore quelque temps, des barricades et des manifestations monstres. Déjà, la Roumanie a donné le ton : Bucarest a annoncé un train de mesures, incluant une baisse de 25% des salaires de la fonction publique et de 15% des retraites et allocations chômage.
Mais rien n'est jamais joué. Pour le moment, il faut au moins refuser toutes ces mesures qui frappent d'abord le peuple grec, en attendant les autres victimes. Non, les Grecs ne doivent rien à personne! Ils ont le droit de vivre normalement et nous devons leur apporter notre soutien parce que nous aussi nous pouvons dire : «Soutenir le peuple grec, c'est nous soutenir nous-mêmes!»

Nu, grecii nu au nimic de plătit!

De luni întregi ni se tot spune că grecii au datorii, milioane de euro de rambursat și facturi demențiale de onorat. Unii chiar îi propuneau Greciei să-și vândă insulele iar câțiva cretini se și vedeau deja cumpărând Creta. După săptămâni de tergiversare, șefii statelor europene și Fondul Monetar Internațional au tranșat într-o duminică de mai. Vor fi garanții unui împrumut de 750 de miliarde de euro, de care are nevoie sărmana țară. În schimb, demnitarii greci vor trebui să aplice măsuri drastice: reducerea salariilor bugetarilor, suprimarea concediilor plătite, împingerea vârstei de pensionare la 67 de ani, creșterea impozitelor și a TVA-ului și, desigur, privatizarea unor sectoare esențiale ale economiei: apă, gaz, energie electrică, poștă și telecomunicații, precum și transporturile în comun. Iată un program ambițios ce-și face pe deplin simțit efectul. Un program care le este promis de altfel tuturor celorlalte țări pentru a ieși din criză. Deja Spania și Portugalia au anunțat măsuri riguroase pentru a nu ajunge să fie arătate cu degetul, ca Grecia. Toate aceste țări mediteraneene, incapabile să renunțe la o siestă ca să muncească în plus și deci să câștige mai mult, s-ar fi ridicat în capul unui președinte ca Nicolas Sarkozy.
În această faimoasă duminică de mai, zâmbetele erau bine așezate pe buzele miniștrilor noștri europeni. E de înțeles, doar tocmai salvaseră euro, Europa și Europenii. Atunci, erau de așteptat chiar și manifestații populare de bucurie în toate marile capitale. N-ar fi înțeles ei, cetățenii, ceea ce presupun aceste acorduri istorice? Totuși, nimeni n-a ieșit în stradă. Dar chiar a doua zi, bursa a compensat această lipsă de entuziasm și de luciditate mărindu-și indicele cu minim 10%, iar băncile s-au întrecut în scoruri de 25%. Populația este îngrijorată, dar bursa respiră. Demnitarii noștri se fac aleși de cetățeni, însă se pun în serviciul piețelor.
Trebuie spus că, dacă Comunitatea Europeană a venit în ajutorul unei țări în criză, este numai pentru faptul că Grecia risca să nu mai poată rambursa băncile din Franța, Germania sau Anglia. Iată de ce unele personalități politice au declarat: „Salvând Grecia, ne-am salvat pe noi înșine”. Înainte de a fi șef de stat, nu trebuie să uităm că sunt mai întâi și-ntâi brockeri în bănci. Franța mai avea și un alt interes ca Grecia să-și recapete stabilitatea financiară. Elev slab în materie de economie, Grecia are totuși meritul de a fi avut cele mai mari cheltuieli militare din toată Uniunea Europeană, atingând 6 miliarde de euro în 2010. Ceea ce reprezintă 2,8% din PIB-ul său. Iar principalii săi furnizori sunt Statele Unite, Rusia, Italia, Franța și Germania. Cât despre Franța, Grecia este al treilea său client în acest domeniu.
Că toată clasa politică a Greciei este în mod particular atinsă de corupție, că au fost bugete deghizate și fel și fel de trucaje pentru a nu ieși la iveală adevăratul deficit, nici nu mai este de mirare, atât de mult sunt răspândite aceste lucruri în toate celelalte țări. Dar în ce constă responsabilitatea oamenilor de rând greci? Această țară este tratată ca pe o țară care ar fi pierdut un război. Sarkozy și Merkel își dictează condițiile. S-ar zice că cer cu insistență remedii ca pentru o altă epocă. Cetățeanul grec nu a vrut nicidecum un război real sau economic; nu a profitat de niciun beneficiu; nu a văzut ameliorându-i-se condițiile de viață. Și totuși, el este cel care va plăti.
Și apoi, Portugalia și Spania au fost prevenite. Trebuie acționat. O dată în plus, Bruxelles și FMI au exigențe draconice, după cum o spun chiar jurnaliștii economiști. Guvernul socialist spaniol va aplica un plan de austeritate, prevăzut pentru diminuarea deficiturilor publice „cu orice preț”, a asigurat primul ministru, José Luis Rodriguez Zapatero. Dar toate celelalte țări din Europa aplică de acum înainte, fără pudoare și fără scrupule, aceste planuri de rigoare, având criza drept pretext pentru a aplica legi scandaloase, atacuri brutale asupra drepturilor sociale, măsuri care arr fi declanșat până nu demult scandaluri și manifestații monstruoase. Deja România a dat tonul: Bucureștiul a anunțat un ansamblu de măsuri, incluzând diminuarea cu 25% a salariilor funcționarilor publici și cu 15% a pensiilor și a ajutoarelor de șomaj.
Dar nimic nu e jucat definitiv. Pentru moment, trebuie cel puțin refuzate toate aceste măsuri ce lovesc mai întâi în poporul grec, în așteptarea unor noi victime. Nu, grecii nu datorează nimic nimănui! Au dreptul de a trăi normal iar noi trebuie să-i susținem pe deplin pentru că și noi putem să spunem: „Să susținem poporul grec înseamnă să ne susținem pe noi însine”.

Tous des amateurs!

Un professionnel vit de son métier; un amateur ne gagne pas d'argent en le pratiquant. A partir de ce critère simple, nous pouvons analyser différentes professions. Ainsi il est certain que, de mon côté, j'ai été plus souvent amateur que professionnel. Mais je ne suis pas le seul. On peut compter sur les doigts d'une main les écrivains qui vivent réellement de leurs talents. On voit que même les agriculteurs désormais n'ont plus de revenus réels bien qu'ils travaillent parfois 12 heures par jour. Les agriculteurs aujourd'hui sont des amateurs. Les éleveurs, les pêcheurs et bien d'autres sont dans la même situation. On a proposé à des ouvriers des payes de 163 euros pour aller travailler en Tunisie. C'est un peu comme si on leur proposait des vacances subventionnées. Les jeunes, qui entrent sur le marché du travail, se voient offrir des stages le plus souvent non rémunérés : «Vous débutez les gars. Il faut savoir faire des concessions. C'est déjà une fleur que nous vous faisons en vous permettant de mettre un pied dans l'entreprise. En somme, vous commencez comme des amateurs et peut-être qu'un jour vous passerez pros!» Le patronat revendique une nouvelle idée : la mobilité. C'est à dire qu'un jour on est payé, un jour non. Un jour, il y a du travail, le lendemain il n'y en a plus. La mobilité, c'est le semi-professionnalisme. Dans l'Education Nationale, on demande aux retraités de revenir donner quelques cours pour éviter d'engager de nouveaux professeurs. Bien sûr, ils seront payés, mais toutes ces mesures vont dans le même sens : l'enseignement peut donc être confié à des personnes dont ce n'est plus le métier. Il existe en France un système qui permet de devenir auto-entrepreneur. C'est à dire qu'on devient son propre patron. Le gouvernement prétend que cette option se développe merveilleusement. Ce qu'il oublie de dire, c'est que la plupart du temps non seulement le «patron» ne gagne rien, mais il fait travailler aussi les amis et la famille pour des clopinettes. Bref, on vient d'inventer le patron amateur.
Il y a bien sûr des professions où l'on gagne bien sa vie. Un tennisman, un golfeur, un basketteur, un joueur de football peut se faire un million d'euros par mois. Là, pas de doute, c'est un joueur professionnel. Et puis, tous les spéculateurs, courtiers, opérateurs de marché (traders), tous ces petits métiers qui font travailler l'argent. Tous ceux qui s'enrichissent en dormant, comme disait Mitterrand. Les sommes versées nous donnent le tournis. Il y a tant de chiffres et de zéros que nous ne savons même plus ce que cela représente en réalité. On cherche de l'argent pour payer les retraites et on offre à un certain nombre de personnes (sur quels critère?) des salaires mirobolants sans qu'on exige même qu'ils viennent au bureau. Ainsi plusieurs hauts responsables d'entreprise ou d'administration se font payer de 57 ans à 60 ans leurs salaires intégralement et ils restent chez eux, en attendant la retraite confortable qui leur est promise. Tous ces exemples montrent bien qu'il n'y a plus aucun lien entre le métier et le salaire. Tout se passe comme si le travail était du virtuel. La Bourse montre l'exemple. Une action vaut 365 euros le premier janvier et 12,30 euros six mois plus tard. Pourtant l'entreprise est restée la même, les murs n'ont pas rétrécis, les employés travaillent au même rythme, la demande est constante. Alors? Tout est faux, variable, subjectif.
Il semble donc que l'on montre clairement aux jeunes d'aujourd'hui la voie à suivre : choisir un métier pour le plaisir, comme on choisit un hobby, un passe-temps. Et puis gagner sa vie par d'autres moyens. Néanmoins, le monde de la finance n'est pas ouvert à tous. C'est un monde où l'on reste volontiers entre initiés. Et puis, il faut une mise de base à la hauteur. Entre l'actionnaire principal et le petit porteur, il y a la même différence qu'entre le crocodile et le poulet. Pour être un pro du sport, il faut aussi un corps prédisposé à recevoir son lot de produits euphorisants. Je signale aussi que lorsqu'on évoque les prostitués, on parle de professionnelles; ce n'est pas un hasard et il s'agit là d'un vrai métier, le plus vieux du monde, dit-on. Alors, à ceux qui hésitent à se lancer dans le trafic de drogue parce qu'il faudra partager avec la police, il reste le loto, le tiercé et tous les jeux dont l'Etat fait la promotion avec ardeur et avec le sentiment qu'il faut bien donner une chance à la pauvreté. Pendant ce temps, les professionnels de la politique invitent les amateurs de la démocratie à voter. Mais les amateurs se lassent...

Cu toții niște amatori!

Un profesionist trăiește din meseria lui; un amator nu câștigă bani practicând-o. Pornind de le acest criteriu simplu, putem analiza diverse profesii. Astfel, în ceea ce mă privește, am fost cu siguranță mai mult amator decât profesionist. Dar nu sunt singurul în această situație. Se pot număra pe degetele unei mâini scriitorii care trăiesc realmete din talentul lor. Nici măcar agricultorii nu mai obțin câștiguri decente, cu toate că lucrează din greu chiar și 12 ore pe zi. Agricultorii de astăzi sunt amatori. Crescătorii de animale, pescarii și mulți alții se găsesc și ei în aceeași situație. Muncitorilor li s-au propus salarii de 163 de euro pentru a merge să lucreze în Tunisia. E ca și cum li s-ar fi propus vacanțe subvenționate. Tinerii care apar pe piața muncii au parte de stagii cel mai adesea neplătite: „Sunteți doar niște debutanți, copii. Trebuie să știți să faceți concesii. Deja vă facem o mare favoare permițându-vă să puneți piciorul într-o mare companie. Pe scurt, începeți ca amatori și, cine știe, poate că într-o zi veți deveni profesioniști!” Patronatul revendică o idee nouă: mobilitatea. Adică, o zi suntem plătiți iar alta nu. O zi este de lucru iar a doua zi nu. Mobilitatea este echivalentul semi-profesionalismului. În Sistemul Educațional, li se cere pensionarilor să revină să predea câteva cursuri pentru a se evita angajarea de noi profesori. Desigur, aceștia vor fi plătiți, însă toate aceste măsuri merg în același sens: învățământul poate deci fi încredințat unor persoane ce nu-și mai practică meseria. În Franța există un sistem ce-ți permite să devii auto-antreprenor. Adică poți deveni propriul tău patron. Și guvernul pretinde că această opțiune este înfloritoare. Însă ceea ce uită să spună este faptul că, mai tot timpul, nu numai că „patronul” nu câștigă mai nimic, dar pe deasupra și cei câțiva prieteni și membri ai familiei lucrează la „firmă” pe trei surcele. În concluzie, tocmai s-a inventat patronul amator.
Bineînțeles, există și profesii bănoase. Un jucător de tenis, de golf, un baschetbalist sau un fotbalist poate câștiga și un milion de euro pe lună. Aici, fără îndoială, e vorba de un jucător profesionist. Și fără a-i mai lua în calcul pe toți speculanții, agenții intermediari comisionari, traderii și toate acele profesii mărunte ce fac să ruleze banul. Pe toți aceia care se îmbogățesc dormind, cum spunea F. Mitterrand. Sumele încasate erau de-a dreptul amețitoare. Au atâtea cifre și zerouri că eziți când e vorba să le citești. Se găsesc cu greu bani pentru plata pensiilor, dar se oferă unora (pe ce criteriu?) salarii mirobolante, fără ca măcar să fie obligați să se prezinte la birou. Astfel, mai mulți înalți responsabili de companii sau din administrație, de la 57 la 60 de ani își câștigă integral salariul rămânând acasă, în așteptarea unei pensii foarte confortabile. Toate aceste exemple arată foarte bine că nu mai există nicio legătură între meserie și salariu. Totul se petrece ca și cum munca ar fi virtuală. Iar Bursa este unul dintre cele mai bune exemple. O acțiune valorează 365 de euro pe 1 ianuarie și 12,30 de euro șase luni mai târziu. Totuși, firma a rămas aceeași, zidurile n-au intrat la apă, angajații lucrează în același ritm iar solicitările sunt constante. Și-atunci? Totul este fals, variabil, subiectiv.
Se pare deci că li se arată clar tinerilor de azi cam care ar fi calea de urmat: alegerea unei meserii pentru plăcere, așa cum alegi un hobby pentru timpul liber, și găsirea unei alte modalități de a câștiga bani pentru a trăi. E bine de știut că lumea finanțelor nu le este deschisă tuturor. Este o lume ce aparține unui cerc închis de inițiați. Trebuie să te naști deja bogat ca să ai acces. Între acționarul principal și unul mărunt este aceeași diferență ca între un crocodil un pui. Iar ca să fii sportiv profesionist trebuie să mai ai, printre altele, și un corp predispus să asimileze toată gama de produse euforizante. Semnalez de asemenea faptul că, atunci când sunt evocate prostituatele, se vorbește despre profesioniste; nu este întâmplător căci este o adevărată meserie, cea mai veche din lume, zice-se. Atunci, celor care ezită să se lanseze în traficul de droguri pentru că vor avea de împărțit profitul cu poliția, le rămân câștigurile la loto și la alte jocuri de noroc, sau toate jocurile pe care Statul le promovează cu ardoare și cu sentimentul că i se poate da sărăciei o șansă. Între timp, profesioniștii din politică îi invită pe amatorii democrației să voteze. Însă amatorii se lasă duși...

Eros, c'est la vie!

