Défendre la démocratie
Alors que s'installait en 1968 une chambre des députés dénommée « bleue CRS », nous avions pris l'habitude de crier : « Élections, piège à cons ». Aujourd'hui, nous nous devons d'être bien plus raisonnables et de mesurer à chaque rendez-vous électoral les progrès de la démocratie grâce à un démocratomètre.
Premier commandement : il n'y a pas de pays démocratique sans élections libres. Deuxième commandement : si tu as 50, 01 des voix tu es élu. Et cela même si les abstentions frisent les 70%. Certains dirigeants se croyant loin de toute attention médiatique ont longtemps repoussé les élections à des périodes lointaines, sous prétexte qu'ils ne jugeaient pas leurs peuples mûrs pour élire des compétences. Aujourd'hui, le vote régulier est aussi obligatoire que le contrôle technique pour les véhicules. Si un président l'oublie, il a sur le dos toute la honte internationale. On ne le reçoit plus à l'Élysée qu'à la tombée de la nuit, la Maison Blanche ne répond plus, le Vatican fait la sourde oreille et la reine d'Angleterre est partie sans laisser d'adresse. C'est ainsi que les plus finauds ont vite compris qu'il fallait se mettre à organiser des élections. La plupart se sont laissés convaincre à condition qu'ils n'aient pas de candidats sérieux en face. Le scrutin est surveillé par l'ONU, le F.M.I., l'O.T.A.N., la Croix Rouge, l'UNICEF et les contrôleurs de l'Union Européenne, les plus sévères parce que particulièrement compétents en démocratie libre. Ils vérifient qu'il y a bien une fente sur le dessus de l'urne et qu'il n'y en a pas en dessous, que les bulletins ne collent pas aux doigts au point qu'on ne puisse pas s'en débarrasser. Bref, du travail soigné. Le président-candidat est alors réélu aussi régulièrement que triomphalement. Et on le retrouve toujours gaillard à des 87 ou 92 ans sur le trône déguisé en chaise présidentielle.
Certains ont voulu compliquer un peu la vie politique en limitant le nombre de mandats. Trois maximum. Alors, le président-candidat dit qu'il est d'accord et dès qu'il est élu, il fait changer la loi et demande que soient trois mandat minimum. Il a le droit de changer la loi puisqu'il est élu.
Maintenant, examinons le cas d'une opposition qui aurait des chances d'arriver au pouvoir si on laissait ce peuple inexpérimenté s'exprimer sans le guider. Alors, les stratèges en pouvoir présidentiel ont inversé le processus. Au lieu de dire : « Si vous donnez plus de 50% des voix, on reste au pouvoir », ils disent au peuple : «Nous resterons au pouvoir. Arrangez-vous donc pour qu'il y ait plus de la moitié des votants en notre faveur, sinon je ne vous dis pas les complications. » Dans ces cas-là, bien sûr, on prend des précautions. On ne fait pas voter n'importe qui et les bons électeurs peuvent éventuellement voter plusieurs fois. Les contrôleurs internationaux émettent des doutes, mais ils ne sont pas non plus complètement sûrs que tout était truqué, ils refusent de valider la proclamation des résultats, mais ils comprennent aussi que l'hypothèse selon laquelle le président est réélu « est réaliste » et ils promettent de faire mieux la prochaine fois. De temps en temps, malgré toute cette minutie dans la préparation, c'est quand même l'opposition qui gagne. Et cela cause bien entendu du désordre. Les deux clans se traitent de menteurs et d'arracheurs de dents. L'armée est alors obligée de s'en mêler. Un jeune colonel prend la télévision et explique qu'il rendra le pouvoir aux civils un peu plus tard, mais que rien ne change et certainement pas le déroulement de la soirée télévisée.
