Pe blogul său, scriitorul spaniol Javier Marias constată apetitul politicienilor din zilele noastre pentru fotografie. Desigur, nu este vorba despre orice de fotografie, ci despre acelea în care pot fi văzuți în „companie onorabilă”. În Spania, ca de altfel peste tot, e la modă să te fotografiezi cu BaracK Obama. Și despre Sarkozy se știe că s-a dat peste cap să se fotografieze lângă președintele american. Ba chiar a simțit că, astfel, are și el ceva din prestigiul conferit acestuia de recenta acordare a Premiului Nobel pentru Pace. Dar Marias adaugă: „În ce anume este interesantă această falsă intimitate cu personalitățile? Aduce cumva un plus de inteligență sau de valoare? Prestigiul este oare contagios? Aceste exhibiții sau trofee fotografice îmi par de o vulgaritate absolută și denotă o personalitate complexată, presomptuoasă și naivă.” Acesta citează exemplul unui om politic spaniol ce dorea cu orice preț să se fotografieze cu Obama, dar cum i s-a explicat că acesta avea din păcate altceva de făcut, s-a consolat în final cu o fotografie alături de guvernatorul din New Mexico. „Aceste gesticulații, spune scriitorul, sunt opera cuiva care se consideră el însuși un rahat. Și nu e de preferat ca cineva care are mari responsabilități politice în Spania să aibă asemenea preocupări.” Javier Marias denunță de asemenea ridicolul restaurantelor în care îi poți vedea pe patroni alături de Papă, Bush sau Berlusconi în fotografii cu ramă poleită. Pentru el acest lucru dovedește o mare lipsă de gust și scot la iveală o mediocritate fără margini. Este cu atât mai derizoriu cu cât, datorită progresului tehnicii informatice, puteți fi văzut pe Internet sărutând-o pe Marylin Monroe sau jucând cărți cu Fidel Castro. Mulțumim, Photoshop!
Îmi amintesc de un consilier cultural al Ambasadei Franței de la Kiev, care ținea morțiș să apară sistematic în compania diverșilor artiști cunoscuți ce erau invitați să susțină spectacole. Astfel, acesta se strecura lângă muzicianul Richard Galliano (care se întreba de altfel dacă nu cumva face parte din poliția politică ucraineană), dar și lângă Mireille Mathieu, ce nu fusese invitată, dar care se afla în turneu prin Ucraina. Trebuia cu orice preț ca el să reprezinte Franța la brațul acestei eterne starlete a cântecului franțuzesc. Cu atât mai mult cu cât, adăuga el, era cântăreața preferată a președintelui ucrainean. Trebuie să spun că acesta făcea parte dintre acei indivizi care, în relațiile cu subordonații, știau să îmbine perfect inutilul cu dezagreabilul, dar care erau erau de o servilitate și de o complezență fără seamăn în prezența ambasadorului. Mai avea și niște ticuri nervoase pe de asupra. Cred că-i plăcea tare mult să fie fotografiat, fiindcă acela era singurul moment în care ticul îi dispărea și chipul îi era destins. În ceea ce privește restul, tot ce reținuse el din activitatea diplomatică era faptul că orice frază trebuia începută cu: „Dar nu vă e teamă că ...?”. De fapt era de o asemenea prudență încât nu trebuia niciodată să se zică ceva rău de Stalin sau de Hitler în prezența lui. „Nu vă este teamă că acest lucru îi indispune pe interlocutorii noștri? Nu credeți că vor îngheța apele?”
În ziua de azi, orice telefon mobil se transformă într-o clipă în aparat de fotografiat și poți vedea adesea trecători asaltând o persoană cunoscută zicându-i: „Aaa! V-am recunoscut! Permiteți? Aș vrea atât de mult să fac o fotografie cu dumneavoastră! Vă rog frumos! Vă admir de când eram mic... și mama mea la fel!”.
Problema este că e nevoie de o a treia persoană pentru ca dorința să fie îndeplinită. Atunci, fanaticul roagă un alt trecător să facă pe fotograful. Și asta nu-i chiar așa simplu pentru că toată lumea se teme de toată lumea și, bineînțeles, fiecare este grăbit. În final, se găsește totuși un tânăr amabil dispus să se dedice acestei cauze nobile, dar din păcate nu știe prea bine cum se utilizează aparatul. Apasă greșit pe butoane și dă drumul la jocuri și la muzică. Vedeta se imacientează, dar își păstrează zâmbetul, marca sa de fabricație. După un curs rapid de inițiere în tehnica modernă, fotograful este, în sfârșit, pregătit de acțiune. Dar mai trebuie să calculeze poziția soarelui și să aibă grijă ca nimeni să nu treacă prin fața protagoniștilor. Și când toate detaliile sunt puse la punct, telefonul începe să sune. În timp ce îi răspunde mamei sale și îi promite că nu va uita să cumpere două franzele și un pachet de unt, nefericitul constată că idolul său a dispărut. Fotografiază totuși locul în care a avut loc întâlnirea. Pentru asta nu mai are nevoie de ajutor, așa că își „concediază” fotograful benevol. În scurt timp le va povesti prietenilor că l-a întâlnit pe acest mare fotbalist sau cântăreț de renume, însă nimeni nu-l va crede niciodată. Chiar și mama lui va avea ceva îndoieli.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire