Non, les Grecs n'ont rien à payer!

Depuis des mois, on nous fait croire que les Grecs ont des dettes, des millions d'euros à rembourser, des factures démentielles à honorer. Certains proposaient même à la Grèce de vendre des îles et des crétins se voyaient bien acheter la Crète. Après des semaines de tergiversation, les chefs d'États européens et le Fonds Monétaire International, désormais dirigé par un gauchiste, ont tranché un dimanche de mai. Ils seront garants d'un prêt de 750 milliards d'euros à ce pauvre pays. En échange, les dirigeants grecs devront appliquer un programme drastique : réduction des salaires dans la fonction publique, disparition des congés payés, mise à la retraite à 67 ans, augmentation des impôts, hausse de la T.V.A. et bien sûr la privatisation des secteurs entiers de l'économie : eau, gaz, électricité, telecoms, poste, transports en commun. Voilà un programme ambitieux et qui fait son effet. Un programme qui est promis à tous les autres pays pour mettre fin à la crise. Déjà l'Espagne et le Portugal ont annoncé des mesures rigoureuses pour ne pas en arriver à se faire montrer du doigt comme la Grèce. Tous ces pays méditerranéens incapables de sauter une sieste pour aller travailler plus pour gagner plus, aurait maugréé notre président.
Ce fameux dimanche de mai, les sourires étaient donc sur toutes les lèvres de nos ministres européens. A les entendre, ils avaient sauvé l'Euro, l'Europe et les Européens. Alors, on pouvait s'attendre à des manifestations populaires de joie et de soulagement dans toutes les grandes capitales. Les citoyens n'auraient-ils pas compris la portée de ces accords historiques? Toujours est-il que personne n'est descendu dans la rue. Mais le lendemain, les bourses ont pallié ce manque d'enthousiasme et de lucidité en augmentant leurs indices d'un minimum de 10%, et les banques se sont distinguées avec des scores de 25%. Les marchés étaient rassurés. C'est la seule préoccupation des maîtres du monde : rassurer les marchés. Les populations sont inquiètes, mais les bourses respirent. Nos dirigeants se font élire par les citoyens, mais se mettent au service des marchés.
Il faut dire que si la Communauté Européenne est venue au secours d'un pays en crise, c'est simplement que la Grèce risquait de ne plus rembourser les banques françaises, allemandes ou anglaises. C'est bien pourquoi plusieurs personnalités politiques ont déclaré : « En sauvant la Grèce, nous nous sauvons nous-mêmes.» Avant d'être chefs d'Etat, il ne faut pas oublier qu'ils sont d'abord courtiers en banque. La France avait aussi un autre intérêt à ce que la Grèce retrouve des disponibilités financières. Mauvais élève en matière économique, la Grèce a quand même le mérite d'avoir les dépenses militaires les plus élevées de l’Union Européenne atteignant les quelques 6 milliards d’euros pour 2010. Ceci représente 2,8% de son PIB. Ses principaux fournisseurs sont les Etats-Unis, la Russie, l’Italie, la France et l’Allemagne. La Grèce est le troisième client dans ce domaine pour la France.
Que le personnel politique grec soit particulièrement touché par la corruption, qu'il y ait eu des budgets déguisés, des trucages pour ne pas faire apparaître le vrai déficit, il n'y a rien qui puisse nous étonner tant cela est répandu dans tous les pays. Mais en quoi les fonctionnaires et les travailleurs grecs ont-ils une responsabilité? Ce pays est traité comme un pays qui a perdu une guerre. Sarkozy et Merkel dictent leurs conditions. Ils exigent des réparations, aurait-on dit à une autre époque. Le citoyen grec n'a pas voulu la guerre réelle ou économique; il n'a profité d'aucun bénéfice; il n'a pas vu ses conditions de vie s'améliorer. Et pourtant, c'est lui qui va payer.
Et puis, le Portugal, l'Espagne sont prévenus. Il faut agir. Encore une fois, Bruxelles et le F.M.I. ont des exigences draconiennes comme disent les journalistes économiques. Le gouvernement socialiste espagnol va appliquer le plan d'austérité qu'il a prévu pour diminuer les déficits publics "à n'importe quel prix", a assuré le chef du gouvernement, José Luis Rodriguez Zapatero. Mais ce sont tous les pays d'Europe qui appliquent désormais sans pudeur et sans scrupule ces plans de rigueur, profitant de la crise pour faire passer des lois iniques, des attaques brutales contre les acquis sociaux, des mesures qui auraient suscité, il y a encore quelque temps, des barricades et des manifestations monstres. Déjà, la Roumanie a donné le ton : Bucarest a annoncé un train de mesures, incluant une baisse de 25% des salaires de la fonction publique et de 15% des retraites et allocations chômage.
Mais rien n'est jamais joué. Pour le moment, il faut au moins refuser toutes ces mesures qui frappent d'abord le peuple grec, en attendant les autres victimes. Non, les Grecs ne doivent rien à personne! Ils ont le droit de vivre normalement et nous devons leur apporter notre soutien parce que nous aussi nous pouvons dire : «Soutenir le peuple grec, c'est nous soutenir nous-mêmes!»

Nu, grecii nu au nimic de plătit!

De luni întregi ni se tot spune că grecii au datorii, milioane de euro de rambursat și facturi demențiale de onorat. Unii chiar îi propuneau Greciei să-și vândă insulele iar câțiva cretini se și vedeau deja cumpărând Creta. După săptămâni de tergiversare, șefii statelor europene și Fondul Monetar Internațional au tranșat într-o duminică de mai. Vor fi garanții unui împrumut de 750 de miliarde de euro, de care are nevoie sărmana țară. În schimb, demnitarii greci vor trebui să aplice măsuri drastice: reducerea salariilor bugetarilor, suprimarea concediilor plătite, împingerea vârstei de pensionare la 67 de ani, creșterea impozitelor și a TVA-ului și, desigur, privatizarea unor sectoare esențiale ale economiei: apă, gaz, energie electrică, poștă și telecomunicații, precum și transporturile în comun. Iată un program ambițios ce-și face pe deplin simțit efectul. Un program care le este promis de altfel tuturor celorlalte țări pentru a ieși din criză. Deja Spania și Portugalia au anunțat măsuri riguroase pentru a nu ajunge să fie arătate cu degetul, ca Grecia. Toate aceste țări mediteraneene, incapabile să renunțe la o siestă ca să muncească în plus și deci să câștige mai mult, s-ar fi ridicat în capul unui președinte ca Nicolas Sarkozy.
În această faimoasă duminică de mai, zâmbetele erau bine așezate pe buzele miniștrilor noștri europeni. E de înțeles, doar tocmai salvaseră euro, Europa și Europenii. Atunci, erau de așteptat chiar și manifestații populare de bucurie în toate marile capitale. N-ar fi înțeles ei, cetățenii, ceea ce presupun aceste acorduri istorice? Totuși, nimeni n-a ieșit în stradă. Dar chiar a doua zi, bursa a compensat această lipsă de entuziasm și de luciditate mărindu-și indicele cu minim 10%, iar băncile s-au întrecut în scoruri de 25%. Populația este îngrijorată, dar bursa respiră. Demnitarii noștri se fac aleși de cetățeni, însă se pun în serviciul piețelor.
Trebuie spus că, dacă Comunitatea Europeană a venit în ajutorul unei țări în criză, este numai pentru faptul că Grecia risca să nu mai poată rambursa băncile din Franța, Germania sau Anglia. Iată de ce unele personalități politice au declarat: „Salvând Grecia, ne-am salvat pe noi înșine”. Înainte de a fi șef de stat, nu trebuie să uităm că sunt mai întâi și-ntâi brockeri în bănci. Franța mai avea și un alt interes ca Grecia să-și recapete stabilitatea financiară. Elev slab în materie de economie, Grecia are totuși meritul de a fi avut cele mai mari cheltuieli militare din toată Uniunea Europeană, atingând 6 miliarde de euro în 2010. Ceea ce reprezintă 2,8% din PIB-ul său. Iar principalii săi furnizori sunt Statele Unite, Rusia, Italia, Franța și Germania. Cât despre Franța, Grecia este al treilea său client în acest domeniu.