Aujourd’hui, on ne peut plus ouvrir un magazine, féminin ou pas, qui ne s’intéresse pas à votre sexualité. Toutes les chaînes de télévision se font, l’été venu, plus aguichantes les unes que les autres, proposant des programmes les plus dénudés possibles, surtout intellectuellement. Il y a quelques années, on voyait sur les affiches de Paris un banquier qui s’exclamait dans un grand élan de sincérité : Votre argent nous intéresse. Aujourd’hui, on a l’impression qu’on nous dit : Puisque vous n’avez plus d’argent à cause de la crise, votre sexe nous suffira pour l’instant.
On vous veut libérés, décontractés, modernes, désinhibés. Mettez votre pantalon sur la chaise et votre libido sur la table, je me lave les mains et je m’en occupe immédiatement. Dites-moi vos fantasmes, je vous dirai si vous en avez les moyens. Maintenant, les journalistes demandent aux hommes politiques s’ils trompent leurs femmes. Évidemment que l’homme politique préfère répondre de cette tromperie, que de l’immense mensonge stalinien ou néo-libéral. C’est-à-dire que l’érotisme dans cette société n’est rien d’autre qu’un cache-misère. On est loin de Georges Bataille, qui stigmatisait le fait que l’érotisme est l’approbation de la vie jusque dans la mort ou des surréalistes qui en donnaient la définition suivante : Cérémonie fastueuse dans un souterrain. Malheureusement, on parle davantage aujourd’hui de viol sinistre dans une cave.
Dans l'autre moitié de la planète se trouvent bien sûr les pudibonds qui appellent la police chaque fois qu’ils voient une fille déshabillée et qui tirent sans sommation si c’est un homme nu. La majorité silencieuse s’arme d’un pistolet tout aussi silencieux. On se partage le public et les sondages. Les débats sont passionnés : Bien sûr qu’il faut interdire. Non, il ne faut pas interdire! Les films pornos sont la conséquence de la décadence de notre société! Non, c’est la décadence qui est la conséquence des films porno! Ou la conséquence qui est la décadence des films pornos! Ou la décadence de la conséquence... Au nom de la vie, les mêmes personnes veulent rétablir la peine de mort et interdire l’avortement, parce que Dieu ne l’a pas pratiqué sur Judas, alors qu’il avait de bonnes raisons de le faire.
Tout ce qui touche au sexe génère des fonds de commerce florissants, qu’ils s’agissent des revues feuilletées ou des films regardés tristement par des hommes seuls ou en groupe, mais honteux de l’être. Ils sont honteux d’être homme, honteux d’être seuls ou en groupe, honteux d’être honteux. Qu’il s’agisse de ces comiques grassement payés de leurs plaisanteries grasses. Qu’il s’agisse de ces émissions de télévision aux fausses audaces et au voyeurisme évident. Alors, naturellement, chez des personnes en perdition, vient l’idée qu’on pourrait échapper à la misère en vendant son cul. Mais s’ils vendent leur cul, c’est pas pour le cul, c’est pour l’argent. L’obscénité, c’est là qu’il faut la chercher. D’autres préfèrent vendent leur âme, ça se voit moins.
Je me souviens des polémiques interminables lors de notre spectacle «Hai sa facem sex!» (Faisons l'amour!) de l‘auteur russe Valentin Krasnogorov. La mairie de Iasi se mobilisant pour arracher les affiches qu'elles avaient pourtant payées et le responsable de la communication m'expliquant qu'il est interdit de proposer ce titre à la population. Je lui ai demandé si le titre «Faisons la guerre!» était toléré; il m'a répondu qu'il n'y aurait aucun problème. C’est vrai qu’il y a des gens qui ne supportent la vue d’une personne nue que si elle est mutilée. Toute une ville en ébullition rien qu'à cause du titre, puisque la pièce était encore en répétition. Certains se scandalisaient de la proximité de la fête de Noël pour mettre en scène une telle oeuvre et supposaient que c'était intentionnel de ma part. Nous avons donc transformé « Hai sa facem sex! » en «Hai sa facem ...» (Faisons...). Le public est venu en masse et la pièce s‘est jouée plusieurs années de suite.
Quelques uns, heureusement, nous disent joliment : Éros, c’est la vie! Dans la mythologie grecque, Éros est le dieu de l’Amour. C'est un Dieu délicat, nous dit Aristophane, qui « marche et se repose sur les choses les plus tendres » et « s'éloigne des cœurs durs ». Il est formé d'une essence subtile et ne peut recevoir aucune offense; il est de la plus grande tempérance. C'est le plus fort des Dieux et il est très habile, car il rend poète celui qui est inspiré par lui. Nous sommes loin des salles obscures du biseness porno et de l’obscurantisme des mentalités primitives. Oui, vraiment, Eros, c’est la vie; et tous les partisans de la censure exhalent le souffle âcre de la mort.

Eros, c'est la vie!

Astăzi nu mai este chip să deschizi o revistă, pentru femei sau nu, care să nu fie interesată de sexualitatea ta. Canalele de televiziune devin, odată cu sosirea verii, unele mai agresive decât altele, propunând programe cât mai dezbrăcate posibil, în special intelectual vorbind. Acum câțiva ani, puteai vedea pe panourile publicitare din Paris un bancher exclamând într-un mare elan de sinceritate: „Banii dumneavoastră ne interesează!” Astăzi, în schimb, avem impresia că ni s-ar spune: „Fiindcă nu mai aveți bani din cauza crizei, sexul dumneavoastră ne va fi suficient pentru moment!”
Vi se cere să fiți degajați, relaxați, moderni, dezinhibați. „Așezați-vă pantalonul pe scaun și libidoul pe masă, îmi spăl mâinile și mă ocup imediat. Spuneți-mi care vă sunt fantasmele și am să văd dacă vi le puteți permite.” Mai nou, jurnaliștii îi întreabă pe oamenii politici dacă își înșeală soțiile. Evident că omul politic preferă mai mult să dea socoteală pentru această înșelăciune decât pentru imensa minciună stalinistă sau neoliberală. Cu alte cuvinte, erotismul în societatea actuală nu este nimic altceva decâțt preșul sub care se ascunde mizeria. Suntem foarte departe de Georges Bataille, care stigmatiza faptul că „erotismul este aprobarea vieții până la moarte”, sau de suprarealiștii care o defineau astfel: „Ceremonie fastuoasă într-un subteran”. Din nefericire, astăzi se vorbește mai mult despre „viol sinistru într-o pivniță”.
În cealaltă jumătate a planetei se găsesc bineînțeles pudibonzi care cheamă poliția de fiecare dată când văd o fată dezbrăcată și care trag fără somație dacă un bărbat este gol. Majoritatea silențioasă se înarmează cu un pistol la fel de silențios. Se împart publicul și sondajele. Dezbaterile sunt pasionate: „Sigur că trebuie interzis! Ba nu, nu trebuie interzis! Filmele porno sunt consecința decadenței societății noastre! Ba nu, decadența este consecința filmelor porno! Sau consecința care este decadența filmelor porno! Sau decadența consecinței...”. În numele vieții, exact același gen de persoane doresc să se reintroducă pedeapsa cu moartea și să interzică avortul, din moment ce Dumnezeu nu i-a aplicat-o lui Iuda, cu toate că avea toate motivele să o facă.
Tot ceea ce are legătură cu sexul generează fonduri de comerț înfloritor, fie că este vorba de reviste frunzărite sau de filme privite jalnic de bărbați singuri sau în grup, însă rușinos. Rușinos că sunt bărbați, rușinos că sunt singuri sau în grup, rușinos de a fi rușinos. Fie că e vorba de acești comici plătiți cu bani grei pentru glume vulgare, fie că e vorba de acele emisiuni de televiziune de o falsă îndrăzneală și de un voyeurism evident, observăm că personaleor aflate în dificultate li se induce ideea că ar putea scăpa de sărăcie vânzându-și curul. Dar dacă își vând curul nu este pentru cur, ci pentru bani. Aici trebuie căutată obscenitatea. Alții preferă să-și vândă sufletul, că se vede mai puțin.
Îmi amintesc de polemicile interminabile în timp ce se juca spectacolul meu „Hai să facem sex!”, scris de autorul rus Valentin Krasnogorov. Primăria Iașului se mobiliza sistematic pentru a rupe afișele pe care ea însăși le plătise dealtfel iar responsabilul cu comunicarea îmi explica că este interzis să-i propui acest titlu publicului. Am întrebat dacă un titlu de genul: „Hai să facem război!” ar fi tolerat; mi-a răspuns că asta n-ar pune nicio problemă. E adevărat că există persoane care nu suportă să vadă o persoană goală decât dacă este mutilată. Un întreg oraș dădea în clocot pentru nimic altceva decât un simplu titlu, căci piesa era încă în repetiție. Unii erau scandalizați că o asemenea piesă este montată tocmai în preajma Crăciunului și își imaginau că o fac intenționat. Am transformat deci titlul „Hai să facem sex!” în „Hai să facem...!”. Publicul a dat năvală iar piesa s-a jucat ani la rând. Alții, din fericire, ne spun drăguț: „Eros este viața!”. În mitologia greacă, Eros este zeul iubirii. Este un zeu delicat, ne spune Aristofan, care „merge și se odihnește pe cele mai tandre lucruri” și care „se îndepărtează de inimile de piatră”. El este format dintr-o esență subtilă și nu poate aduce nicio ofensă; este de o maximă temperență. Este cel mai puternic dintre zei și este foarte abil, pentru că-l ridică la rangul de poet pe cel care se lasă inspirat de el. Suntem astfel foarte departe de sălile obscure ale businessului porno și al obscurantismului mentalităților primitive. Da, într-adevăr, Eros este viața; și toți partizanii cenzurii expiră suflul acru al morții.

