Era în 1999. Pregătisem un turneu lung cu piesa „Les Gros Chagrins” în care jucam cu Roxane Borgna și Mihai Fusu. După Sankt-Petersburg și Moscova, am ajuns la Baku unde reprezentația s-a desfășurat fără probleme. Apoi, trebuia să mergem în Armenia. Numai că Azerbaidgeanul și Armenia sunt în război din cauza conflictului din Nagorno-Karabakh, territoriu revendicat de ambele țări. Ne era deci imposibil să trecem direct în Armenia, eram obligați să tranzităm Georgia. Am călătorit într-un vagon de dormit până la Tbilisi de unde trebuia să luam un alt tren pentru Erevan. Însă gara din Tbilisi, neavând curent electric, era luminată cu lumânări. Imaginea acestei gări fantomă în care licăreau câteva flăcări palide într-un colț era de o așa frumusețe încât ai fi zis că e o bazilică. Bineînțeles, trenul nu era în măsură să circule. Am fost trimiși la autogară, tocmai la celălalt capăt al orașului, spunându-ni-se că ar exista un autobuz care circula pe traseul nostru. Din nefericire nici autobuzul nu părea să se urnească prea curând, nu avea roți; era așezat pe patru pietre imense și era mai mult decât evident că avea să rămână neclintit mult și bine. Am fost asaltați și agasați de șoferi de taxi ce ne promiteau să ne ducă fără incidente în Georgia în timp ce noi știam foarte bine că nu aveau șanse să treacă frontiera și că riscam pe deasupra să fim abandonați pe cine știe ce vârf de munte. În final, norocul ne-a surâs și am găsit un minibus vechi, gata să ne ia. Minibusul era plin de persoane care făceau frecvent acest traseu pentru a cumpăra o mulțime de lucruri și care, în același timp, alimentau un trafic de contrabandă. O femeie care stătea chiar lângă noi avea doi saci mari ticsiți în aparență cu portocale dar, în realitate, sub stratul de portocale se ascundeau zeci de cartușe de țigări care ne-au costat ore întregi de așteptare la vama georgiană,în fața unei fotografii uriașe cu Stalin în uniformă de general. În cele din urmă, aceasta a negociat cu vameșii care i-au lăsat o mare parte din marfă.
Am avut o grămadă de timp să simpatizăm cu cei vreo zece călători care erau intrigați de prezența noastră pe aceste drumuri pline de gropi; le-am explicat că eram în turneu în acest colț pierdut al lumii. Ca să recupereze timpul pierdut, șoferul își luă toate riscurile în coborârea serpentinelor, opri până și motorul pentru a economisi carburant și am ajuns la Erevan dimineața foarte devreme. Am fost cazați la Ambasada Franței în camere pe cât de spațioase pe-atât de superbe iar în după amiaza aceleiași zile am jucat spectacolul.
În momentul salutului, spre cea mai mare surpriză, i-am văzut venind spre noi pe toți pasagerii minibusului cu brațele pline de flori. Nu înțeleseseră mare lucru din spectacolul nostru care era în franceză, dar au ținut foarte mult să fie prezenți. Pentru mine, aceasta a fost una dintre cele mai frumoase amintiri de turneu.
A doua zi am fost invitați să luăm prânzul cu ambasadorul. Înainte fusese ambasador în Australia și avea nostalgia acelei perioade. Și mai avea și o problemă: nu reușea cu niciun chip să găsească Caucazul- Caut Cazul:
„Știți -spuse el- aici în Armenia, întotdeauna e ceva de văzut...Ce-i drept, e o țară mică... E obositor...În Australia puteți să faceți mii de kilometri și nu vedeți niciodată nimic. Și când spun „nimic” e într-adevăr „nimic”. Pe mine unul, nimicul mă fascinează; îmi intră pe sub piele.” Și soția lui adăuga repede, ca pentru a-i da dreptate: „A, da, da, eu mă urcam chiar pe capota mașinii și scrutam orizontul și tot nu vedeam niciodată nimic!”.
Am fi vrut cu plăcere să fim părtași la această fascinație a nimicului pe care ambasadorul ne-o dezvăluia, dar trebuia să ne gândim la Turcia, următoarea noastră etapă. Nu e deloc simplu să filozofezi în turneu! Vameșii turci mă treziseră la realitate întrebându-mă dacă aveam ceva de declarat. „Nimic. Absolut nimic.”- am răspuns. Această întâlnire brutală cu nimicul mă marcase totuși.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire