Souvenirs, souvenirs...
A cette époque-là, en 1993, il n'y avait qu'un terrain vague devant l'aéroport d'Otopeni. Quelques voitures y écrasaient les rares brins d'herbe. Nous étions venus pour jouer en français la pièce d'Anca Visdei « L'Atroce Fin d'un Séducteur ». Anca nous avait accompagnés et elle avait surtout servi de guide. Elle était à la fois joyeuse et inquiète à l'idée de retrouver la Roumanie qu'elle avait quittée bien des années auparavant. Nous avons eu la chance de jouer au festival de Brasov, puis à Bucarest, à Craiova (première rencontre avec Purcarete) et même une mini-tournée dans le département de Teleorman.
La surprise était permanente. D'abord, l'accueil que nous avons reçu nous a émus au-delà de ce que nous pouvions imaginer. Ensuite, cette passion du théâtre et cette faculté de comprendre la langue française dans ses plus fines subtilités étaient pour nous une source continuelle d'étonnement. Cette première tournée fut déterminante puisque c'est à partir de cette date que j'ai pensé continuellement à la Roumanie, en tant que comédien et metteur en scène. Il faut dire que les discussions que j'avais eues avec les acteurs roumains et moldaves m'avaient fait comprendre que se jouait dans cette région du monde un théâtre sans trop de moyens techniques, privé des dernières sophistications en ce qui concernait la musique et la lumière, mais un théâtre vivant.
Pourtant, si en province tout fut remarquablement organisé, à Bucarest la situation se compliqua. Nous jouions au Théâtre Mic et le directeur de l'époque nous a convoqués, à l'issue d'une représentation qui s'était bien passée, et il nous a quasiment séquestrés. Il voulait nous faire signer un papier qui stipulait que nous l'invitions en France avec son spectacle. Il décidait avec autorité qu'il fallait promouvoir les échanges culturels. Nous en étions d'accord, mais nous n'avions pas les moyens de ses ambitions. Anca Visdei, d'abord affolée devant ce chantage, a pris la situation en main et elle a négocié avec beaucoup de courage. Finalement, nous avons dû quitter l'hôtel que nous avait réservé le théâtre et nous avons été pris en charge par quelqu'un qui avait aimé le spectacle et qui nous avait trouvé un hébergement dans une cité universitaire. Par la suite, un article était paru dans la presse pour dire que des acteurs français avaient joué une pièce scandaleuse et ruiné un théâtre roumain par leurs prétentions financières...
Dans le Teleorman, au contraire, nous avons été reçus merveilleusement. Il faut dire que pour cette pièce, qui est une excellente version d'un Don Juan, vue par une femme, nous avions besoin d'une dinde que je mangeais (en partie) sur scène. Dans les grands théâtres, on nous avait fourni des volailles en carton. Mais dans cette ville du sud, les habitants avaient tué leur dinde et l'avaient fait cuire. Je me souviens qu'on l'avait mangée après le spectacle avec les organisateurs.
Enfin une dernière anecdote lors de cette première tournée. Nous avions commandé des tomates dans un restaurant. Les différents plats passaient, mais pas les tomates que nous réclamions avec insistance. Nous y avions renoncé quand arriva l'addition sur laquelle les tomates apparaissaient. Nous avons signalé au garçon qu'on ne nous les avait pas apportées. Il nous répondit : «Oui, mais vous les avez commandées». En fait, nous nous en tirions à bon compte. On les avait commandées à plusieurs reprises et on ne les payait qu'une seule fois.
J'ai été confronté souvent à cet entêtement de certains Roumains à venir en France, notamment quand j'étais directeur du Centre Culturel Français de Iasi. Un jour, le directeur de la police vient me voir et insiste pour que je lui trouve un poste en France; il me donnait en échange quelques bouteilles de vin. Il était prêt à prendre n'importe quel travail, même le moins considéré. J'y voyais une marque d'humilité de la part d'un membre important de la police. Je lui demandais s'il parlait le français; il me répondit :«Le français? J'apprends cela en trois jours, je suis policier!» Brusquement, son humilité avait disparu.
Benoît Vitse
vendredi 12 décembre 2008
Amintiri, amintiri...