Kichinev 1903

Le plus « célèbre » pogrom de l’empire russe eut lieu en 1903, à Kichinev, à l’époque capitale de la Bessarabie (aujourd’hui de la République de Moldavie). Kichinev, où 50 000 Juifs et 60 000 Chrétiens vivaient côte à côte. Peu avant Pâques, le "Bessarabien", le journal principal de la communauté chrétienne, accusa ouvertement la population juive d’avoir assassiné un garçon chrétien afin d’utiliser son sang dans le rituel de la Pâque juive. Les 6 et 7 avril 1903, le pogrom eut lieu dans une atmosphère hystérique. Une cinquantaine de personnes de la communauté juive sont tuées, des centaines sont blessées, sans parler des innombrables viols et des 700 maisons démolies. Ce qui est certain, c'est que ni la police, ni l'armée ne sont intervenues pour stopper les émeutiers avant le troisième jour. Le New York Times du 28 avril 1903 décrit ainsi les faits : «Les émeutes anti-juives de Kichinev sont pires que ce que le censeur autorisera de publier. Il y a eu un plan bien préparé pour le massacre général des Juifs le jour suivant la Pâques russe. La foule était conduite par des prêtres, et le cri général, "Tuons les Juifs", s'élevait dans toute la ville. Les Juifs furent pris totalement par surprise et furent massacrés comme des moutons. Les scènes d'horreur pendant le massacre sont indescriptibles. Les bébés furent littéralement déchiquetés par la foule frénétique et assoiffée de sang. La police locale ne fit aucune tentative pour arrêter le règne de la terreur. Au coucher du soleil, des piles de cadavres et de blessés jonchaient les rues. Ceux qui purent échapper au massacre se sont sauvés, et la ville est maintenant pratiquement vidée de ses Juifs". Le pogrom de Kichinev suscita une vive indignation dans l’opinion publique occidentale, excepté auprès de l’ambassadeur de France à Saint-Pétersbourg, l’ancien ministre français des Affaires Etrangères Maurice Bompard, qui écrivit dans un rapport en août 1903 : « Je passe sous silence les troubles du genre de ceux de Kishinev, parce qu’ils sont, pour ainsi dire, le contrecoup des troubles agraires. La population juive est une pépinière de nihilistes et d’agitateurs. ». Il fallait, selon une expression couramment utilisée par la police de l’époque, «noyer la révolution dans le sang juif ». Le poète Haïm Nahman Bialik est envoyé d'Odessa pour recueillir les témoignages des survivants. Il est bouleversé et il écrit le poème "Dans la ville du massacre".
C'est à partir de ces éléments que le comédien Zohar Wexler réalise son spectacle : "J'ai donc fait ce voyage. Je suis allé à Chisinau, chercher les traces du poème dans la ville d'aujourd'hui. Je suis allé chercher dans les archives les photos et les livres pour comprendre ce qui a inspiré Bialik. Ce poème me proposait également un voyage plus intime, vers mes origines. Mes grands-parents venaient de Kichinev. J'ai cherché ce qui restait de la mémoire familiale, cent sept ans plus tard. Pendant les deux jours du pogrom, mon arrière-grand-père, mon arrière-grand-mère et leurs enfants étaient cachés dans l'arrière-salle d'une taverne tenue par une femme arménienne. Les pogromistes se soûlaient avant d'aller massacrer, violer et voler les Juifs, alors que seize personnes de ma famille, dont un bébé, se trouvaient cachées derrière la porte..."
Et nous sommes conviés à un moment rare. Zohar Wexler ne joue pas. Il passe parmi nous et nous parle tout simplement. La première partie est réellement la relation de ce comédien magnifique avec son passé retrouvé. Ce n'est déjà plus un spectacle, mais une vraie rencontre à la fois pédagogique, historique et émouvante; le tout illustré de photos et de bouts de films. Il lui arrive de buter parfois sur un mot, mais cela n'a aucune importance, tant il installe une émotion, une intensité, une dignité qui nous étreignent. Ensuite, il dit avec une grande sobriété le texte de Haïm Nahman Bialik. Au début, on ne voit d'ailleurs que son ombre. Mais sa voix est d'une telle portée émotionnelle que nous sommes tout de suite transportés à Kichinev, comme nous y invite le poète:
Il te faut t'égarer au milieu des décombres,
Parmi les murs béants, leurs portes convulsées,
Parmi les poêles défoncés, les moitiés de chambres,
Les pierres noires dénudées, les briques à demi brûlées
Où la hache, le feu, le fer, sauvagement
Ont dansé hier en cadence à leurs noces de sang.
Et rampe parmi les greniers, parmi les toitures crevées,
Regarde bien, regarde à travers chaque brèche d'ombre
Car ce sont là des plaies vives, ouvertes, sombres
Et qui n'attendent plus du monde guérison...

Chișinău 1903

Cel mai „celebru” pogrom al Imperiului Țarist a avut loc în 1903, la Chișinău, la vremea aceea capitala Basarabiei, astăzi a Republicii Moldova. În Chișinăul acelor timpuri 50.000 de evrei și 60.000 de creștini conviețuiau laolaltă. Cu puțin înainte de Paște, „Basarabeanul”, ziarul principal al comunității creștine, acuza în mod deschis populația evreiască de uciderea unui băiețel creștin pentru a-i folosi sângele în ritualul Paștelui evreiesc. Pe 6 și 7 aprilie 1903, pogromul avu loc într-o atmosferă isterică. Aproximativ 50 de persoane făcând parte din comunitatea evreiască au fost ucise, câteva sute au fost rănite, fără a mai vorbi de nenumărate violuri și de cele 700 de case demolate. Cert este faptul că nici poliția, nici armata nu au intervenit pentru a opri răzmerița înainte de a treia zi. „New York Times” din 28 aprilie 1903 descrie astfel cele întâmplate: „Revoltele antievreiești de la Chișinău sunt mai aprige decât ceea ce cenzorul va încuviința să publice. A existat un plan bine pus la punct pentru masacrul general al evreilor în ziua ce a urmat Paștelui rusesc. Mulțimea era condusă de preoți iar strigătul «Să-i ucidem pe evrei!» se înălța la unison în tot orașul. Evreii fură luați pe nepregătite și masacrați întocmai ca oile. Scenele de oroare din timpul masacrului sunt de nedescris. Bebelușii au fost literalmente sfâșiați de gloata frenetică și însetată de sânge. Poliția locală n-a avut nicio tentativă de a opri teroarea. Pe înserate, mormane de cadavre și răniți zăceau pe străzi. Cei care au reușit să scape de masacru au fugit iar astăzi orașul este practic golit de evreii săi.” Pogromul de la Chișinău a suscitat o vie indignare în opinia publică occidentală, excepție făcând doar ambasadorul Franței la Sankt Petersburg, fost ministru de Externe Maurice Bompard, care scria într-un raport din august 1903: „Mențin tăcerea asupra evenimentelor tulburi de genul celor din Chișinău, pentru că sunt, ca să spun așa, contralovitura conflictelor agrare. Populația evreiască este o pepinieră de nihiliști și de agitatori.” Trebuia conform unei expresii curent utilizate de poliția epocii, „să fie înecată revoluția în sânge evreiesc”. Poetul Haïm Nahman Bialik este trimis din Odessa să culeagă mărturii de la supraviețuitori. Acesta este profund marcat și scrie poemul „În orașul masacrului”.
Plecând de la aceste evenimente, actorul Zohar Wexler își realizează spectacolul: „Am făcut deci această călătorie. Am fost la Chișinău în căutarea urmelor poemului prin orașul de astăzi. M-am dus să caut în arhive fotografii și cărți pentru a înțelege ce l-a inspirat pe Bialik. Acest poem îmi propunea în egală măsură și o călătorie mai intimă, spre originile mele. Bunicii mei erau din Chișinău. Am căutat ceea ce mai rămăsese din memoria familială cu 107 ani mai târziu. În timpul celor două zile ale progromului, străbunicul meu, străbunica și copiii lor erau ascunși într-o încăpere dosnică a unei taverne pe care o deținea o femeie armeancă. Pogromiștii se îmbătau criță înainte de a începe masacrul, violurile și răpirile, în timp ce 16 persoane din familia mea, printre care și un bebeluș, se aflau ascunse în spatele acelei uși.”
Astfel suntem îmbiați să luăm parte la un moment rar. Zohar Wexler nu joacă deloc teatru. Se plimbă printre noi și ne vorbește pur și simplu. Prima parte constă realmente în relația acestui extraordinar actor cu propriul său trecut, în fine regăsit. Nu mai este doar un simplu spectacol, ci și o adevărată întâlnire, pedagogică, istorică, și emoționantă în același timnp; totul este ilustrat de fotografii și fragmente de filme. I se întâmplă din când să se poticnească la câte un cuvânt, dar asta n-are nicio importanță, atât de mult reușește să instaleze o emoție, o intensitate și o demnitate cutremurătoare. Apoi ne spune cu o sobrietate textul lui Haïm Nahman Bialik. De altfel, la început nu i se vede decât umbra. Însă vocea îi este de o așa încărcătură emoțională încât imediat suntem transportați la Chișinău, așa cum ne invită și poetul:
„Trebuie să te rătăcești în mijlocul ruinelor,
Printre ziduri dărâmate și porți convulsionate,
Printre sobe sparte și jumătăți de camere,
Pietre negre dezgolite, cărămizi pe jumătate arse
Unde toporul, focul și fierul cu sălbăticie
Au dansat ieri în cadență la nunta lor de sânge.
Cațără-te pe poduri, pe acoperișuri sfărâmate,
Privește bine, privește prin fiecare spărtură de umbră
Căci acolo sunt plăgi vii, deschise, sumbre
Ce nu mai așteaptă de la lume vindecare...”

De qui se moque-t-on?

- Ils sont fous ces Roumains ! En voulant aider les sinistrés d'Haïti, Bucarest s'est trompé et a envoyé un bataillon de soldats et 2000 tonnes de matériel… à Tahiti. Le 20 janvier, le site Times.ro révèle l'effarante bourde du ministère de la Défense roumain. Le ministre Gabriel Oprea se justifie ainsi : « Ce n'est pas la peine d'en faire un plat, franchement, Haïti, Tahiti, Mahiti, Papiti, toutes ces îles ont des noms qui se ressemblent. »
Une déclaration tout aussi ahurissante que la nouvelle elle-même… Pas étonnant : Times.ro, dont le slogan est « Not as seen on TV » (« pas vu à la télé »), est un site satirique. Comme le relève Courrier International, la fausse info fait un tabac en Russie, avant d'être relayée début février par une télévision colombienne dans son JT, par Canal + et par TF1, qui ont tous pris au sérieux cette vaste blague.

- En août 2008, d'après la rumeur, des personnes circulant dans une camionnette tenteraient d'enlever des enfants pour alimenter un trafic d'organes. Résultat : la police marseillaise est submergée d'appels plus ou moins fantaisistes leur signalant des tentatives d'enlèvements.
"Nous avons vérifié toutes ces déclarations sur le terrain, explique un haut responsable policier, mais aucun fait de ce type n'a été avéré à ce jour". Plus grave encore, la vindicte populaire désigne systématiquement les "Roumains" comme auteurs de ces agissements. "Nous craignons que des innocents soient victimes de représailles par le seul fait de leur appartenance ethnique", poursuit ce fonctionnaire, précisant qu'un "Roumain" avait été victime de violences, en milieu de semaine, dans les quartiers nord..

- La SNCF a affiché en février dernier dans la région Midi-Pyrénées plusieurs notes d'«Info Sûreté» demandant aux passagers de se méfier tout particulièrement des Roumains et de rapporter les «faits» commis par les personnes de cette nationalité.
L'écrivain Mouloud Akkouche en remarquant l'une de ces notes dans son TER, a cru à un canular, avant de se rendre compte que non, en appelant le numéro inscrit. Il décide alors d'en envoyer une copie au site Rue89. Le texte est le suivant:
Ces dernières semaines des soucis ont été rencontrés avec des Roumains.
En effet de nombreux vols de bagages ont été constatés.
Nous vous demandons de redoubler de vigilance.
Par ailleurs tous les faits de roumains doivent être signalés [...]
La SNCF reconnaît que l'affiche a bien été mise «dans certains TER de la région», mais précise que c'est «un agent SNCF qui a eu une expression malheureuse.»

Voici donc trois faits divers qui montrent bien dans quel état d'esprit certains parlent de la Roumanie pourtant membre de la Communauté Européenne. Il faut croire que nous avions besoin de ce peuple, qu'il fasse rire (pour remplacer les blagues belges éculées) ou qu'il fasse peur (pour renouer avec les histoires de Dracula). Il ne se passe pas de jour sans que les Roumains soient victimes de sarcasmes ou d'arrestations sans motif. Et c'est la même chanson en Italie et en Espagne notamment. Tout ce que la Roumanie peut apporter, notamment d'un point de vue culturel, est très peu mis en valeur. Quand Christian Mungiu remporte la palme d'or à Cannes, cela occupe quelques semaines les échotiers; le moindre méfait (réel ou pas) d'un Roumain (ou d'un Bulgare, peu importe il sera qualifié de Roumain) est relaté pendant des mois par les égoutiers.

Pe cine luăm peste picior?

Mari figuri românii ăștia! Vrând să-i ajute pe sinistrații din Haiti, Bucureștiul a încurcat borcanele și a trimis un batalion de soldați și 2000 de tone de diverse produse în...Tahiti. Pe 20 ianuarie, site-ul „Times.ro” dezvăluie înspăimântătoarea încurcătură a Ministerului român al Apărării. Ministrul Gabriel Oprea se justifică astfel: „Nu e cazul să se facă din tânțar armăsar, ce naiba, toate insulele astea – Haiti, Tahiti, Mahiti, Papiti – au nume care seamănă.” O declarație la fel de delirantă ca însăși știrea...Nu-i de mirare: „Times.ro”, al cărui slogan este „Not as seen on TV” (adică „Nevăzut la televizor”), este un site satiric. După cum relevă „Courrier International”, falsa știre a făcut vâlvă în Rusia mai întâi, după care a fost preluată la începutul lunii februarie de o televiziune columbiană în jurnalul său televizat, de „Canal+” și de „France Télévision1”, care au luat toate în serios această colosală farsă.
Prin august 2008, după valurile ce au fost făcute, niște persoane circulând cu o camionetă încercau să răpească copii pentru a alimenta un trafic de organe. Rezultatul: poliția din Marsilia este asaltată de apeluri telefonice mai mult sau mai puțin fanteziste semnalând tentative de răpiri. „Am verificatpe teren toate aceste declarații” – explică un înalt responsabil al Poliției – „dar niciun act de acest tip n-a fost confirmat în acea zi”. Și mai grav, populația îi acuză sistematic pe români că ar fi săvârșit asemenea fapte. „Ne temem că persoane nevinovate devin victime ale represaliilor doar prin simplul fapt al apartenenței etnice” – adaugă acest funcționar, precizând că „un român” fusese victimă a violențelor în cursul săptămânii, în cartierele din nordul Marsiliei.
Societatea Națională a Căilor Ferate Franceze a afișat în luna februarie a acestui an în regiunea Midi-Pyrénées mai multe note pentru sporirea siguranței și securității, cerându-le pasagerilor să se ferească în special de români și să semnaleze imediat „fapte” comise de persoane având această naționalitate. Scriitorul Mouloud Akkouche, observând unul dintre aceste afișe în trenul cu care călătorea, a crezut mai întâi că e vorba de o farsă, dar telefonând la numărul înscris și-a dat seama că nu. S-a hotărât atunci să trimită o copie a acestui anunț site-ului „Rue 89”. Iată textul:
„În ultimele săptămâni probleme au fost întâlnite cu românii.
Într-adevăr numeroase furturi de bagaje au fost constatate.
Vă cerem să vă sporiți vigilența.
De altfel toate faptele românilor trebuie semnalate.”
SNCF recunoaște că afișe de acest tip au fost puse „în anumite trenuri din regiune”, dar precizează că „agentul Societății nu a avut cea mai fericită exprimare”.
Iată deci trei fapte diverse ce arată foarte clar în ce stare de spirit vorbesc unii despre România, țară care este totuși membră a Comunității Europene. Trebuie să se creadă că tocmai aveam nevoie de acest popor, ca să ne facă să râdem (pentru că glumele peseama belgienilor erau deja expirate) sau ca să ne sperie (ca să continue poveștile despre Dracula). Nicio zi nu trece fără ca românii să fie victimele sarcasmului sau ale arestărilor fără motiv. Și refrenul este același mai ales în Italia și Spania. Însă tot ceea ce România poate să-i aducă spațiului european, în special din punct de vedere cultural, este foarte puțin pus în valoare. Când Cristian Mungiu de exemplu câștigă „La Palme d’Or” la Cannes, se vorbește doar câteva săptămâni prin revistele de evenimente mondene, însă cea mai mică faptă rea (reală sau nu) a unui român (sau a unui bulgar, nu contează, oricum va fi luat drept român) este relatată luni întregi de ziare de duzină.

Eugen Relgis, né à Iasi

On se souvient avec quelle excitation une certaine presse avait découvert un "nid d'anarchistes" à l'Ateneu. Dans l'ignorance complète de ce qu'est le mouvement anarchiste, les "journalistes" faisaient l'amalgame avec les terroristes, les bolchéviques, les homosexuels, les drogués et les droguistes. Pourtant, il existe à Iasi un passé anarchiste et les jeunes d'aujourd'hui ne font que prolonger un mouvement déjà fort ancré dans la vie de la cité.
Né le 2 mars 1895 à Iasi, Eugen RELGIS (de son vrai nom Eugen SIEGLER WATCHEL) fut d'abord un passionné de poésie, qui publia, à partir de 1912, de nombreux recueils. Devenu sourd à la suite d’une maladie infantile, il fit de bonnes études et commença très tôt à écrire. En 1914, à Bucarest, il entreprend des études universitaires d'architecture, puis en 1916 dans la Faculté des lettres et de philosophie. Etudes qu'il devra interrompre avec l'entrée en guerre de la Roumanie. Marqué par le premier conflit mondial, il devient un ardent militant pacifiste. Il écrit plusieurs études sociales qui seront traduits dans de nombreuses langues. En 1920, il fonde la revue "Umanitatea" qui sera interdite par la censure. En 1922, ce polyglotte est nommé directeur de la Bibliothèque de la Société culturelle "Libertatea" où il rencontrera l'anarchiste Panait Mosoiu. En 1923, il crée le "premier groupe humanitariste". En 1925, il est membre de l'Internationale des Résistants à la Guerre "War Resisters International". En 1939, au moment de la déclaration de la guerre, il se trouvait à Paris où il préparait sous le titre Miron le sourd une édition française de son ouvrage Voix en sourdine (1927) préfacé par Stefan Zweig. Il collaborait également aux Cahiers de l'Artistocratie de Gérard de Lacaze-Duthiers. Malgré l’avis de ses amis, il retournait en Roumanie où il était imédiatement chassé de son domicile par les fascistes. Pendant toute la durée de la guerre, il parvint, grâce à de nombreux amis, à échapper aux rafles et à se cacher.
Persécuté par le régime fasciste puis par le communisme, il quitte clandestinement la Roumanie en 1947 pour l'Argentine (où son fils s'était réfugié en 1942), mais c'est en Uruguay qu'il trouvera finalement refuge avec sa compagne Ana Taubes. A Montevideo, il recommence à publier ses ouvrages en castillan, il collabore également à la presse uruguayenne et donne des conférences. Il fait partie d'un groupe avec Abraham Guillen, Gerard Gatti et d'autres, chargé de la préservation d'archives libertaires envoyées d'Europe, mais la police découvre l'endroit, donne l'assaut au local et vole tout ce qui s'y trouve. Eugen Relgis parvient pourtant, après maintes difficultés, à échapper à la police. En 1953 il voyage au Brésil et rencontre, à Rio de Janeiro, l'anarchiste José Oiticica dans le but de faire traduire ses oeuvres en portugais. En 1955, il sera proposé pour le Prix Nobel de la Paix, mais le prix ne fut pas décerné cette année-là. En 1962, il séjourna avec sa compagne quatre mois en Israël, avant de passer par la Suisse, l'Italie et l'Argentine.
Il est l'auteur de très nombreux ouvrages brochures et livres, presque une cinquantaine rien que dans sa période roumaine. Il mourut à Montevideo le 24 mai 1987. Une bonne partie de ses livres, conservés par ses deux soeurs, ont été déposés, à l'initiative de Leon Volovici, dans un «fond Relgis» à l'Institut Al. Philipide de Iasi.
Voici ce qu'écrit Eugen Relgis à propos de quelqu'un qui, comme moi, a lié dans sa vie l'Oise à la Moldavie :
"Un jeune autodidacte, Ion Ionesco Capatana, a été un zélé propagandiste de l'Espéranto, du végétarisme, du pacifisme, et de diverses tendances libertaires qu'il a exprimées dans sa revue Vegetarismul (Bucarest, 1932-1933), et dans une série de brochures. Il a quitté le pays vers 1935 et il a dirigé à Paris le Service de Presse en Esperanto durant la Guerre civile espagnole. En 1938, il s'est établi à Soutraine dans l'Oise, à la lisière d'une forêt (Le Bois de Solitude), dans un pavillon en bois où il aménagea une bonne bibliothèque et une petite imprimerie. Il y cultivait son jardin potager et imprimait lui-même des brochures et Les Cahiers de l'Artistocratie, en quatre langues : esperanto (Capatzana), français (G. de Lacaze-Duthiers), espagnol (B.Cano-Ruiz), roumain (Eugen Relgis). Il mourut en avril 1942 empoisonné par des champignons vénéneux cueillis dans la forêt voisine."
Je n'ai pas trouvé de documents roumains sur Eugen Relgis, mais il n'a pas été oublié par tout le monde. Dans une publication légionaire du 27 août 2008, voici ce qu'on peut lire : Après la première guerre mondiale, la culture roumaine devient virtuellement envahie par des élèments allogènes, au profit de cette cause anti-nationale qu'est le marxisme. Les idées bolchéviques, dites progressistes, sont reprises par une quantité de nullités (comme le dit Lucian Blaga), nouvelle avant-garde de gauche, isolée du peuple roumain, mais possédant tous les moyens d'expressions. Cette production littéraire sans valeur finit par causer le plus grand tort au niveau national par son contenu scabreux et injurieux, à un point désespérant et indigne, contre le peuple roumain qui lui assurait pourtant la liberté de s'exprimer. Dans cette clique de parias féroces à la pseudo-culture, on trouve les noms de Marcel Blecher, Eugen Relgis (Siegler), Tristan Tzara (Sami Rosenstein), Ilarie Voronca (Eduard Marcus) et beaucoup d'autres. On comprend alors combien Eugen Relgis devait être intéressant.

Eugen Relgis, născut la Iași

Ne amintim cu câtă exaltare descoperise o anumită parte a presei un „cuib de anarhiști” la Ateneu, chipurile. Ignorând complet ceea ce înseamnă cu adevărat mișcarea anarhistă, „jurnaliștii” făceau un întreg amalgam cu teroriștii, bolșevicii, homosexualii, drogații sau drogheriile. Totuși, există la Iași un trecut anarhist iar tinerii de astăzi nu fac decât să continue o mișcare deja puternic înrădăcinată în viața orașului.
Născut pe 2 martie 1895 la Iași, Eugen Relgis (pe numele său adevărat Eugen Siegler Watchel) a fost mai întâi și-ntâi un pasionat de poezie, ce a publicat numeroase culegeri începând cu 1912. În urma unei boli infantile a surzit, însă a studiat mult și foarte curând a început să scrie. În 1914, începe să studieze arhitectura la Universitatea din București, iar din 1916 urmează cursurile Facultății de litere și filozofie, studii pe care va fi nevoit să le întrerupă odată cu intrarea în război a României. Puternic marcat de acest prim conflict mondial, devine un asiduu militant pacifist. Scrie mai multe studii sociale ce vor fi traduse în numeroase limbi. În 1920, fondează revista „Umanitatea” pe care cenzura vremii o interzice. În 1922, acest poliglot este numit director al Bibliotecii Societății culturale „Libertatea” unde îl va întâlni pe anarhistul Panait Moșoiu. În 1923, creează „primul grup umanitarist”. În 1925, devine membru al Internaționalei Rezistenților Războiului („War Resisters International”). În 1939, în momentul declarării războiului se afla la Paris unde pregătea, sub titlul „Miron surdul”, o ediție a lucrării sale „Vocea în surdină” (1927), prefațată de Ștefan Zweig. În același timp, colabora la „Caietele Aristocrației” de Gérard de Lacaze-Duthiers. În ciuda părerii prietenilor săi, a revenit în România, unde a fost imediat expulzat de la domiciliu de către fasciști. Pe toată durata războiului, reușește datorită numeroșilor prieteni să se ascundă de cei ce-l urmăreau.
Persecutat de regimul fascist, apoi de cel comunist, Eugen Relgis părăsește clandestin România în 1947 și merge în Argentina (unde fiul său era refugiat încă din 1942), dar își va găsi cu adevărat refugiu în Uruguay împreună cu partenera sa de viață, Ana Taubes. Reîncepe să-și publice operele la Montevideo în castiliană, colaborează cu presa uruguayană și susține conferințe. Împreună cu Abraham Guillem, Gérard Gatti și alții, formează un grup însărcinat cu păstrarea arhivelor libertare trimise din Europa, însă poliția descoperă locul, îl ia cu asalt și fură tot ce se află acolo. Eugen Relgis reușește totuși după nenumărate greutăți să scape de poliție. În 1953, acesta călătorește în Brazilia și îl întâlnește la Rio de Janeiro pe anarhistul José Oiticica cu scopul de a-și traduce operele în portugheză. În 1955, va fi nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace, însă premiul nu a mai fost decernat în acel an. În 1962, va petrece patru luni în Israel împreună cu partenera sa, apoi au călătorit prin Elveția, Italia și Argentina.
Eugen Relgis este autor a numeroase lucrări, broșuri și cărți, aproape cincizeci făcând parte numai din ceea ce s-ar putea numi „perioada românească”. S-a stins din viață la Montevideo, pe 24 mai 1987. O bună parte din cărțile sale, conservate de cele două surori ale sale, au fost donate la inițiativa lui Leon Volovici unui „fond Relgis” din cadrul Institutului „Al. Philippide” din Iași.
Iată ce a scris Eugen Relgis despre cineva care, la fel ca și mine, a legat în viața sa regiunea Oise de Moldova:
„Un tânăr autodidact, Ion Ionesco Capatana, a fost un zelos propagandist al limbii Esperanto, al vegetarismului, al pacifismului și al diverselor tendințe libertare pe care și l-ea exprimat în revista sa «Vegetarismul» (București, 1932-1933), precum și într-o întreagă serie de broșuri. Acesta a părăsit țara pe la 1935 și a condus Serviciul de Presă în Esperanto de la Paris, în timpul Războiului Civil din Spania. În 1938, s-a stabilit la Soutraine în regiunea Oise, la marginea unei păduri (Pădurea singurătății), într-o casă din lemn în care a amenajat o bibliotecă consistentă și o mică tipografie. Și-a cultivat grădina de zarzavaturi și a imprimat singur numeroase broșuri precum și «Caietele Aristocrației», în patru limbi: esperanto (Capatzana), franceză (G. de Lacaze-Duthiers), spaniolă (B. Cano-Ruiz), română (Eugen Relgis). A murit în aprilie 1942, otrăvit fiind de niște ciuperci culese din pădurea ce-i era vecină”.

«A quoi bon des poètes en temps de détresse?»

Cette parole du poète Hölderlin figure dans une strophe de l’élégie Pain et vin, composée vers la fin de l’année 1800. Il ne s'agit pas ici de consolation, de soulagement, de réconfort, ni même de solidarité. C'est Rimbaud qui nous donne la clef : «Je veux être poète, et je travaille à me rendre voyant.» Il y a indiscutablement un don de voyance, de prémonition chez les créateurs. Peint au printemps 1914 par Giorgio de Chirico en hommage à son ami, le poète Guillaume Apollinaire, un tableau a changé de titre. A l'origine, il s'intitulait "l'homme cible". Mais on l'appelle aujourd'hui portrait prémonitoire de Guillaume Apollinaire. De Chirico a peint un demi cercle blanc qui rappelle ceux que l'on voit sur les silhouettes découpées servant de cible dans les stands de tir. Deux ans plus tard, Apollinaire se retrouve sur les champs de bataille où, comme tant d'autres il va servir de cible à l'armée ennemie. Et en mars 1916, Apollinaire est blessé par un éclat d'obus dans la tempe gauche, exactement à l'endroit où Chirico avait peint le demi cercle blanc!
Quant à Victor Brauner, il avait «prévu» la perte de son oeil. En effet, il s'est représenté énucléé bien des années avant de perdre réellement son oeil lors d'une rixe entre deux autres peintres : « J’aperçus mon visage ensanglanté dont l’oeil gauche n’était plus qu’une énorme plaie. A cet instant même, je fis l’association avec mon portrait, peint sept ans plus tôt, et dans cette confusion de la pensée, la ressemblance de la plaie m'éveilla à la réalité, me fixant à jamais cette image qui s’amplifia en moi. Je ne voyais plus rien, couché dans l’ambulance, le sang couvrait mon oeil droit. D’ailleurs, au moment de l’opération, je n’ai parlé que de mon portrait au Docteur G et à mes amis qui m’accompagnèrent. Il leur confirma que l’oeil était perdu. Je le savais.
Comme Giacometti savait, lui, obsédé par le mouvement de la marche, qu’il serait un jour happé par une voiture et contraint à une claudication définitive.”
Plus près de nous dans le temps, le peintre Mallorquin Miquel Barcelo peint en 2002 La Grande Vague. «Les vagues de Monet, nombreuses, travaillent à déchiqueter la roche. La vague de Barcelo, unique et anéantissante, est sur le point de tout engloutir.» (Pierre Péju) C'est d'autant plus impressionnant que cet artiste a dans le même temps répété cette vague lors de ses travaux dans la chapelle San Pere de Palma. Le tsunami du 26 décembre 2004 a fait plus de 200 000 morts en Asie du sud.
Le 16 mai 2005 un avion de touristes, de retour d’un voyage à Panama, s’écrasa dans les marécages de Maracaïbo, au Venezuela, drame tragique qui ne laissa aucun survivant parmi ces familles, hommes, femmes, enfants de Martinique. René Hénane fait le lien entre cette catastrophe aérienne et le poème d'Aimé Césaire Inventaire des cayes, écrit en 1960 :
beaux
beaux
Caraïbos
quelle volière
quels oiseaux
cadavres de bêtes
cadavres d’oiseaux
autour du marécage
moins beau que le marécage
moins beau que le Maracaïbo
Mais que dire du poète haïtien Frankétienne qui répétait le 12 janvier dernier à Port-au-Prince une pièce intitulée «Le Piège»?
B – Il fait obscurément noir ! Il n’y a pas de lumière ! Il n’y a que ténèbres !
A – Intenses battements du gouffre quand l’abîme nous avale.
B – Épouvante et panique!
A – Corps meurtris ! Corps défigurés ! Corps broyés !
B – Corps torturés ! Corps dépecés ! Corps laminés !
A – La douleur bouge dans nos entrailles en une brulante zinglinderie de tessons, de mitrailles et de ferrailles.
B – Mais il n’y a aucune lumière. Aucune clarté. Même pas la fausse blancheur d’une ombre.
A – La planète titube. La planète trébuche. La planète vacille. La planète oscille. La planète vire et chavire en tressaillements de frayeur et déraillements de terreur. Pas de lumière. Aucune lueur dans l’effondrement des villes, des bidonvilles, des palais et des châteaux en hécatombe cacophonique.
A et B – C’est la gangrène dans l’opéra ! Le macabre opéra des rats !
C'est alors que le tremblement de terre a mis à terre sa maison et ses projets théâtraux dans le même temps. Il est néanmoins sorti vivant dans la rue et les habitants du quartier Delmas se sont écriés : Le poète est vivant! Le poète est vivant!

La ce buni poeții pe timp de nenorocire?

