jeudi 18 juin 2009

Nicolas Sarkozy de Nagy-Bocsa


Notre président de la république rappelle souvent ses origines nobles et étrangères; d'ailleurs son véritable nom est Nicolas Sarkozy de Nagy-Bocsa. La saga familiale passe par la Grèce côté maternel, et par la Hongrie où est né son père, Paul, en 1928. Des journalistes sont allés en pays magyar, sur les traces des Sarközy de Nagy-Bocsa, en quête de témoignages et de souvenirs. À Alattyan, bourgade de 2 091 habitants, à une centaine de kilomètres à l'est de Budapest, les aînés s'en souviennent très bien : c'est ici que le père de Nicolas Sarkozy a passé toutes ses vacances jusqu'à ce qu'il quitte la Hongrie, en 1948, à l'âge de vingt ans.Pour éblouir sa future belle-famille française, Paul Sarkozy, né en 1928 à Budapest, aurait raconté que ses parents possédaient un château près d'Alattyan. Son père György régnait, disait-il,sur un domaine agricole et industriel riche de milliers d'hectares, sur lequel travaillaient des milliers de gens à son service.
Même le Figaro le reconnaît : la réalité était un peu moins flamboyante. « Au lendemain de la Première Guerre mondiale, György et Katalin Sarközy - selon l'orthographe hongroise, NDLR -, les parents de Paul, ont acheté le tiers d'un domaine de 705 arpents, un peu plus de 200 hectares, indique aujourd'hui Sandor Mosonyi, historien et conseiller municipal d'Alattyan, qui a fouillé dans les archives.Ils ne logeaient pas dans le manoir, occupé par une autre famille, mais dans la maison d'amis. » Une esquisse, effectuée de mémoire par un peintre local, montre une grande bâtisse aux hautes fenêtres, surmontées de mascarons représentant des visages d'enfants. Les Sarközy l'ont revendue en 1934, période d'inflation galopante, pour quelques dizaines de sacs de blé... La propriété sera ensuite rasée et remplacée par des lotissements. Ne subsiste actuellement qu'une grille en fer forgé, mangée par la rouille. En somme, Sarkozy de Nagy-Bocsa n'a rien de noble, c'est comme Benoît Vitse de Thury-sous-Clermont.
Le plus amusant, c'est qu'en hongrois le nom Sárközi renvoie au toponyme Sárköz («entre les boues», «contrée des boues»), étroitement lié au terme «marais». Sárköz est une micro-région dans le Sud-ouest de la Hongrie, sur la rive droite du Danube. Un village Sárköz existe aussi dans le département de Satu Mare en Roumanie (en roumain il s’appelle Livada).). Donc, il apparaît que ce nom soit lié à la boue, ce qui lui enlève encore le peu de noblesse qu'il semblait lui rester. Mais ce n'est pas tout. L’un des personnages du roman « Egri csillagok » ( Les Étoiles d’Eger ) est Sárközi, le Tsigane. C’est un roman historique romantique, l’un des romans hongrois les plus populaires, écrit par Géza Gárdonyi et paru en 1901. Alors, maintenant c'est le comble : Sarkozy le Tzigane! Et j'ai rencontré des Hongrois qui m'ont expliqué qu'effectivement à l'origine, les Sarkozy étaient des rroms vivant sur des terres boueuses et s'occupant de charbon.
Bien sûr, on peut se dire aussi : que de chemins parcourus! Quels grands mérites d'être arrivé si haut en partant de si bas. Mais le grand communicateur de l'Elysée veut surtout qu'on retienne la grande qualité de ses origines. Et puis surtout, on pourrait penser qu'avec de tels antécédents, nous pourrions connaître en France une certaine mansuétude pour les Tziganes et autres « gens du voyage ». Malheureusement, nous sommes loin du compte. Je n'en veux pour preuve que cette circulaire du 4 juin dernier destinée à tous les directeurs d'écoles élémentaires et maternelles :
Afin de mieux connaître les conditions de scolarisation des enfants du voyage dans les écoles du département, il est nécessaire de disposer d’informations décrivant au mieux les différents flux qui caractérisent cette population.
La population des gens du voyage est une population qui peut se définir selon trois catégories quant à l’habitat et au mode de vie :
- les voyageurs constitués de familles itinérantes (1)
- les semi-sédentarisés installés sur une aire (d’accueil ou non) et qui
partent occasionnellement pour des travaux saisonniers ou pour un
déplacement de quelques semaines ou quelques mois (2)
- les sédentaires composés de familles installées sur un terrain avec leur
caravane et y demeurant à l’année (3)