În acea perioadă, în 1993, în fața aeroportului din Otopeni nu era decât un teren pustiu. Câteva mașini striveau rarele fire de iarbă. Venisem să jucăm în limba franceză piesa Ancăi Vișdei, „Groaznicul sfârșit al unui seducător”. Anca ne-a însoțit și în special ne-a fost ghid. Era în același timp bucuroasă și îngrijorată la ideea de a-și revedea țara pe care o părăsise cu mulți ani în urmă. Am avut șansa să jucăm piesa la festivalul de la Brașov, apoi la București și Craiova (unde am avut și prima întâlnire cu Silviu Purcărete) iar în final am făcut chiar un mini-turneu în județul Teleorman.
Surprizele erau la tot pasul. Mai întâi și-ntâi primirea ce ne-a fost făcută ne-a emoționat mai mult decât ne-am fi putut imagina. Apoi, această pasiune pentru teatru și ușurința cu care oamenii înțelegeau limba franceză chiar și în cele-i mai fine subtilități erau pentru noi o sursă inepuizabilă de uimire. Acest prim turneu a fost determinant pentru că din acel moment m-am gândit neîncetat la România în calitate de actor și regizor. Trebuie să spun că discuțiile pe care le-am avut cu actorii români și cu cei moldoveni m-au făcut să înțeleg că în această parte a lumii se juca un teatru fără prea multe mijloace tehnice, un teatru privat de ultimele sofisticării în materie de muzică și lumini, dar un teatru viu.
Totuși, dacă în provincie totul a fost remarcabil organizat, la București situația a fost mult mai complicată. Avusesem spectacol la Teatrul Mic iar directorul de atunci ne-a convocat la sfârșitul unei reprezentații care se se petrecuse foarte bine și ne-a sechestrat literalmente. Dorea să ne determine să semnăm un document prin care noi îl invitam în Franța cu spectacolul său. Hotărâse cu autoritate că trebuiau promovate schimburile culturale. În principiu noi eram de acord cu acest lucru numai că nu dispuneam de posibilități pe măsura pretențiilor lui. Anca Vișdei, mai întâi enervată în fața acestui șantaj, a luat taurul de coarne și a negociat cu mult curaj. În final am fost obligați să părăsim hotelul pe care teatrul ni-l rezervase și am fost cazați de o persoană căreia îi plăcuse mult spectacolul și care ne-a făcut rost de câteva locuri într-un cămin studențesc. Imediat după aceea, în presă a apărut un articol în care era scris că niște actori francezi au jucat o piesă scandaloasă iar teatrul a fost ruinat de pretențiile lor financiare.
În Teleorman, dimpotrivă, am fost primiți minunat.Trebuie să spun că pentru această piesă, care este o excelentă versiune a lui Don Juan, văzută de o femeie, aveam nevoie de o rață din care trebuia să mănânc o bucățică pe scenă. În marile teatre existau rațe din carton. Dar în acest orășel din sud, organizatorii tăiaseră singura rață pe care o aveau în curte. Îmi amintesc că după spectacol am mâncat friptura împreună cu ei.
Iată o altă peripeție amuzantă de pe vremea acestui prim turneu: într-un restaurant, comandasem printre altele și salată de roșii.Toate felurile de mâncare veneau la masă dar nu și roșiile pe care le cerusem cu atâta insistență de mai multe ori. La un moment dat ne-am lăsat păgubași dar nu mică ne-a fost uimirea când am văzut că roșiile mult dorite apar la sfârșit pe nota de plată. L-am anunțat pe ospătar că nu le primisem iar răspunsul lui a venit prompt:„ Da, dar le-ați comandat”. De fapt, cred că am fost în câștig pentru că le cerusem de nu știu câte ori și nu trebuia să le plătim decât o singură dată.
Am fost adesea confruntat cu încăpățânarea anumitor români de a veni cu orice preț în Franța. În special când eram directorul Centrului Cultural Francez din Iași. Într-o bună zi, m-am trezit în biroul meu cu șeful poliției. Mi-a cerut insistent să-i găsesc un loc de muncă în Franța oferindu-mi drept recompensă câteva sticle de vin. Era gata să accepte orice loc de muncă, chiar și unul foarte desconsiderat. Vedeam în asta un semn de umilință din partea unui membru al poliției atât de important. L-am întrebat dacă măcar vorbește franceza și mi-a răspuns scurt: „Franceza? O învăț în trei zile, doar sunt polițist!”. Brusc, umilința îi dispăruse.