Évidemment, les démocraties occidentales font les gros yeux. Elles n'aiment pas trop ce genre d'opérette militaire. Elles exigent que l'armée promette des élections et elles promettent que l'armée exigera des élections. L'armée se renseigne sur ce que peut bien vouloir signifier le mot « élections » et répond courtoisement aux pays qui mettent leur nez où il n'y a rien à sentir : « Des élections, c'est une bonne idée; cela amusera la population. Mais seulement quand la population aura suffisamment travaillé au rétablissement de l'économie du pays et ça, franchement, on ne peut pas vous dire exactement quand. »
J'entends déjà les commentaires de ceux qui se disent que ce n'est pas par chez nous que tout cela pourrait se passer. Bien sûr, mais sont-elles définitivement périmées les méthodes de l'avionneur Marcel Dassault qui emmenait les vieux des hospices en autocar pour une visite des bureaux de vote et qui leur mettait le bon bulletin dans la main? Ou celle des Tibéri qui inventaient chaque jour de nouveaux électeurs comme d'autres créent des néologismes rien qu'en humant une brise printanière? Et le charcutage électoral est-il passé de mode? Défendre la démocratie, ce n'est pas un petit boulot, un emploi saisonnier, c'est un travail à plein temps.

Să aperi democrația


În timp ce se instala, în 1968, o Cameră a Deputaților numită „Albastră CRS”, ne făcusem obiceiul de a striga: „Alegerile – capcană pentru tâmpiți”. Astăzi, ne datorăm să fim mult mai rezonabili și să măsurăm la fiecare rendez-vous electoral progresul democrației cu ajutorul unui democratometru.
Prima regulă: nu există țară democratică fără alegeri libere. A doua regulă: dacă ai 50% plus unu din voturi, ești ales. Și aceasta chiar dacă absenteismul atinge 70%. Anumiți lideri, crezându-se departe de orice atenție mediatică, au amânat timp îndelungat alegerile pentru perioade îndepărtate sub pretextul că nu considerau poporul suficient de pregătit să aleagă corect. În zilele noastre, votul periodic este la fel de obligatoriu ca inspecția tehnică pentru autovehicule. Dacă un președinte îl uită, trebuie să suporte toată rușinea internațională. Nu mai este primit la Elysée decât pe înserate, Casa Albă nu mai răspunde, Vaticanul se face că plouă, iar regina Angliei dispare fără urmă. Astfel, cei mai șireți au priceput rapid că trebuie să se pună pe organizat alegeri. Ce mai mulți s-au lăsat convinși cu condiția să nu aibă contracandidați serioși în față. Scrutinul este supravegheat de ONU, FMI, NATO, Crucea Roșie, UNICEF și de trimișii Uniunii Europene, cei mai competenți în democrație liberă, deci și cei mai exigenți. Aceștia verifică bine dacă există o fantă deasupra urnei și că nu există una și dedesubt sau dacă buletinele de vot nu se lipesc de degete atât de rău încât nu pot fi introduse în urnă. Ce mai încolo și-ncoace, treabă serioasă, nu glumă. Atunci, președintele-candidat este ales pe cât de periodic pe-atât de triumfal. Și-l găsim bine mersi la 87 sau la 92 de ani pe tronul deghizat în scaun prezidențial.
Unii au vrut să complice un pic viața politică limitând numărul mandatelor. Maxim trei. În acest caz, președintele-candidat afirmă că este de acord, dar imediat după ce este ales schimbă legea și cere trei mandate minim. Doar are dreptul să schimbe legea din moment ce este ales.
Să examinăm acum cazul unei opoziții ce ar avea șanse să ajungă la putere dacă acest popor neexperimentat ar fi lăsat să se exprime fără a fi manipulat. Strategii în putere prezidențială au inversat mecanismul. În loc să spună: „Dacă ne dați mai mult de 50% din voturi rămânem la putere”, spun poporului: „Vom rămâne la putere. Așa că aranjați-vă în așa fel încât mai mult de jumătate din votanți să fie în favoarea noastră, dacă nu vreți să aveți probleme”. Și, desigur, în această situație se iau precauții. Nu este lăsat să voteze oricine, iar cei care votează „corect” pot eventual să voteze de mai multe ori. Observatorii internaționali emit îndoieli dar nici nu sunt foarte siguri că totul a fost trucat, refuză să valideze proclamarea rezultatelor dar în același timp admit că ipoteza conform căreia președintele ar fi reales este realistă și promit că data viitoare se vor descurca mai bine. Din când în când, în ciuda minuțiozității pregătirilor, opoziția câștigă totuși. Și bineînțeles, aceasta provoacă dezordine. Cele două clanuri se insultă în fel și chip. Iar armata în cele din urmă este obligată să se amestece. Un tânăr colonel pune stăpânire pe televiziune și explică faptul că va reda puterea civililor un pic mai târziu și că nimic nu se va schimba, nici măcar programul serii televizate.