Că toată clasa politică a Greciei este în mod particular atinsă de corupție, că au fost bugete deghizate și fel și fel de trucaje pentru a nu ieși la iveală adevăratul deficit, nici nu mai este de mirare, atât de mult sunt răspândite aceste lucruri în toate celelalte țări. Dar în ce constă responsabilitatea oamenilor de rând greci? Această țară este tratată ca pe o țară care ar fi pierdut un război. Sarkozy și Merkel își dictează condițiile. S-ar zice că cer cu insistență remedii ca pentru o altă epocă. Cetățeanul grec nu a vrut nicidecum un război real sau economic; nu a profitat de niciun beneficiu; nu a văzut ameliorându-i-se condițiile de viață. Și totuși, el este cel care va plăti.
Și apoi, Portugalia și Spania au fost prevenite. Trebuie acționat. O dată în plus, Bruxelles și FMI au exigențe draconice, după cum o spun chiar jurnaliștii economiști. Guvernul socialist spaniol va aplica un plan de austeritate, prevăzut pentru diminuarea deficiturilor publice „cu orice preț”, a asigurat primul ministru, José Luis Rodriguez Zapatero. Dar toate celelalte țări din Europa aplică de acum înainte, fără pudoare și fără scrupule, aceste planuri de rigoare, având criza drept pretext pentru a aplica legi scandaloase, atacuri brutale asupra drepturilor sociale, măsuri care arr fi declanșat până nu demult scandaluri și manifestații monstruoase. Deja România a dat tonul: Bucureștiul a anunțat un ansamblu de măsuri, incluzând diminuarea cu 25% a salariilor funcționarilor publici și cu 15% a pensiilor și a ajutoarelor de șomaj.
Dar nimic nu e jucat definitiv. Pentru moment, trebuie cel puțin refuzate toate aceste măsuri ce lovesc mai întâi în poporul grec, în așteptarea unor noi victime. Nu, grecii nu datorează nimic nimănui! Au dreptul de a trăi normal iar noi trebuie să-i susținem pe deplin pentru că și noi putem să spunem: „Să susținem poporul grec înseamnă să ne susținem pe noi însine”.

Tous des amateurs!

Un professionnel vit de son métier; un amateur ne gagne pas d'argent en le pratiquant. A partir de ce critère simple, nous pouvons analyser différentes professions. Ainsi il est certain que, de mon côté, j'ai été plus souvent amateur que professionnel. Mais je ne suis pas le seul. On peut compter sur les doigts d'une main les écrivains qui vivent réellement de leurs talents. On voit que même les agriculteurs désormais n'ont plus de revenus réels bien qu'ils travaillent parfois 12 heures par jour. Les agriculteurs aujourd'hui sont des amateurs. Les éleveurs, les pêcheurs et bien d'autres sont dans la même situation. On a proposé à des ouvriers des payes de 163 euros pour aller travailler en Tunisie. C'est un peu comme si on leur proposait des vacances subventionnées. Les jeunes, qui entrent sur le marché du travail, se voient offrir des stages le plus souvent non rémunérés : «Vous débutez les gars. Il faut savoir faire des concessions. C'est déjà une fleur que nous vous faisons en vous permettant de mettre un pied dans l'entreprise. En somme, vous commencez comme des amateurs et peut-être qu'un jour vous passerez pros!» Le patronat revendique une nouvelle idée : la mobilité. C'est à dire qu'un jour on est payé, un jour non. Un jour, il y a du travail, le lendemain il n'y en a plus. La mobilité, c'est le semi-professionnalisme. Dans l'Education Nationale, on demande aux retraités de revenir donner quelques cours pour éviter d'engager de nouveaux professeurs. Bien sûr, ils seront payés, mais toutes ces mesures vont dans le même sens : l'enseignement peut donc être confié à des personnes dont ce n'est plus le métier. Il existe en France un système qui permet de devenir auto-entrepreneur. C'est à dire qu'on devient son propre patron. Le gouvernement prétend que cette option se développe merveilleusement. Ce qu'il oublie de dire, c'est que la plupart du temps non seulement le «patron» ne gagne rien, mais il fait travailler aussi les amis et la famille pour des clopinettes. Bref, on vient d'inventer le patron amateur.