În acea perioadă, în 1993, în fața aeroportului din Otopeni nu era decât un teren pustiu. Câteva mașini striveau rarele fire de iarbă. Venisem să jucăm în limba franceză piesa Ancăi Vișdei, „Groaznicul sfârșit al unui seducător”. Anca ne-a însoțit și în special ne-a fost ghid. Era în același timp bucuroasă și îngrijorată la ideea de a-și revedea țara pe care o părăsise cu mulți ani în urmă. Am avut șansa să jucăm piesa la festivalul de la Brașov, apoi la București și Craiova (unde am avut și prima întâlnire cu Silviu Purcărete) iar în final am făcut chiar un mini-turneu în județul Teleorman.
Surprizele erau la tot pasul. Mai întâi și-ntâi primirea ce ne-a fost făcută ne-a emoționat mai mult decât ne-am fi putut imagina. Apoi, această pasiune pentru teatru și ușurința cu care oamenii înțelegeau limba franceză chiar și în cele-i mai fine subtilități erau pentru noi o sursă inepuizabilă de uimire. Acest prim turneu a fost determinant pentru că din acel moment m-am gândit neîncetat la România în calitate de actor și regizor. Trebuie să spun că discuțiile pe care le-am avut cu actorii români și cu cei moldoveni m-au făcut să înțeleg că în această parte a lumii se juca un teatru fără prea multe mijloace tehnice, un teatru privat de ultimele sofisticării în materie de muzică și lumini, dar un teatru viu.
Totuși, dacă în provincie totul a fost remarcabil organizat, la București situația a fost mult mai complicată. Avusesem spectacol la Teatrul Mic iar directorul de atunci ne-a convocat la sfârșitul unei reprezentații care se se petrecuse foarte bine și ne-a sechestrat literalmente. Dorea să ne determine să semnăm un document prin care noi îl invitam în Franța cu spectacolul său. Hotărâse cu autoritate că trebuiau promovate schimburile culturale. În principiu noi eram de acord cu acest lucru numai că nu dispuneam de posibilități pe măsura pretențiilor lui. Anca Vișdei, mai întâi enervată în fața acestui șantaj, a luat taurul de coarne și a negociat cu mult curaj. În final am fost obligați să părăsim hotelul pe care teatrul ni-l rezervase și am fost cazați de o persoană căreia îi plăcuse mult spectacolul și care ne-a făcut rost de câteva locuri într-un cămin studențesc. Imediat după aceea, în presă a apărut un articol în care era scris că niște actori francezi au jucat o piesă scandaloasă iar teatrul a fost ruinat de pretențiile lor financiare.
În Teleorman, dimpotrivă, am fost primiți minunat.Trebuie să spun că pentru această piesă, care este o excelentă versiune a lui Don Juan, văzută de o femeie, aveam nevoie de o rață din care trebuia să mănânc o bucățică pe scenă. În marile teatre existau rațe din carton. Dar în acest orășel din sud, organizatorii tăiaseră singura rață pe care o aveau în curte. Îmi amintesc că după spectacol am mâncat friptura împreună cu ei.
Iată o altă peripeție amuzantă de pe vremea acestui prim turneu: într-un restaurant, comandasem printre altele și salată de roșii.Toate felurile de mâncare veneau la masă dar nu și roșiile pe care le cerusem cu atâta insistență de mai multe ori. La un moment dat ne-am lăsat păgubași dar nu mică ne-a fost uimirea când am văzut că roșiile mult dorite apar la sfârșit pe nota de plată. L-am anunțat pe ospătar că nu le primisem iar răspunsul lui a venit prompt:„ Da, dar le-ați comandat”. De fapt, cred că am fost în câștig pentru că le cerusem de nu știu câte ori și nu trebuia să le plătim decât o singură dată.
Am fost adesea confruntat cu încăpățânarea anumitor români de a veni cu orice preț în Franța. În special când eram directorul Centrului Cultural Francez din Iași. Într-o bună zi, m-am trezit în biroul meu cu șeful poliției. Mi-a cerut insistent să-i găsesc un loc de muncă în Franța oferindu-mi drept recompensă câteva sticle de vin. Era gata să accepte orice loc de muncă, chiar și unul foarte desconsiderat. Vedeam în asta un semn de umilință din partea unui membru al poliției atât de important. L-am întrebat dacă măcar vorbește franceza și mi-a răspuns scurt: „Franceza? O învăț în trei zile, doar sunt polițist!”. Brusc, umilința îi dispăruse.
vendredi 28 novembre 2008
Intervenons!
