vendredi 19 mars 2010

De qui se moque-t-on?


- Ils sont fous ces Roumains ! En voulant aider les sinistrés d'Haïti, Bucarest s'est trompé et a envoyé un bataillon de soldats et 2000 tonnes de matériel… à Tahiti. Le 20 janvier, le site Times.ro révèle l'effarante bourde du ministère de la Défense roumain. Le ministre Gabriel Oprea se justifie ainsi : « Ce n'est pas la peine d'en faire un plat, franchement, Haïti, Tahiti, Mahiti, Papiti, toutes ces îles ont des noms qui se ressemblent. »
Une déclaration tout aussi ahurissante que la nouvelle elle-même… Pas étonnant : Times.ro, dont le slogan est « Not as seen on TV » (« pas vu à la télé »), est un site satirique. Comme le relève Courrier International, la fausse info fait un tabac en Russie, avant d'être relayée début février par une télévision colombienne dans son JT, par Canal + et par TF1, qui ont tous pris au sérieux cette vaste blague.

- En août 2008, d'après la rumeur, des personnes circulant dans une camionnette tenteraient d'enlever des enfants pour alimenter un trafic d'organes. Résultat : la police marseillaise est submergée d'appels plus ou moins fantaisistes leur signalant des tentatives d'enlèvements.
"Nous avons vérifié toutes ces déclarations sur le terrain, explique un haut responsable policier, mais aucun fait de ce type n'a été avéré à ce jour". Plus grave encore, la vindicte populaire désigne systématiquement les "Roumains" comme auteurs de ces agissements. "Nous craignons que des innocents soient victimes de représailles par le seul fait de leur appartenance ethnique", poursuit ce fonctionnaire, précisant qu'un "Roumain" avait été victime de violences, en milieu de semaine, dans les quartiers nord..

- La SNCF a affiché en février dernier dans la région Midi-Pyrénées plusieurs notes d'«Info Sûreté» demandant aux passagers de se méfier tout particulièrement des Roumains et de rapporter les «faits» commis par les personnes de cette nationalité.
L'écrivain Mouloud Akkouche en remarquant l'une de ces notes dans son TER, a cru à un canular, avant de se rendre compte que non, en appelant le numéro inscrit. Il décide alors d'en envoyer une copie au site Rue89. Le texte est le suivant:
Ces dernières semaines des soucis ont été rencontrés avec des Roumains.
En effet de nombreux vols de bagages ont été constatés.
Nous vous demandons de redoubler de vigilance.
Par ailleurs tous les faits de roumains doivent être signalés [...]
La SNCF reconnaît que l'affiche a bien été mise «dans certains TER de la région», mais précise que c'est «un agent SNCF qui a eu une expression malheureuse.»

Voici donc trois faits divers qui montrent bien dans quel état d'esprit certains parlent de la Roumanie pourtant membre de la Communauté Européenne. Il faut croire que nous avions besoin de ce peuple, qu'il fasse rire (pour remplacer les blagues belges éculées) ou qu'il fasse peur (pour renouer avec les histoires de Dracula). Il ne se passe pas de jour sans que les Roumains soient victimes de sarcasmes ou d'arrestations sans motif. Et c'est la même chanson en Italie et en Espagne notamment. Tout ce que la Roumanie peut apporter, notamment d'un point de vue culturel, est très peu mis en valeur. Quand Christian Mungiu remporte la palme d'or à Cannes, cela occupe quelques semaines les échotiers; le moindre méfait (réel ou pas) d'un Roumain (ou d'un Bulgare, peu importe il sera qualifié de Roumain) est relaté pendant des mois par les égoutiers.

Pe cine luăm peste picior?


Mari figuri românii ăștia! Vrând să-i ajute pe sinistrații din Haiti, Bucureștiul a încurcat borcanele și a trimis un batalion de soldați și 2000 de tone de diverse produse în...Tahiti. Pe 20 ianuarie, site-ul „Times.ro” dezvăluie înspăimântătoarea încurcătură a Ministerului român al Apărării. Ministrul Gabriel Oprea se justifică astfel: „Nu e cazul să se facă din tânțar armăsar, ce naiba, toate insulele astea – Haiti, Tahiti, Mahiti, Papiti – au nume care seamănă.” O declarație la fel de delirantă ca însăși știrea...Nu-i de mirare: „Times.ro”, al cărui slogan este „Not as seen on TV” (adică „Nevăzut la televizor”), este un site satiric. După cum relevă „Courrier International”, falsa știre a făcut vâlvă în Rusia mai întâi, după care a fost preluată la începutul lunii februarie de o televiziune columbiană în jurnalul său televizat, de „Canal+” și de „France Télévision1”, care au luat toate în serios această colosală farsă.
Prin august 2008, după valurile ce au fost făcute, niște persoane circulând cu o camionetă încercau să răpească copii pentru a alimenta un trafic de organe. Rezultatul: poliția din Marsilia este asaltată de apeluri telefonice mai mult sau mai puțin fanteziste semnalând tentative de răpiri. „Am verificatpe teren toate aceste declarații” – explică un înalt responsabil al Poliției – „dar niciun act de acest tip n-a fost confirmat în acea zi”. Și mai grav, populația îi acuză sistematic pe români că ar fi săvârșit asemenea fapte. „Ne temem că persoane nevinovate devin victime ale represaliilor doar prin simplul fapt al apartenenței etnice” – adaugă acest funcționar, precizând că „un român” fusese victimă a violențelor în cursul săptămânii, în cartierele din nordul Marsiliei.
Societatea Națională a Căilor Ferate Franceze a afișat în luna februarie a acestui an în regiunea Midi-Pyrénées mai multe note pentru sporirea siguranței și securității, cerându-le pasagerilor să se ferească în special de români și să semnaleze imediat „fapte” comise de persoane având această naționalitate. Scriitorul Mouloud Akkouche, observând unul dintre aceste afișe în trenul cu care călătorea, a crezut mai întâi că e vorba de o farsă, dar telefonând la numărul înscris și-a dat seama că nu. S-a hotărât atunci să trimită o copie a acestui anunț site-ului „Rue 89”. Iată textul:
„În ultimele săptămâni probleme au fost întâlnite cu românii.
Într-adevăr numeroase furturi de bagaje au fost constatate.
Vă cerem să vă sporiți vigilența.
De altfel toate faptele românilor trebuie semnalate.”
SNCF recunoaște că afișe de acest tip au fost puse „în anumite trenuri din regiune”, dar precizează că „agentul Societății nu a avut cea mai fericită exprimare”.
Iată deci trei fapte diverse ce arată foarte clar în ce stare de spirit vorbesc unii despre România, țară care este totuși membră a Comunității Europene. Trebuie să se creadă că tocmai aveam nevoie de acest popor, ca să ne facă să râdem (pentru că glumele peseama belgienilor erau deja expirate) sau ca să ne sperie (ca să continue poveștile despre Dracula). Nicio zi nu trece fără ca românii să fie victimele sarcasmului sau ale arestărilor fără motiv. Și refrenul este același mai ales în Italia și Spania. Însă tot ceea ce România poate să-i aducă spațiului european, în special din punct de vedere cultural, este foarte puțin pus în valoare. Când Cristian Mungiu de exemplu câștigă „La Palme d’Or” la Cannes, se vorbește doar câteva săptămâni prin revistele de evenimente mondene, însă cea mai mică faptă rea (reală sau nu) a unui român (sau a unui bulgar, nu contează, oricum va fi luat drept român) este relatată luni întregi de ziare de duzină.

dimanche 7 mars 2010

Eugen Relgis, né à Iasi


On se souvient avec quelle excitation une certaine presse avait découvert un "nid d'anarchistes" à l'Ateneu. Dans l'ignorance complète de ce qu'est le mouvement anarchiste, les "journalistes" faisaient l'amalgame avec les terroristes, les bolchéviques, les homosexuels, les drogués et les droguistes. Pourtant, il existe à Iasi un passé anarchiste et les jeunes d'aujourd'hui ne font que prolonger un mouvement déjà fort ancré dans la vie de la cité.
Né le 2 mars 1895 à Iasi, Eugen RELGIS (de son vrai nom Eugen SIEGLER WATCHEL) fut d'abord un passionné de poésie, qui publia, à partir de 1912, de nombreux recueils. Devenu sourd à la suite d’une maladie infantile, il fit de bonnes études et commença très tôt à écrire. En 1914, à Bucarest, il entreprend des études universitaires d'architecture, puis en 1916 dans la Faculté des lettres et de philosophie. Etudes qu'il devra interrompre avec l'entrée en guerre de la Roumanie. Marqué par le premier conflit mondial, il devient un ardent militant pacifiste. Il écrit plusieurs études sociales qui seront traduits dans de nombreuses langues. En 1920, il fonde la revue "Umanitatea" qui sera interdite par la censure. En 1922, ce polyglotte est nommé directeur de la Bibliothèque de la Société culturelle "Libertatea" où il rencontrera l'anarchiste Panait Mosoiu. En 1923, il crée le "premier groupe humanitariste". En 1925, il est membre de l'Internationale des Résistants à la Guerre "War Resisters International". En 1939, au moment de la déclaration de la guerre, il se trouvait à Paris où il préparait sous le titre Miron le sourd une édition française de son ouvrage Voix en sourdine (1927) préfacé par Stefan Zweig. Il collaborait également aux Cahiers de l'Artistocratie de Gérard de Lacaze-Duthiers. Malgré l’avis de ses amis, il retournait en Roumanie où il était imédiatement chassé de son domicile par les fascistes. Pendant toute la durée de la guerre, il parvint, grâce à de nombreux amis, à échapper aux rafles et à se cacher.
Persécuté par le régime fasciste puis par le communisme, il quitte clandestinement la Roumanie en 1947 pour l'Argentine (où son fils s'était réfugié en 1942), mais c'est en Uruguay qu'il trouvera finalement refuge avec sa compagne Ana Taubes. A Montevideo, il recommence à publier ses ouvrages en castillan, il collabore également à la presse uruguayenne et donne des conférences. Il fait partie d'un groupe avec Abraham Guillen, Gerard Gatti et d'autres, chargé de la préservation d'archives libertaires envoyées d'Europe, mais la police découvre l'endroit, donne l'assaut au local et vole tout ce qui s'y trouve. Eugen Relgis parvient pourtant, après maintes difficultés, à échapper à la police. En 1953 il voyage au Brésil et rencontre, à Rio de Janeiro, l'anarchiste José Oiticica dans le but de faire traduire ses oeuvres en portugais. En 1955, il sera proposé pour le Prix Nobel de la Paix, mais le prix ne fut pas décerné cette année-là. En 1962, il séjourna avec sa compagne quatre mois en Israël, avant de passer par la Suisse, l'Italie et l'Argentine.
Il est l'auteur de très nombreux ouvrages brochures et livres, presque une cinquantaine rien que dans sa période roumaine. Il mourut à Montevideo le 24 mai 1987. Une bonne partie de ses livres, conservés par ses deux soeurs, ont été déposés, à l'initiative de Leon Volovici, dans un «fond Relgis» à l'Institut Al. Philipide de Iasi.
Voici ce qu'écrit Eugen Relgis à propos de quelqu'un qui, comme moi, a lié dans sa vie l'Oise à la Moldavie :
"Un jeune autodidacte, Ion Ionesco Capatana, a été un zélé propagandiste de l'Espéranto, du végétarisme, du pacifisme, et de diverses tendances libertaires qu'il a exprimées dans sa revue Vegetarismul (Bucarest, 1932-1933), et dans une série de brochures. Il a quitté le pays vers 1935 et il a dirigé à Paris le Service de Presse en Esperanto durant la Guerre civile espagnole. En 1938, il s'est établi à Soutraine dans l'Oise, à la lisière d'une forêt (Le Bois de Solitude), dans un pavillon en bois où il aménagea une bonne bibliothèque et une petite imprimerie. Il y cultivait son jardin potager et imprimait lui-même des brochures et Les Cahiers de l'Artistocratie, en quatre langues : esperanto (Capatzana), français (G. de Lacaze-Duthiers), espagnol (B.Cano-Ruiz), roumain (Eugen Relgis). Il mourut en avril 1942 empoisonné par des champignons vénéneux cueillis dans la forêt voisine."
Je n'ai pas trouvé de documents roumains sur Eugen Relgis, mais il n'a pas été oublié par tout le monde. Dans une publication légionaire du 27 août 2008, voici ce qu'on peut lire : Après la première guerre mondiale, la culture roumaine devient virtuellement envahie par des élèments allogènes, au profit de cette cause anti-nationale qu'est le marxisme. Les idées bolchéviques, dites progressistes, sont reprises par une quantité de nullités (comme le dit Lucian Blaga), nouvelle avant-garde de gauche, isolée du peuple roumain, mais possédant tous les moyens d'expressions. Cette production littéraire sans valeur finit par causer le plus grand tort au niveau national par son contenu scabreux et injurieux, à un point désespérant et indigne, contre le peuple roumain qui lui assurait pourtant la liberté de s'exprimer. Dans cette clique de parias féroces à la pseudo-culture, on trouve les noms de Marcel Blecher, Eugen Relgis (Siegler), Tristan Tzara (Sami Rosenstein), Ilarie Voronca (Eduard Marcus) et beaucoup d'autres. On comprend alors combien Eugen Relgis devait être intéressant.

Eugen Relgis, născut la Iași


Ne amintim cu câtă exaltare descoperise o anumită parte a presei un „cuib de anarhiști” la Ateneu, chipurile. Ignorând complet ceea ce înseamnă cu adevărat mișcarea anarhistă, „jurnaliștii” făceau un întreg amalgam cu teroriștii, bolșevicii, homosexualii, drogații sau drogheriile. Totuși, există la Iași un trecut anarhist iar tinerii de astăzi nu fac decât să continue o mișcare deja puternic înrădăcinată în viața orașului.
Născut pe 2 martie 1895 la Iași, Eugen Relgis (pe numele său adevărat Eugen Siegler Watchel) a fost mai întâi și-ntâi un pasionat de poezie, ce a publicat numeroase culegeri începând cu 1912. În urma unei boli infantile a surzit, însă a studiat mult și foarte curând a început să scrie. În 1914, începe să studieze arhitectura la Universitatea din București, iar din 1916 urmează cursurile Facultății de litere și filozofie, studii pe care va fi nevoit să le întrerupă odată cu intrarea în război a României. Puternic marcat de acest prim conflict mondial, devine un asiduu militant pacifist. Scrie mai multe studii sociale ce vor fi traduse în numeroase limbi. În 1920, fondează revista „Umanitatea” pe care cenzura vremii o interzice. În 1922, acest poliglot este numit director al Bibliotecii Societății culturale „Libertatea” unde îl va întâlni pe anarhistul Panait Moșoiu. În 1923, creează „primul grup umanitarist”. În 1925, devine membru al Internaționalei Rezistenților Războiului („War Resisters International”). În 1939, în momentul declarării războiului se afla la Paris unde pregătea, sub titlul „Miron surdul”, o ediție a lucrării sale „Vocea în surdină” (1927), prefațată de Ștefan Zweig. În același timp, colabora la „Caietele Aristocrației” de Gérard de Lacaze-Duthiers. În ciuda părerii prietenilor săi, a revenit în România, unde a fost imediat expulzat de la domiciliu de către fasciști. Pe toată durata războiului, reușește datorită numeroșilor prieteni să se ascundă de cei ce-l urmăreau.
Persecutat de regimul fascist, apoi de cel comunist, Eugen Relgis părăsește clandestin România în 1947 și merge în Argentina (unde fiul său era refugiat încă din 1942), dar își va găsi cu adevărat refugiu în Uruguay împreună cu partenera sa de viață, Ana Taubes. Reîncepe să-și publice operele la Montevideo în castiliană, colaborează cu presa uruguayană și susține conferințe. Împreună cu Abraham Guillem, Gérard Gatti și alții, formează un grup însărcinat cu păstrarea arhivelor libertare trimise din Europa, însă poliția descoperă locul, îl ia cu asalt și fură tot ce se află acolo. Eugen Relgis reușește totuși după nenumărate greutăți să scape de poliție. În 1953, acesta călătorește în Brazilia și îl întâlnește la Rio de Janeiro pe anarhistul José Oiticica cu scopul de a-și traduce operele în portugheză. În 1955, va fi nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace, însă premiul nu a mai fost decernat în acel an. În 1962, va petrece patru luni în Israel împreună cu partenera sa, apoi au călătorit prin Elveția, Italia și Argentina.
Eugen Relgis este autor a numeroase lucrări, broșuri și cărți, aproape cincizeci făcând parte numai din ceea ce s-ar putea numi „perioada românească”. S-a stins din viață la Montevideo, pe 24 mai 1987. O bună parte din cărțile sale, conservate de cele două surori ale sale, au fost donate la inițiativa lui Leon Volovici unui „fond Relgis” din cadrul Institutului „Al. Philippide” din Iași.
Iată ce a scris Eugen Relgis despre cineva care, la fel ca și mine, a legat în viața sa regiunea Oise de Moldova:
„Un tânăr autodidact, Ion Ionesco Capatana, a fost un zelos propagandist al limbii Esperanto, al vegetarismului, al pacifismului și al diverselor tendințe libertare pe care și l-ea exprimat în revista sa «Vegetarismul» (București, 1932-1933), precum și într-o întreagă serie de broșuri. Acesta a părăsit țara pe la 1935 și a condus Serviciul de Presă în Esperanto de la Paris, în timpul Războiului Civil din Spania. În 1938, s-a stabilit la Soutraine în regiunea Oise, la marginea unei păduri (Pădurea singurătății), într-o casă din lemn în care a amenajat o bibliotecă consistentă și o mică tipografie. Și-a cultivat grădina de zarzavaturi și a imprimat singur numeroase broșuri precum și «Caietele Aristocrației», în patru limbi: esperanto (Capatzana), franceză (G. de Lacaze-Duthiers), spaniolă (B. Cano-Ruiz), română (Eugen Relgis). A murit în aprilie 1942, otrăvit fiind de niște ciuperci culese din pădurea ce-i era vecină”.