Evident, democrațiile occidentale fac ochii mari. Nu prea le place acest gen de operetă militară. Vor ca armata să promită alegeri și promit că armata va vrea alegeri. Armata cere informații despre ceea ce ar putea să însemne cuvântul „alegeri” și răspunde curtenitoare țărilor care-și vâră nasul acolo unde nu-i nimic de mirosit: „Alegeri? A, da, e o idee bună; asta va distra populația. Dar numai după ce oamenii vor munci suficient de mult pentru restabilirea economiei țării iar asta, sincer, nu vă putem spune exact când”.
Parcă aud deja comentariile celor care își spun că așa ceva în niciun caz nu s-ar putea întâmpla la noi. Bineînțeles, dar sunt oare definitiv perimate metodele industriașului Marcel Dassault, cel care îi ducea pe bolnavii din ospicii cu autocarul la birourile de vot și le punea în mână buletinele „corecte”? Sau cele ale lui Tibéri care inventa zilnic noi votanți așa cum alții creează neologisme parcă doar pocnind din degete? Și împărțirea circumscripțiilor electorale a ieșit cumva din modă? Să aperi democrația nu este o muncă măruntă, sezonieră, ci una cu normă întreagă.

Sarkozy, la grève et la manifestation

Il y a un an, le débat tournait autour de la question : une grève doit-elle être visible? Il faut dire que Sarkozy n'avait pu s'empêcher de déclarer devant ses troupes U.M.P. : «Désormais, quand il y a une grève en France, personne ne s'en aperçoit!» L'assistance toute acquise avait ri et applaudi, esbaudie par tant de forfanterie.
Un an plus tard, il apparaît que le président adopte profil bas et qu'il est bien en retrait sur ces propos. Pourtant, lui et sa majorité auront tout fait pour rendre les arrêts de travail improbables en multipliant les tracasseries pour les organisateurs de mouvements syndicaux. Il faut notamment se déclarer gréviste plusieurs jours à l'avance. Une grève spontanée serait donc illégale. De même, certains tribunaux furent sommés de décider si une grève était conforme à la loi ou pas. Sans oublier les médias noyés de déclarations péremptoires qui mettaient en évidence le fait que les Français étaient pris en otage par les grévistes. Diviser pour régner...
Une grève qui ne dérange personne et bien évidemment l'idéal à atteindre pour un tel gouvernement qui essaye de mettre en place les services minimum qu'en d'autres temps on aurait appelé jaunes ou briseurs de grève. La grève a lieu, donc nous sommes en démocratie. Elle ne gêne personne à part les grévistes qui perdent tout ou partie de leurs salaires, donc nous sommes dans une Etat civilisé et bien géré. Le problème vient de ce qu'à l'origine, la grève est un moyen de pression sur le patron pour obtenir ce qu'il ne veut céder par temps calme. Quel est le moyen de pression si le calme règne de toute façon? Une grève qui ne gêne personne, c'est un médicament dont on a enlevé le principe actif. Si le personnel politique, si même certains syndicats espèrent en l'effet placebo de la grève, les grévistes n'y croient pas du tout.
Aujourd'hui, en Guadeloupe et en Martinique, la grève est générale. Plus question de se ravitailler en essence, quasiment plus rien dans les magasins. Le plus aveugle des citoyens, le touriste le plus apolitique s'aperçoit bien qu'il se passe quelque chose. Par ailleurs, on a beau multiplier les exergues pour que la population prenne en grippe les grévistes, les derniers sondages montrent clairement qu'on n'y a très peu réussi. C'est aussi ce qu'on a pu vérifier aux Antilles. Les Guadeloupéens et Martiniquais, pourtant fortement perturbés et pénalisés, ont pris parti pour le mouvement radical. Ils ont bien conscience que les militants se battent aussi pour eux.
Mais on a oublié pourquoi Sarkozy en était venu l'an dernier à cette affirmation. La phrase précédente était : «La France change; elle change bien plus vite qu'on ne le croie. Désormais, quand il y a une grève...» Oui, mon vieux, la France change bien plus vite que tu ne le crois : désormais, quand il y a une grève en France, personne ne fait plus le bravache. Il l'a bien compris, alors il change de tactique.