On ne peut vraiment pas faire confiance à certains pays! Alors les grandes démocraties sont obligées de se mêler de tout. C'est ainsi qu'en ce qui concerne le traitement de l'atome, comment laisser l'Iran construire des centrales nucléaires comme n‘importe qui? De même, il a bien fallu intervenir en Irak et en Afghanistan pour les obliger à mener une vie démocratique calme et pacifique qui fait leurs délices aujourd'hui. Pour les mêmes raisons, il est bien évident que ce n’est pas à l’Afrique de s’occuper de son pétrole; ils n’ont pas le savoir-faire. Et maintenant, nous, les grandes puissances, nous devons en plus nous occuper d'écologie. C'est ainsi que quelques candidats à la Maison Blanche ont pensé qu'il fallait priver le Brésil de l'Amazonie en internationalisant cette immense forêt. En effet, l'Amazonie est ce qu'on appelle un poumon de la planète et on constate que le Brésil est incapable de le gérer convenablement au point de livrer des milliers d'hectares à des défrichages sauvages. Pendant un débat dans une université américaine, Cristovam Buarque, ministre brésilien de l'Éducation, fut interrogé sur l'éventuelle internationalisation de l'Amazonie et a répondu de cette façon :
"En tant qu'humaniste, conscient du risque de dégradation dont souffre la forêt amazonienne, je peux imaginer que l'Amazonie soit internationalisée... Mais si, au nom d'une éthique humaniste, nous devions internationaliser l'Amazonie, alors nous devrions internationaliser les réserves de pétrole du monde entier. Le pétrole est aussi important pour le bien-être de l'humanité que l'Amazonie l'est pour notre avenir. Et malgré cela, les maîtres des réserves de pétrole se sentent le droit d'en augmenter ou d'en diminuer l'extraction, comme d'augmenter ou non le prix du baril. De la même manière, on devrait internationaliser le capital financier des pays riches. Si l'Amazonie est une réserve pour tous les hommes, elle ne peut être brûlée par la volonté de son propriétaire, ou d'un pays. Brûler l'Amazonie, c'est aussi grave que le chômage provoqué par les décisions arbitraires des spéculateurs de l'économie globale. Nous ne pouvons pas laisser les réserves financières brûler des pays entiers pour le bon plaisir de la spéculation. Avant l‘Amazonie, j‘aimerais assister à l‘internationalisation de tous les grands musées du monde. Le Louvre ne doit pas appartenir à la seule France. Chaque musée du monde est le gardien des plus belles œuvres produites par le génie humain. On ne peut laisser ce patrimoine culturel, au même titre que le patrimoine naturel de l‘Amazonie, être manipulé et détruit selon la fantaisie d‘un seul propriétaire ou pays. Si les Etats-Unis veulent internationaliser l'Amazonie, à cause du risque que fait courir de la laisser entre les mains des Brésiliens, alors internationalisons aussi tout l'arsenal nucléaire des Etats-Unis.(...)"
Voilà un discours que la presse nord-américaine a refusé de publier. Je me souviens de même de la venue de certains Français en 1992 à Bucarest. Ils posaient, avec de grands airs, toujours la même question à leurs hôtes roumains :"Comment avez-vous pu conserver si longtemps un tyran comme Ceaucescu? Je ne comprends pas; moi, à votre place, je n‘aurais pas ..." Les Roumains sont gentils et ils étaient vraiment gênés par la bêtise de la question. Alors, ils souriaient légèrement et ils parlaient d'autre chose. Mais à un moment, excédé par l'arrogance répétitive de ces messieurs, l'un d'eux répondit :"Nous avions derrière nous, derrière nos portes, la police et l'armée. Alors que vous, occidentaux, qui vous a forcé à faire d’Elena Ceaucescu un docteur Honoris Causa de vos universités, alors que vous saviez parfaitement qu'elle était ignare?"
Ce qu'il faut retenir de ces témoignages, c'est que le colonialisme n'existe plus en tant que mot, mais qu'il est bien vivant en tant que pratique. Nous intervenons dans les pays qui ne sont pas capables d'élire le président qui nous convient, qui ne respectent pas le mode de vie occidental, qui s'opposent à notre vision du monde. Mais bien sûr nous le faisons au nom de l'humanité, c'est-à-dire au nom du F.M.I.
Benoît Vitse
On ne peut vraiment pas faire confiance à certains pays! Alors les grandes démocraties sont obligées de se mêler de tout. C'est ainsi qu'en ce qui concerne le traitement de l'atome, comment laisser l'Iran construire des centrales nucléaires comme n‘importe qui? De même, il a bien fallu intervenir en Irak et en Afghanistan pour les obliger à mener une vie démocratique calme et pacifique qui fait leurs délices aujourd'hui. Pour les mêmes raisons, il est bien évident que ce n’est pas à l’Afrique de s’occuper de son pétrole; ils n’ont pas le savoir-faire. Et maintenant, nous, les grandes puissances, nous devons en plus nous occuper d'écologie. C'est ainsi que quelques candidats à la Maison Blanche ont pensé qu'il fallait priver le Brésil de l'Amazonie en internationalisant cette immense forêt. En effet, l'Amazonie est ce qu'on appelle un poumon de la planète et on constate que le Brésil est incapable de le gérer convenablement au point de livrer des milliers d'hectares à des défrichages sauvages. Pendant un débat dans une université américaine, Cristovam Buarque, ministre brésilien de l'Éducation, fut interrogé sur l'éventuelle internationalisation de l'Amazonie et a répondu de cette façon :
"En tant qu'humaniste, conscient du risque de dégradation dont souffre la forêt amazonienne, je peux imaginer que l'Amazonie soit internationalisée... Mais si, au nom d'une éthique humaniste, nous devions internationaliser l'Amazonie, alors nous devrions internationaliser les réserves de pétrole du monde entier. Le pétrole est aussi important pour le bien-être de l'humanité que l'Amazonie l'est pour notre avenir. Et malgré cela, les maîtres des réserves de pétrole se sentent le droit d'en augmenter ou d'en diminuer l'extraction, comme d'augmenter ou non le prix du baril. De la même manière, on devrait internationaliser le capital financier des pays riches. Si l'Amazonie est une réserve pour tous les hommes, elle ne peut être brûlée par la volonté de son propriétaire, ou d'un pays. Brûler l'Amazonie, c'est aussi grave que le chômage provoqué par les décisions arbitraires des spéculateurs de l'économie globale. Nous ne pouvons pas laisser les réserves financières brûler des pays entiers pour le bon plaisir de la spéculation. Avant l‘Amazonie, j‘aimerais assister à l‘internationalisation de tous les grands musées du monde. Le Louvre ne doit pas appartenir à la seule France. Chaque musée du monde est le gardien des plus belles œuvres produites par le génie humain. On ne peut laisser ce patrimoine culturel, au même titre que le patrimoine naturel de l‘Amazonie, être manipulé et détruit selon la fantaisie d‘un seul propriétaire ou pays. Si les Etats-Unis veulent internationaliser l'Amazonie, à cause du risque que fait courir de la laisser entre les mains des Brésiliens, alors internationalisons aussi tout l'arsenal nucléaire des Etats-Unis.(...)"
Voilà un discours que la presse nord-américaine a refusé de publier. Je me souviens de même de la venue de certains Français en 1992 à Bucarest. Ils posaient, avec de grands airs, toujours la même question à leurs hôtes roumains :"Comment avez-vous pu conserver si longtemps un tyran comme Ceaucescu? Je ne comprends pas; moi, à votre place, je n‘aurais pas ..." Les Roumains sont gentils et ils étaient vraiment gênés par la bêtise de la question. Alors, ils souriaient légèrement et ils parlaient d'autre chose. Mais à un moment, excédé par l'arrogance répétitive de ces messieurs, l'un d'eux répondit :"Nous avions derrière nous, derrière nos portes, la police et l'armée. Alors que vous, occidentaux, qui vous a forcé à faire d’Elena Ceaucescu un docteur Honoris Causa de vos universités, alors que vous saviez parfaitement qu'elle était ignare?"
Ce qu'il faut retenir de ces témoignages, c'est que le colonialisme n'existe plus en tant que mot, mais qu'il est bien vivant en tant que pratique. Nous intervenons dans les pays qui ne sont pas capables d'élire le président qui nous convient, qui ne respectent pas le mode de vie occidental, qui s'opposent à notre vision du monde. Mais bien sûr nous le faisons au nom de l'humanité, c'est-à-dire au nom du F.M.I.
Benoît Vitse
Să intervenim!
Nu se poate avea cu adevărat încredere în anumite țări! Atunci, marile democrații sunt obligate să se amestece în toate. Astfel, în ceea ce privește utilizarea atomului, cum să fie lăsat Iranul să construiască centrale nucleare ca oricine? De asemenea a fost nevoie să se intervină în Irak și Afganistan pentru instaurarea obligatorie a unei vieți democratice calme și pacifice ce constituie astăzi deliciul celor care și-au băgat nasul. Din aceleași motive este mai mult decât evident că nu Africa ar trebui să se ocupe de propriul ei petrol; africanii nu se pricep la asta. Iar acum noi, marile puteri, trebuie în plus să ne mai ocupăm și de ecologie. Astfel, câțiva candidați la Casa Albă s-au gândit că Brazilia ar trebui să fie privată de Amazonia, internaționalizând această imensă pădure. De fapt, Amazonia este ceea ce constituie un plămân al planetei și se constată că Brazilia este incapabilă să o gestioneze într-un mod eficient, mii și mii de hectare fiind sortite unei defrișări sălbatice. În timpul unei dezbateri la o universitate americană, Cristovam Buarque, ministrul brazilian al educației, a fost intervievat asupra unei eventuale internaționalizări a Amazoniei și a răspuns în acest fel:
„În calitate de umanist, conștient fiind că pădurea Amazoniei este supusă unui imens risc de degradare, pot să-mi imaginez internaționalizarea acesteia... Dar dacă, în numele unei etici umaniste, ar trebui să internaționalizăm Amazonia, atunci ar trebui să internaționalizăm și rezervele de petrol din lumea întreagă. Petrolul este la fel de important ca Amazonia pentru binele umanității în viitor. Și în ciuda acestui fapt, magnații petrolului au dreptul să crească sau să diminueze extracția sau să hotărască dacă prețul barilului va fi mai mare sau nu. În același fel va trebui să fie internaționalizat și capitalul financiar al țărilor bogate. Dacă Amazonia este o rezervă pentru întreaga planetă, nu poate fi arsă pentru simplul fapt că așa dorește proprietarul ei sau o țară. Să arzi Amazonia este la fel de grav ca șomajul provocat de deciziile arbitrare luate de speculanții economiei globale. Nu putem permite ca rezervele financiare să pârjolească țări întregi doar de dragul speculației. Înainte de Amazonia, mi-ar plăcea să asist la internaționalizarea tuturor marilor muzee din lume. Luvrul nu trebuie să-i aparțină doar Franței. Fiecare muzeu din lume este păstrătorul celor mai frumoase opere create de geniul uman. Nu poate fi lăsat acest patrimoniu cultural, întocmai ca patrimoniul natural al Amazoniei, să fie manipulat și distrus după bunul plac al unui singur proprietar sau al unei singure țări. Dacă Statele Unite doresc internaționalizarea Amazoniei, din cauza riscului la care se expune dacă este lăsată pe mâini braziliene, atunci să se internaționalizeze și întregul arsenal nuclear al Statelor Unite (...).”
Iată un discurs pe care presa nord-americană a refuzat să-l publice. De asemenea, îmi amintesc de sosirea anumitor francezi la București, în 1992. De fiecare dată le puneau gazdelor lor aceeași întrebare, cu un aer foarte indignat: „Cum ați putut să suportați așa mult timp un tiran ca Ceaușescu? Chiar că nu pot să pricep; eu în locul vostru nu aș fi...”. Românii sunt drăguți dar se simțeau foarte jenați de stupiditatea întrebării. Atunci, zâmbeau stânjeniți și schimbau subiectul. Dar la un moment dat, agasat de aroganța excesivă a acestor domni, unul dintre ei a răspuns: „Noi aveam Securitatea si armata la ușă. Dar pe voi, occidentalii, cine v-a forțat să o faceți pe Elena Ceaușescu Doctor Honoris Causa în universitățile voastre când știați perfect că este ignorantă?”
Ceea ce trebuie să reținem din aceste mărturii este faptul că, teoretic vorbind, colonialismul nu mai există, dar este foarte des întâlnit în practică. Intervenim în țările care nu sunt capabile să-și aleagă președintele care ne convine, care nu respectă modul de viață occidental, care se opun viziunii noastre asupra lumii. Dar, bineînțeles, o facem în numele umanității, adică în numele F.M.I.