Il y a bien sûr des professions où l'on gagne bien sa vie. Un tennisman, un golfeur, un basketteur, un joueur de football peut se faire un million d'euros par mois. Là, pas de doute, c'est un joueur professionnel. Et puis, tous les spéculateurs, courtiers, opérateurs de marché (traders), tous ces petits métiers qui font travailler l'argent. Tous ceux qui s'enrichissent en dormant, comme disait Mitterrand. Les sommes versées nous donnent le tournis. Il y a tant de chiffres et de zéros que nous ne savons même plus ce que cela représente en réalité. On cherche de l'argent pour payer les retraites et on offre à un certain nombre de personnes (sur quels critère?) des salaires mirobolants sans qu'on exige même qu'ils viennent au bureau. Ainsi plusieurs hauts responsables d'entreprise ou d'administration se font payer de 57 ans à 60 ans leurs salaires intégralement et ils restent chez eux, en attendant la retraite confortable qui leur est promise. Tous ces exemples montrent bien qu'il n'y a plus aucun lien entre le métier et le salaire. Tout se passe comme si le travail était du virtuel. La Bourse montre l'exemple. Une action vaut 365 euros le premier janvier et 12,30 euros six mois plus tard. Pourtant l'entreprise est restée la même, les murs n'ont pas rétrécis, les employés travaillent au même rythme, la demande est constante. Alors? Tout est faux, variable, subjectif.
Il semble donc que l'on montre clairement aux jeunes d'aujourd'hui la voie à suivre : choisir un métier pour le plaisir, comme on choisit un hobby, un passe-temps. Et puis gagner sa vie par d'autres moyens. Néanmoins, le monde de la finance n'est pas ouvert à tous. C'est un monde où l'on reste volontiers entre initiés. Et puis, il faut une mise de base à la hauteur. Entre l'actionnaire principal et le petit porteur, il y a la même différence qu'entre le crocodile et le poulet. Pour être un pro du sport, il faut aussi un corps prédisposé à recevoir son lot de produits euphorisants. Je signale aussi que lorsqu'on évoque les prostitués, on parle de professionnelles; ce n'est pas un hasard et il s'agit là d'un vrai métier, le plus vieux du monde, dit-on. Alors, à ceux qui hésitent à se lancer dans le trafic de drogue parce qu'il faudra partager avec la police, il reste le loto, le tiercé et tous les jeux dont l'Etat fait la promotion avec ardeur et avec le sentiment qu'il faut bien donner une chance à la pauvreté. Pendant ce temps, les professionnels de la politique invitent les amateurs de la démocratie à voter. Mais les amateurs se lassent...

Cu toții niște amatori!