Maintenant quand Sarkozy and Co entendent parler d'une manifestation, ils disent que c'est normal que les gens manifestent leurs inquiétudes. Comme si cela n'avait aucun rapport avec leur politique. La manifestation, c'est alors une opération de magie. Les manifestants invoquent des divinités et lancent des slogans au ciel. Ils manifestent leurs inquiétudes. Donc rien à voir avec le gouvernement. D'ailleurs, Sarkozy lui-même y serait bien allé, mais malheureusement il n'a jamais d'inquiétudes. Donc pas de raison de manifester. On peut comprendre ceux qui ont des inquiétudes, mais il faut aussi comprendre ceux qui n'ont pas d'inquiétudes.
Si on manifeste contre la vie chère, il est tout aussi d'accord et il peut vous donner des tas d'exemples de personnes qui ne peuvent plus payer leurs loyers, qui n'ont même plus de quoi se nourrir. La vie chère devient alors un monstre aux yeux voraces qui en veut particulièrement aux petites gens.
On peut aussi protester contre le chômage. Sarkozy est contre également. Comme il est contre le cancer ou les inondations. Il ne voit toujours pas le rapport avec lui. Le chômage, cette bête immonde qu'il voudrait terrasser pour que le peuple lui élève des statues sur tout le continent.
Sarkozy se sent seulement concerné quand il y a trois otages à libérer en Colombie ou en Libye. Il y va avec son commando entraîner jour et nuit à veiller à sa sécurité.
Il avait fait toute sa campagne sur le pouvoir d'achat. Il en était devenu le grand prêtre. Avec une prière à répéter trois fois entre les repas : travailler plus pour gagner plus. Malheureusement, le dieu Pouvoir d'Achat semble sourd aux suppliques. Mais qu'est-ce qu'il y peut lui? Il a fait tout ce qui était en son pouvoir. A peine débarqué à l'Élysée, il a même doublé son propre salaire. Franchement, on ne peut pas lui reprocher de ne pas dépenser. Pour s'adresser à ce dieu mal entendant, il avait fait provisions suffisantes d'encens et sacrifié une partie de la population. Cela n'a pas suffit et, au contraire, est apparu une divinité très méchante et qu'on désigne en tremblant de tous ses membres sous le nom de Crise Mondiale. Mais précisément si la crise est mondiale, il faut croire que personne n'en est responsable dans ce monde. C'est une malédiction venue d'une autre planète et qui nous tombe dessus probablement pour le rémission de nos péchés.
Si un jour nous entrons dans un conflit armé, ce ne sera pas parce que la France qu'il dirige aura déclaré la guerre. Non, c'est que le vieux dieu Mars aura retrouvé une nouvelle jeunesse. Il y aura des manifestations contre la guerre et Sarkozy dira que les manifestants ont bien raison parce que «rien, vous m'entendez rien, rien n'est pire que la guerre avec son cortège funèbres de veuves et d'orphelins. Moi-même, je serais bien allé manifester contre la guerre, mais je dois à la même heure visiter deux usines d'armement et commander le premier assaut.»

Sarkozy, greva și manifestația

Acum un an se dezbătea această problemă: o grevă trebuie să fie vizibilă? Trebuie spus că Sarkozy nu s-a putut abține să declare în fața trupelor sale U.M.P.: „De acum înainte, când va mai fi o grevă în Franța, nimeni nu o va observa”. Întreaga devotată asistență a râs și a aplaudat amuzați la culme de această fanfaronadă. Un an mai târziu, se pare că președintele adoptă cel mai redus program de acțiune și este cu mult în întârziere în această privință. Totuși, el și majoritatea sa au făcut tot posibilul ca încetarea lucrului să fie improbabilă înmulțind grijile organizatorilor de mișcări sindicale. Trebuie în special să te declari grevist cu mai multe zile înainte. O grevă spontană ar fi deci ilegală. Iar anumite tribunale au fost somate să decidă dacă o grevă este sau nu legală. Și să nu uităm mass-media înecată în declarații peremptorii ce puneau în evidență faptul că francezii erau luați ostatici de către greviști. „Divide et impera!”(„Dezbină și stăpânește!”).