Benoît Vitse
Traducerea : Corina Bujor
Nu se poate avea cu adevărat încredere în anumite țări! Atunci, marile democrații sunt obligate să se amestece în toate. Astfel, în ceea ce privește utilizarea atomului, cum să fie lăsat Iranul să construiască centrale nucleare ca oricine? De asemenea a fost nevoie să se intervină în Irak și Afganistan pentru instaurarea obligatorie a unei vieți democratice calme și pacifice ce constituie astăzi deliciul celor care și-au băgat nasul. Din aceleași motive este mai mult decât evident că nu Africa ar trebui să se ocupe de propriul ei petrol; africanii nu se pricep la asta. Iar acum noi, marile puteri, trebuie în plus să ne mai ocupăm și de ecologie. Astfel, câțiva candidați la Casa Albă s-au gândit că Brazilia ar trebui să fie privată de Amazonia, internaționalizând această imensă pădure. De fapt, Amazonia este ceea ce constituie un plămân al planetei și se constată că Brazilia este incapabilă să o gestioneze într-un mod eficient, mii și mii de hectare fiind sortite unei defrișări sălbatice. În timpul unei dezbateri la o universitate americană, Cristovam Buarque, ministrul brazilian al educației, a fost intervievat asupra unei eventuale internaționalizări a Amazoniei și a răspuns în acest fel:
„În calitate de umanist, conștient fiind că pădurea Amazoniei este supusă unui imens risc de degradare, pot să-mi imaginez internaționalizarea acesteia... Dar dacă, în numele unei etici umaniste, ar trebui să internaționalizăm Amazonia, atunci ar trebui să internaționalizăm și rezervele de petrol din lumea întreagă. Petrolul este la fel de important ca Amazonia pentru binele umanității în viitor. Și în ciuda acestui fapt, magnații petrolului au dreptul să crească sau să diminueze extracția sau să hotărască dacă prețul barilului va fi mai mare sau nu. În același fel va trebui să fie internaționalizat și capitalul financiar al țărilor bogate. Dacă Amazonia este o rezervă pentru întreaga planetă, nu poate fi arsă pentru simplul fapt că așa dorește proprietarul ei sau o țară. Să arzi Amazonia este la fel de grav ca șomajul provocat de deciziile arbitrare luate de speculanții economiei globale. Nu putem permite ca rezervele financiare să pârjolească țări întregi doar de dragul speculației. Înainte de Amazonia, mi-ar plăcea să asist la internaționalizarea tuturor marilor muzee din lume. Luvrul nu trebuie să-i aparțină doar Franței. Fiecare muzeu din lume este păstrătorul celor mai frumoase opere create de geniul uman. Nu poate fi lăsat acest patrimoniu cultural, întocmai ca patrimoniul natural al Amazoniei, să fie manipulat și distrus după bunul plac al unui singur proprietar sau al unei singure țări. Dacă Statele Unite doresc internaționalizarea Amazoniei, din cauza riscului la care se expune dacă este lăsată pe mâini braziliene, atunci să se internaționalizeze și întregul arsenal nuclear al Statelor Unite (...).”
Iată un discurs pe care presa nord-americană a refuzat să-l publice. De asemenea, îmi amintesc de sosirea anumitor francezi la București, în 1992. De fiecare dată le puneau gazdelor lor aceeași întrebare, cu un aer foarte indignat: „Cum ați putut să suportați așa mult timp un tiran ca Ceaușescu? Chiar că nu pot să pricep; eu în locul vostru nu aș fi...”. Românii sunt drăguți dar se simțeau foarte jenați de stupiditatea întrebării. Atunci, zâmbeau stânjeniți și schimbau subiectul. Dar la un moment dat, agasat de aroganța excesivă a acestor domni, unul dintre ei a răspuns: „Noi aveam Securitatea si armata la ușă. Dar pe voi, occidentalii, cine v-a forțat să o faceți pe Elena Ceaușescu Doctor Honoris Causa în universitățile voastre când știați perfect că este ignorantă?”
Ceea ce trebuie să reținem din aceste mărturii este faptul că, teoretic vorbind, colonialismul nu mai există, dar este foarte des întâlnit în practică. Intervenim în țările care nu sunt capabile să-și aleagă președintele care ne convine, care nu respectă modul de viață occidental, care se opun viziunii noastre asupra lumii. Dar, bineînțeles, o facem în numele umanității, adică în numele F.M.I.
Benoît Vitse
Traducerea : Corina Bujor
Inscription à :
Articles (Atom)