Un profesionist trăiește din meseria lui; un amator nu câștigă bani practicând-o. Pornind de le acest criteriu simplu, putem analiza diverse profesii. Astfel, în ceea ce mă privește, am fost cu siguranță mai mult amator decât profesionist. Dar nu sunt singurul în această situație. Se pot număra pe degetele unei mâini scriitorii care trăiesc realmete din talentul lor. Nici măcar agricultorii nu mai obțin câștiguri decente, cu toate că lucrează din greu chiar și 12 ore pe zi. Agricultorii de astăzi sunt amatori. Crescătorii de animale, pescarii și mulți alții se găsesc și ei în aceeași situație. Muncitorilor li s-au propus salarii de 163 de euro pentru a merge să lucreze în Tunisia. E ca și cum li s-ar fi propus vacanțe subvenționate. Tinerii care apar pe piața muncii au parte de stagii cel mai adesea neplătite: „Sunteți doar niște debutanți, copii. Trebuie să știți să faceți concesii. Deja vă facem o mare favoare permițându-vă să puneți piciorul într-o mare companie. Pe scurt, începeți ca amatori și, cine știe, poate că într-o zi veți deveni profesioniști!” Patronatul revendică o idee nouă: mobilitatea. Adică, o zi suntem plătiți iar alta nu. O zi este de lucru iar a doua zi nu. Mobilitatea este echivalentul semi-profesionalismului. În Sistemul Educațional, li se cere pensionarilor să revină să predea câteva cursuri pentru a se evita angajarea de noi profesori. Desigur, aceștia vor fi plătiți, însă toate aceste măsuri merg în același sens: învățământul poate deci fi încredințat unor persoane ce nu-și mai practică meseria. În Franța există un sistem ce-ți permite să devii auto-antreprenor. Adică poți deveni propriul tău patron. Și guvernul pretinde că această opțiune este înfloritoare. Însă ceea ce uită să spună este faptul că, mai tot timpul, nu numai că „patronul” nu câștigă mai nimic, dar pe deasupra și cei câțiva prieteni și membri ai familiei lucrează la „firmă” pe trei surcele. În concluzie, tocmai s-a inventat patronul amator.
Bineînțeles, există și profesii bănoase. Un jucător de tenis, de golf, un baschetbalist sau un fotbalist poate câștiga și un milion de euro pe lună. Aici, fără îndoială, e vorba de un jucător profesionist. Și fără a-i mai lua în calcul pe toți speculanții, agenții intermediari comisionari, traderii și toate acele profesii mărunte ce fac să ruleze banul. Pe toți aceia care se îmbogățesc dormind, cum spunea F. Mitterrand. Sumele încasate erau de-a dreptul amețitoare. Au atâtea cifre și zerouri că eziți când e vorba să le citești. Se găsesc cu greu bani pentru plata pensiilor, dar se oferă unora (pe ce criteriu?) salarii mirobolante, fără ca măcar să fie obligați să se prezinte la birou. Astfel, mai mulți înalți responsabili de companii sau din administrație, de la 57 la 60 de ani își câștigă integral salariul rămânând acasă, în așteptarea unei pensii foarte confortabile. Toate aceste exemple arată foarte bine că nu mai există nicio legătură între meserie și salariu. Totul se petrece ca și cum munca ar fi virtuală. Iar Bursa este unul dintre cele mai bune exemple. O acțiune valorează 365 de euro pe 1 ianuarie și 12,30 de euro șase luni mai târziu. Totuși, firma a rămas aceeași, zidurile n-au intrat la apă, angajații lucrează în același ritm iar solicitările sunt constante. Și-atunci? Totul este fals, variabil, subiectiv.
Se pare deci că li se arată clar tinerilor de azi cam care ar fi calea de urmat: alegerea unei meserii pentru plăcere, așa cum alegi un hobby pentru timpul liber, și găsirea unei alte modalități de a câștiga bani pentru a trăi. E bine de știut că lumea finanțelor nu le este deschisă tuturor. Este o lume ce aparține unui cerc închis de inițiați. Trebuie să te naști deja bogat ca să ai acces. Între acționarul principal și unul mărunt este aceeași diferență ca între un crocodil un pui. Iar ca să fii sportiv profesionist trebuie să mai ai, printre altele, și un corp predispus să asimileze toată gama de produse euforizante. Semnalez de asemenea faptul că, atunci când sunt evocate prostituatele, se vorbește despre profesioniste; nu este întâmplător căci este o adevărată meserie, cea mai veche din lume, zice-se. Atunci, celor care ezită să se lanseze în traficul de droguri pentru că vor avea de împărțit profitul cu poliția, le rămân câștigurile la loto și la alte jocuri de noroc, sau toate jocurile pe care Statul le promovează cu ardoare și cu sentimentul că i se poate da sărăciei o șansă. Între timp, profesioniștii din politică îi invită pe amatorii democrației să voteze. Însă amatorii se lasă duși...