O grevă care nu deranjează pe nimeni este desigur idealul de atins pentru un asemenea guvern ce încearcă să ofere un minim de servicii, pe care altădată le-am fi numit „spărgătoare de grevă”. Greva are loc, deci e democrație. Și nu deranjează pe nimeni înafară de greviști care își pierd parțial sau total salariile, deci, suntem într-un stat civilizat și bine administrat. Problema vine de la faptul că, la origine, greva era un mijloc de presiune asupra patronului pentru a obține ceea ce nu adorit să dea în perioade calme. Care este modalitatea de presiune dacă oricum calmul domnește? O grevă care nu deranjează pe nimeni este un medicament căruia i s-a înlăturat principiul activ. Dacă personalul politic și chiar dacă anumite sindicate își pun speranța în efectul placebo al grevei, greviștii nu cred deloc în asta. Astăzi, în Guadelupa și Martinica greva este generală. Nici vorbă de alimentare cu benzină sau să mai găsești ceva prin magazine. Până și cel mai orb cetățean sau cel mai apolitic turist își dă seama rapid că se petrece ceva. De altfel s-au înmulțit în zadar tentativele de a determina populația să-i deteste pe greviști. Ultimele sondaje arată clar că nu prea a fost o reușită. Lucru ce s-a putut verifica și în Antile. Populația din Guadelupa și Martinica, chiar dacă a fost puternic perturbată și penalizată, a fost de partea mișcării radicale. Sunt conștienți că militanții se bat și pentru ei.
Dar s-a uitat cum ajunsese anul trecut Sarkozy la această afirmație. Fraza precedentă era: „Franța se schimbă; se schimbă mai repede decât ne-am putea imagina. De acum înainte, când va mai fi o grevă (...)”. Da, bătrâne, Franța se schimbă mai repede decât ți-ai putea tu imagina: de acum înainte, când va mai fi o grevă, nimeni nu va mai face pe fanfaronul. Asta a înțeles-o și-atunci își schimbă tactica. Acum, când Sarkozy and Co. Aud vorbindu-se de o grevă, spun că e normal ca oamenii să-și manifeste neliniștea. Ca și cum aceasta n-ar avea nicio legătură cu politica lor. Manifestația se transformă atunci într-un număr de magie. Manifestanții invocă divinități și lansează sloganuri spre cer. Își manifestă îngrijorarea. Deci, nicio legătură cu guvernul. De altfel, chiar și Sarkozy ar fi participat dar din nefericire el nu este niciodată îngrijorat. În concluzie, niciun motiv de protest. Îi înțelegem pe cei care sunt îngrijorați dar trebuie să-i înțelegem la fel de bine și pe cei care nu sunt. Dacă se protestează împotriva vieții prea scumpe el este întru totul de acord, ba chiar vă poate da o mulțime de exemple de persoane care nu-și pot plăti chiria și nu mai au nici măcar ce să mănânce. Viața scumpă devine atunci un monstru cu ochi înspăimântători care-i vrea în special pe oamenii simpli. Putem să protestăm și împotriva șomajului. Și Sarkozy este împotriva lui. La fel cum este împotriva cancerului sau al inundațiilor. Tot nu vede legătura cu el. Șomajul este un dobitoc dezgustător pe care-ar dori să-l răpună pentru ca oamenii să-i ridice statui pe întreg continentul. Sarkozy este interesat doar când trebuie eliberați trei ostatici în Columbia sau în Libia. Și merge acolo cu commando-ul său antrenat zi și noapte să vegheze la securitatea sa. Tot el făcuse și o întreagă campanie asupra puterii de cumpărare. Devenise marele-i preot. Cu o rugăciune de repetat de trei ori pe zi, între mese: „să muncim mai mult pentru a câștiga mai mult”. Din nefericire, dumnezeul Putere de Cumpărare pare surd la implorările sale. Dar ce vină are el? A făcut tot ce i-a stat în putință. Nici nu a debarcat bine la Elysée că și-a dublat chiar propriul salariu. Pe șleau, nu putem să-i reproșăm cheltuielile mari. Pentru a se adresa acestui dumnezeu neascultător a făcut provizii suficiente de tămâie și chiar a sacrificat o parte a populației. Dar n-a fost suficient și, dimpotrivă, și-a făcut apariția o divinitate foarte răutăcioasă și care este denumită tremurând din toate încheieturile „Criză Mondială”. Mai exact, dacă această criză este mondială, trebuie să credem că nimeni nu se face vinovat de asta. Este un blestem venit de pe o altă planetă și cade pe capul nostru, probabil, pentru a ni se ierta păcatele. Dacă într-o bună zi vom intra într-un conflict armat nu va fi pentru că Franța pe care o conduce ar fi declarat război. Ci pentru că bătrânul zeu Marte și-ar fi regăsit o nouă tinerețe. Vor avea loc manifestații împotriva războiului iar Sarkozy va fi, desigur, de acord cu ele pentru că „nimic, mă auziți, absolut nimic nu e mai rău decât războiul cu cortegiu-i de văduve și de orfani. Eu însumi m-aș fi dus să protestez împotriva războiului dar din păcate, la aceeași oră, trebuie să vizitez două uzine de armament și să comand primul atac”.