Aceste cuvinte ale poetului Hölderlin figurează într-o strofă a elegiei „Pâine și vin”, compusă spre sfârșitul anului 1800. Nu este vorba aici de consolare, de liniștire, de reconfortare și nici măcar de solidaritate. Rimbaud este cel care ne oferă cheia: „Vreau să fiu poet și muncesc pentru a deveni vizionar”. Fără îndoială, creatorii au ceva de prevestitor, ceva de vizionar.
Un tablou pictat în primăvara anului 1914 de Giorgio de Chirico în onoarea prietenului său, poetul Guillaume Apollinaire, și-a schimbat titlul. Inițial se intitula „Omul țintă”. Însă astăzi este numit „Portretul premonitoriu al lui Guillaume Apollinaire”. De Chirico a pictat un semicerc alb ce ne duce cu gândul la cele pe care le vedem pe siluetele decupate, servind drept țintă în standurile de tir. Doi ani mai târziu, Apollinaire ajunge pe câmpul de luptă unde, asemeni multora, va servi drept țintă pentru armata inamică. Iar în martie 1916, Apollinaire este rănit în urma exploziei unui obuz, în partea stângă a frunții, exact în locul în care De Chirico pictase semicercul alb!
Cât despre Victor Brauner, acesta își „prevăzuse” singur pierderea unui ochi. Și-a făcut un autoportret fără un ochi, cu mulți ani înainte de a și-l pierde realmente în timpul unei bătăi între alți doi pictori: „Mi-am dat seama că fața-mi era plină de sânge iar ochiul stâng nu mai era decât o enormă rană deschisă. Chiar în acel moment am asociat în minte portretul pe care mi-l făcusem cu șapte ani mai devreme și, în vâltoarea acestor gânduri confuze, asemănarea izbitoare a rănii m-a trezit la realitate, întipărindu-mi în memorie pentru totdeauna această imagine ce se amplifica. Întins în ambulanță, nu mai vedeam nimic, sângele îmi acoperea ochiul drept. De altfel, în momentul operației, nu i-am vorbit decât despre acel autoportret Doctorului G. și prietenilor care m-au însoțit. Doctorul le confirmase că ochiul era pierdut. Eu o știam deja. Așa cum Giacometti știa, el care era obsedat de mișcările din timpul mersului, că va fi într-o zi lovit de o mașină și condamnat la handicap definitiv.”
Ceva mai recent, Mallorquin Miquel Barcelo a pictat în 2002 „Valul uriaș”. „Valurile lui Monet, numeroase, se străduiesc să sfărâme stânca. Valul lui Barcelo, unic și nimicitor, parcă ar vrea să înghită tot.”- (Pierre Péju). Este cu atât mai impresionant cu cât acest artist a „repetat” acest val când a lucrat la Capela San pere de Palma. Acel „tsunami” din 26decembrie, 2004 a făcut mai mult de 200 000 de morți în sudul Asiei.
Pe 16 mai, 2005 un avion plin cu turiști ce reveneau din Panama s-a prăbușit în mlaștinile din Maracaibo, în Venezuela. Dramă tragică din care n-a mai rămas niciun supraviețuitor din acele familii, bărbați, femei și copii din Martinica. René Hénane face legătura dintre această catastrofă aeriană și poemul lui Aimé Césaire, „Inventarul insulelor de nisip”, scris în 1960:
„frumoase

frumoase
Caraibe
ce imensă colivie
ce păsări
cadavre de animale
cadavre de păsări
în jurul mlaștinii
e mai puțin frumos ca mlaștina
mai puțin frumos ca Maracaibo”

Dar ce să spunem și despre poetul haitian Frankétienne care repeta pe 12 ianuarie, anul acesta, la Port-au-Prince o piesă intitulată „Capcana”?

B – E întuneric beznă! Nici pic de lumină! Doar tenebre!

A – Bătăi intense de prăpastie când abisul ne inghite.

B – Frică și panică!

A – Corpuri muribunde! Corpuri desfigurate! Corpuri sfâșiate!
B – Corpuri torturate! Corpuri dezmembrate! Corpuri laminate!
A – Durerea se mișcă în măruntaiele noastre într-un fierbinte zdrăngănit de cioburi, schije și fiare.

B – Dar nicio lumină. Nicio scânteie. Nici măcar falsa lumină a unei umbre.

A – Planeta întreagă se clatină. Planeta se poticnește. Planeta tremură. Planeta oscilează. Planeta se balansează și se răstoarnă în tresăriri de spaimă și deraieri de teroare. Întuneric. Nicio licărire printre dărâmăturile orașelor, periferiilor, palatelor și casteleleor în hecatombă cacofonică.
A și B – La Operă este cangrenă! Macabra Operă a șobolanilor!

Și exact în acel moment cutremurul a dărâmat casa și odată cu ea și proiectele teatrale. Totuși a izbutit să iasă viu în stradă, iar locuitorii cartierului Delmas își strigau unii altora: „Poetul este viu! Poetul e în viață!”.

Plus c'est faux, plus c'est vrai

Depuis quelques années, nous assistons à un travestissement général de l'histoire. Selon les nouveaux penseurs, il faudrait considérer que toutes les révolutions ont été inutiles et même qu'elles ont conduit systématiquement au goulag. En Russie, le tzarisme est réhabilité et, pour certains, il est bien dommage que ce régime n'ait pas eu le temps de poursuivre tranquillement ses réformes. Nous aurions aujourd'hui un tzar moderne, européen, démocrate, apte à saisir toutes les aspirations du peuple. De même, en France, on serait allé un peu vite en besogne avec Louis XVI, un roi qui avait appris le métier de serrurier et qui était, par conséquent, tout à fait capable de comprendre les aspirations des travailleurs. La révolution française n'aurait apporté que des désordres et surtout une perte de temps.
Il faut lire l'excellent ouvrage de Michel Sérac, intitulé « Défense des Révolutions » (ed. Selio) pour comprendre à quel point la désinformation est manifeste : « Une vaste cohorte de penseurs réécrit l'histoire de la révolution russe, transformant les bourreaux en victimes et les représentants des opprimés en criminels. Au moyen de faux grossiers, les crimes du stalinisme sont imputés aux révolutionnaires de 1917... exécutés, pour la plupart, par Staline! Cette gangrène de la falsification a gagné les programmes scolaires de lycée. »
Quant à la Révolution Française, qui fut un modèle pour la libération de tant de peuples européens, elle est donc désavouée. Elle ne serait qu'un bain de sang anarchique. Selon les auteurs du «Livre noir de la Révolution française», la guillotine annoncerait le nazisme, et les révolutionnaires auraient inventé l'antisémitisme. Il y est écrit que Louis XVI est « le seul grand homme de la Révolution», Marie-Antoinette, «une âme mozartienne, priante et héroïque». Il y eut quand même de vives protestations. «Une France coupée en deux avec les catholiques d’un côté, les révolutionnaires athées le couteau entre les dents de l’autre: le Livre noir de la révolution française donne une vision totalement faussée» affirme Jean-Clément Martin, professeur d'histoire de la Révolution française à l'université Paris I-Panthéon-Sorbonne et directeur de l'Institut d'histoire de la Révolution française (CNRS). La publication aux éditions du Cerf, début janvier, du « Livre noir » de la révolution provoque l'indignation des historiens, qui dénoncent « l'absurdité » de certains chapitres. « On peut faire de l’idéologie, certes, mais on ne peut pas expliquer le passé avec ça, souligne Jean-Clément Martin. On est clairement en présence d’une critique catholique de la Révolution, proche de l’intégrisme même.» Il est vrai qu'à la fin du livre, les auteurs réclament ouvertement le retour du roi de France... Bien sûr, il s'agit là d'un cas extrême, quasi clinique. Mais s'il s'est trouvé un éditeur, des échos, des « historiens » pour ce genre de faux témoignages, c'est que tout est possible désormais. Comme on dit, c'est dans l'air du temps. Aujourd'hui, il suffit souvent d'affirmer pour balayer d'un revers de main les études historiques ou scientifiques les plus avérées.
Nous en avons encore la preuve avec le créationnisme, qui regroupe tout un lobby anti-Darwin. Ce dernier serait un crétin hérétique et incapable de comprendre la toute puissance de Dieu. Le créationnisme est un concept créé aux USA par des fondamentalistes religieux qui voudraient voir la Bible prendre place au cœur de l’enseignement. Les créationnistes réfutent toute idée de science qui ne soit pas compatible avec les saintes écritures. Aussi, vous pouvez avoir travaillé des années sur l'évolution des espèces, faire un bilan exhaustif des recherches et des avancées scientifiques, tout cela n'a aucune valeur par rapport à ce qui est écrit noir sur blanc dans la Bible. Au besoin, ils s'entourent d'un tas de faussaires qui publieront des études délirantes pour rassurer; le bon peuple a besoin de croire. Un des mouvements évangéliques les plus durs veut construire un parc d’attractions créationniste en Suisse. Les visiteurs pourront expérimenter le Déluge dans les montagnes russes aquatiques, déjeuner dans les restaurants d’une Tour de Babel en construction, visiter une Arche de Noé en «taille réelle» –soit 150 mètres de long–, ou se faire peur dans le «pavillon du feu» sur le thème du Jugement dernier. Dans ce Luna-Park biblique, on y verra, entre autres, Adam et Eve donner du foin à des dinosaures. A un journaliste qui faisait remarquer que les dinosaures ont précédé les hommes de plusieurs millions d'années, Marion Carigiet, la directrice, explique : « Les gens ont pris trop de libertés vis-à-vis de la Parole de Dieu! Il y avait des dinosaures et des hommes à la même époque. Il ne faut pas écouter les savants qui disent le contraire. Ni les historiens qui oublient qu'il y avait des dragons au Moyen-Age.»