Messieurs les directeurs d'école, bon travail! Le seigneur de Nagy-Bocsa attend.

Nicolas Sarkozy de Nagy-Bocsa


Președintele republicii noastre amintește adesea de originea sa nobilă și străină; de altfel, adevăratul său nume ar fi Nicolas Sarkozy de Nagy-Bocsa. Saga familială trece prin Grecia, pe linie maternă, și prin Ungaria unde s-a născut tatăl său, Paul, în 1928. Niște jurnaliști au plecat pe meleaguri maghiare, pe urmele familiei Sarkozy de Nagy-Bocsa, în căutare de mărturii și suveniruri. În Alattyan, un târgușor de 2091 de locuitori, la vreo sută de km. la Est de Budapesta, bătrânii își amintesc foarte bine: aici și-a petrecut tatăl lui Nicolas Sarkozy toate vacanțele până în 1948, când a părăsit Ungaria, la vârsta de 20 de ani. Pentru a-și uimi frumoasa viitoare familie franceză, Paul Sarkozy, născut deci în 1928 la Budapesta, ar fi povestit că părinții lui posedau un castel în apropiere de Alattyan. Tatăl lui, Gyorgy stăpânea, spunea el, un bogat domeniu agricol și industrial de mii de hectare pe care lucrau mii de oameni în serviciul lui.
Chiar „Figaro” recunoaște: realitatea nu este chiar atât de strălucitoare. „Imediat după primul război mondial, György și Katalin Sarközy - după ortografia maghiară, NDLR – părinții lui Paul, au cumpărat o treime dintr-un domeniu de 705 de pogoane, adică un pic mai mult de 200 de hectare, precizează astăzi Sandor Mosonyi, istoric și consilier municipal din Alattyan care a răscolit prin arhive. „Aceștia nu locuiau în conac, fiind ocupat de o altă familie, ci în casa de oaspeți.” O schiță, făcută din memorie de un pictor de prin părțile locului, ilustrează o clădire mare, cu ferestre înalte, decorate cu figurine ce reprezentau chipuri de copii. Familia Sarközy l-a revândut în 1934, perioadă de inflație galopantă, în schimbul câtorva zeci de saci cu grâu... Proprietatea va fi distrusă imediat după aceea iar acel loc a fost parcelat. Doar un grilaj din fier forjat mâncat de rugină a mai rămas până azi. În final, Sarkozy de Nagy-Bocsa n-are absolut nimic nobil, la fel ca Benoît Vitse de Thury-sous-Clermont.
Cel mai amuzant este faptul că, în limba maghiară, numele „Sarközy” face trimitere la toponimul „Sárköz” (ce înseamnă „în noroi” sau „teren noroios”, în strânsă legătură cu termenul de „mlaștină”). Sárköz este o microregiune în sud-vestul Ungariei, pe malul drept al Dunării. Există și un sat românesc ce se numește Sárköz în județul Satu-Mare (numele românesc este Livada). Deci reiese că acest nume face trimitere la „noroi”, lucru ce face să dispară până și ultima picătură de noblețe ce părea că-i mai rămase. Și asta nu e tot. Unul dintre personajele romanului „Egri csillagok” („Stelele din Eger”) este Sarközi, Țiganul. Acesta este un roman istoric romantic, unul dintre cele mai populare romane ungurești, scris de Géza Gárdonyi și apărut în 1901. Asta-i culmea culmilor: Sarkozy Țiganul! Chiar și eu am întâlnit maghiari care mi-au confirmat că, la origine, „Sarkozy” erau rromi cărbunari ce trăiau pe terenuri mlăștinoase.
Desigur, putem să ne spunem și „nimic altceva decât un traseu parcurs!”. Este un mare merit să ajungi atât de sus plecând de la atât de jos. Numai că marele comunicator de la Elysée vrea ca înainte de toate să se rețină înalta calitate a originilor sale. Și tot înainte de toate, ne-am putea gândi că, date fiind asemenea antecedente, am putea cunoaște în Franța o anumită toleranță în ceea ce-i privește pe țigani sau alți nomazi. Dar din păcate suntem departe de asta. O dovadă suficientă este numai circulara din 4 iunie a.c. destinată tuturor directorilor de școli primare și grădinițe:

Pentru o mai bună cunoaștere a condițiilor de școlarizare a copiilor nomazi în departament, este necesară dispunerea de informații detaliate cu privire la diferitele tipuri ce caracterizează această populație.
Populația nomadă se poate clasifica în trei categorii în funcție de habitat și de modul de viață:
1- nomazii ce sunt reprezentați de familiile itinerante
2- semi-sedentarizații, adică cei instalați pe anumită suprafață de teren (destinată sau nu caravanelor) și care pleacă ocazional pentru a efectua munci sezoniere sau care se deplasează pentru câteva săptămâni sau câteva luni
3- sedentarii, categorie din care fac parte familiile instalate pe un anumit teren cu caravana și care rămân acolo pe toată durata anului

Domilor directori de școli, spor la treabă! Seniorul de Nagy-Bocsa așteaptă.

vendredi 5 juin 2009

Ateneu : que reste-t-il de nos amours ?


Voilà bientôt un an que j’ai quitté l’Ateneu -Tatarasi ; il est intéressant de voir ce qu’il s’y passe aujourd’hui. Pendant des années, la Municipalité de Iasi a exigé de moi des quantités de « projets managériaux », des dossiers à n’en plus finir. Les responsables culturels de la Mairie ont estimé à de nombreuses reprises que mon projet n’était pas à la hauteur de leurs ambitions. En partant, j’étais donc impatient de voir ce qu’ils entendaient faire de cette institution culturelle. Eh bien, c’est clair : leur seul projet managérial était de me faire partir de l’Ateneu. La preuve est faite aujourd’hui, devant le vide de leur inspiration, qu’ils n’avaient aucune idée de ce qu’on pourrait y faire.
Pourtant l’Ateneu était une bien belle idée et j’ai pendant six ans essayé de la mettre en œuvre. Nous avons prouvé avec une équipe réduite qu’on pouvait y gagner un public et une renommée en programmant des spectacles contemporains, en faisant connaître des auteurs d’aujourd’hui. L’Ateneu était devenu un lieu de rencontres, de débats, voire de controverses. La salle d’exposition était ouverte tous les mois à des artistes internationaux du plus haut niveau. En quelques années, l’Ateneu a suscité un immense espoir et un intérêt grandissant en Roumanie et à l’étranger. Que reste-t-il de tout cela ? OU EST DONC LEUR PROJET MANAGERIAL A EUX ?
Depuis près d’un an, aucun directeur n’a été nommé, alors que j’avais pourtant annoncé mon départ depuis juin 2007. Quand cet hiver, Ionut Popa, l’entraîneur de Poli Iasi a démissionné, deux heures après un successeur était choisi. Le football n’attend pas ; la culture peut patienter. Ainsi donc, pour une institution de culture, il faudrait plus d’un an pour désigner un directeur, alors qu’on m’a si souvent répété que je devais partir parce qu’on n’avait pas besoin d’un Français pour faire ce travail et que les candidats de qualité ne manquaient pas (ce que je crois d’ailleurs).
Cela démontre principalement le mépris. Mépris d’abord pour le quartier de Tatarasi, que nous avions animé et qui tenait avec l’Ateneu un centre actif, toujours ouvert et accueillant. Mépris pour les habitants de Iasi qui ont payé ce bâtiment moderne pour qu’il n’y se passe plus rien. Même les réparations les plus élémentaires ne sont pas effectuées. J’ai attiré l’attention dès 2006 sur les fissures et les problèmes de sécurité ; rien n’a été fait. Aujourd’hui même le budget 2009 n’est même pas voté. L’an dernier, le budget avait été voté en février et certains avaient attribué ce retard aux mauvaises relations que j’avais avec la mairie…
Mépris enfin pour la culture, considérée une fois de plus comme du superflu, de l’inutile. L’argent va à une équipe de football (qui végète année après année dans les profondeurs du classement) et la culture récupère des miettes, alors que dans le même temps, on décrète : « Iasi, capitale culturelle ». C’est aussi absurde que de déclarer : « Iasi, au bord de la mer » sous prétexte qu’y coule le Bahlui.
Je me souviens qu’il a fallu que j’aille en justice et que je gagne consécutivement trois procès, qu’il a fallu que des centaines d’intellectuels, d’hommes de culture, d’étudiants signent une lettre de soutien en ma faveur. Je me souviens que j’ai dû résister à je ne sais combien de pressions, de contrôles, de commissions. Je me souviens que je devais chaque jour, pour récupérer l’argent que j’avais avancé, faire une crise de nerfs face un comptable-fossile, survivance historique de la pire bureaucratie. Et tout cela, pour simplement pouvoir continuer à faire mon travail.
Il est clair que si la municipalité avait collaboré avec nous, au lieu de nous mettre en permanence des bâtons dans les roues au point d’arracher nos affiches, il est clair qu’aujourd’hui l’Ateneu serait un centre culturel connu et reconnu, une fierté de la ville.
Après avoir passé tant d’énergie pour chasser un homme passionné et désintéressé, un homme qui avait une vision à long terme et qui, malgré la mauvaise volonté et l’hostilité permanente, a réussi à démontrer que le pari de l’Ateneu-Tatarasi était tenu, on aurait pu penser que la mairie de Iasi mettrait un point d’honneur à démontrer qu’effectivement l’Ateneu avait besoin d’un autre directeur, d’un autre projet culturel. Non, englués dans leur médiocrité d’hommes d’affaires, le maire et ses acolytes ont démontré de manière évidente ce qu’ils entendaient par culture : le néant.
On me demande parfois pourquoi je ne reviens pas à Iasi (alors que je me suis rendu à Cluj notamment et dans le Maramures). Mais pourquoi faudrait-il que je pousse le masochisme jusqu’à venir pleurer sur des ruines ?

Ateneu, ce-a mai rămas din dragostea noastră?


În curând se va împlini un an de când am părăsit Ateneul din Tătărași; e interesant să văd ce se mai petrece pe acolo astăzi. Ani la rând municipalitatea Iașului a pretins de la mine cantități industriale de „proiecte manageriale” și dosare la nesfârșit. Responsabilii culturali ai Primăriei au estimat sistematic că proiectul meu nu este pe măsura ambițiilor lor. Plecând, eram deci nerăbdător să văd ce aveau de gând să facă din această instituție culturală. Ei bine, pentru mine totul e clar: singurul lor proiect managerial era să mă facă să plec de la Ateneu cu orice preț. Dovada că habar n-aveau ce-ar putea face acolo se află astăzi în fața vidului propriei lor inspirații.
Totuși, Ateneul era fără îndoială o idee frumoasă, pe care timp de șase ani am încercat să o pun în practică. Am demonstrat că în echipă redusă putem să câștigăm un public și un renume, programând spectacole contemporane și promovând autori ai zilelor noastre. Ateneul devenise un loc de întâlniri, de dezbateri și chiar de controverse. Sala de expoziție le era deschisă în fiecare lună artiștilor de cel mai înalt nivel. În doar câțiva ani, Ateneul a suscitat o imensă speranță și un interes crescând atât în România cât și în străinătate. Ce-a mai rămas din toate acestea? Unde este deci proiectul LOR managerial?
De aproape un an nici un director nu a fost numit și totuși, eu imi anunțasem plecarea tocmai din iunie 2007. Când, în această iarnă, Ionuț Popa, antrenorul echipei Poli Iași a demisionat, cu două ore mai târziu succesorul fusese ales. Fotbalul nu are timp de așteptat, cultura însă, da. Astfel stând lucrurile, pentru desemnarea unui director de instituție culturală ar fi nevoie de mai mult de un an, nemaivorbind de faptul că mi s-a spus de nenumărate ori că nu e nevoie de un francez pentru acest post și că nu lipsesc candidații de calitate (ceea ce și cred, dealtfel).
Acest lucru demonstrează în special disprețul. Disprețul, mai întâi, pentru cartierul Tătărași pe care noi reușisem să-l animăm și care avea datorită Ateneului un centru activ, în permanență deschis și primitor. Apoi disprețul față de locuitorii Iașului, cei care au plătit această construcție modernă în care nu se mai întâmplă nimic. Nici măcar cele mai elementare reparații nu mai sunt făcute. Încă din 2006 le-am atras atenția autorităților asupra fisurilor și problemelor de securitate; nimic n-a fost făcut. Nici măcar în ziua de azi bugetul pentru 2009 nu a fost votat. Anul trecut bugetul fusese votat în februarie iar anumite persoane au considerat că această întârziere este cauzată de proastele relații pe care le aveam cu Primăria...
Și, în sfârșit, este vorba și de un dispreț față de cultură, considerată o dată în plus un moft, ceva inutil. Banii se duc la o echipă de fotbal (care vegetează an de an pe ultimele locuri din clasament) iar pentru cultură nu mai rămân decât fărâmiturile; și asta în timp ce se decretează: „Iași, capitală culturală”. E la fel de absurd ca atunci când ai spune: „Iași, oraș la malul mării” sub pretext că pe acolo curge Bahluiul.
Îmi amintesc că a trebuit să acționez Primăria în justiție și să câștig trei procese la rând, a trebuit ca sute de intelectuali, oameni de cultură și studenți să semneze o scrisoare de susținere în favoarea mea. Îmi amintesc că a trebuit să rezist nenumăratelor presiuni, controale și comisii. Imi amintesc că trebuia să fac în fiecare zi câte o criză de nervi în fața unui contabil-fosilă, supraviețuire istorică a celei mai crunte birocrații pentru a-mi recupera pur și simplu banii pe care-i avansasem la pregătirea spectacolelor. Și toate acestea doar pentru a-mi putea continua munca.
Este clar că astăzi Ateneul ar fi fost un centru cultural cunoscut și recunoscut, o mândrie a orașului dacă municipalitatea ar fi colaborat cu noi în loc să ne pună tot timpul bețe în roate, mergând până la a ne smulge afișele.
După ce și-au cheltuit atâta energie pentru a înlătura un om pasionat și dezinteresat, un om care avea o viziune pe termen lung și care, în ciuda relei voințe și a permanentei ostilități, a reușit să demonstreze că Ateneul a câștigat pariul, am fi putut să ne gândim că Primăria Iașului era nerăbdătoare să demonstreze că, efectiv, Ateneul avea nevoie de un alt director și de un alt proiect cultural. Dar nu, împotmoliți în mediocritatea lor de afaceriști ordinari, primarul și acoliții lui au arătat într-o manieră evidentă ceea ce ei înțelegeau prin cultură: NEANTUL.
Câteodată sunt întrebat de ce nu revin și la Iași din moment ce am fost recent la Cluj și în Maramureș. Dar pentru ce-ar trebui să împing masochismul până la a merge să plâng pe ruine?