Explications de texte

Quand en Guadeloupe, le L.K.P. (un collectif qui regroupe 49 partis, syndicats, associations…) a permis, après un mois de grève générale et dans un soucis de ravitaillement de la population, la réouverture de quelques magasins d'alimentation et de certaines stations-service, le préfet, le visage rosi par l'émotion, a déclaré : «La vie reprend!». Pour un préfet de la République Française, la vie se réduit à trois caisses de supermarché et une pompe à essence. Pour lui auparavant, c'était donc la mort. Jamais les rues de Pointe-à-Pitre et de toutes les cités de l'île ne furent si pleines de vie, jamais on n'assista à autant de dialogues entre les habitants, à plus de solidarité et de détermination dans la lutte pour une vie meilleure, mais pour le préfet tout cela ne signifiait rien qu'un corps inerte. Il pourra dire ce qu'il veut désormais, il est évident qu'on ne parlera jamais le même langage, qu'on n'entendra jamais les mêmes mots. Eh oui, pour le plus haut représentant de l'État en Guadeloupe, vivre ce n'est pas respirer, aimer, lutter, donner ou recevoir. Ce ne sont pas les battements du cœur qui génèrent la vie, mais les allers-retours du tiroir-caisse.
Quand le leader du L.K.P., Élie Domota, déclare que les entrepreneurs qui refuseraient l'accord d'augmentation de 200 euros des bas salaires devraient «quitter la Guadeloupe» et qu'il ne «laisserait pas une bande de békés rétablir l'esclavage», il est inquiété par la justice pour incitation à la haine raciale. Les termes racisme et antisémitisme sont aujourd'hui utilisés pour détourner le débat des vraies réalités par des gens sans scrupules qui s'indignent et font des procès toutes les cinq minutes. L'idée est de semer la confusion, de se travestir en victime, de se dédouaner de ses propres positions douteuses. On a parfois l'impression d'entendre : «Si vous n'aimez pas les racistes, c'est que vous êtes racistes!» Je ne vois pas une seconde où peut se trouver le racisme dans la déclaration de Domota et comment on peut recevoir sans rire une telle plainte dans un tribunal. Ainsi aujourd'hui quelqu'un qui dit ne pas laisser rétablir l'esclavage est coupable de racisme! Il est vrai que certains békés ont expliqué que l'esclavage avait aussi de bons côtés.
Quand en 2007, Sarkozy lance à la foule des adorateurs de Le Pen : «La France, aime-la ou quitte-la!», a-t-on le souvenir qu'une action en justice pour racisme ait été menée contre le futur président? C'est la même phrase, mais d'un côté, il s'agit d'un responsable syndical qui demande que soient respectés des accords qui entraînent une amélioration de la vie quotidienne pour des milliers de gens et de l'autre côté un candidat à l'Élysée qui n'a qu'un plan pour chasser les étrangers.
Il semble donc qu'avec la Guadeloupe et la Martinique d'aujourd'hui, nos autorités ont de fortes divergences en ce qui concerne la langue. Le créole déjà nous donne une leçon avec notamment le mot pwofitasyon qui signifie à la fois profit et exploitation. On s'aperçoit vite que certains néologismes pour nous sont des mots utilisés par les Antillais depuis bien longtemps. Mais, même lorsque le français est utilisé comme langue véhiculaire, il y a une incompréhension souvent fondamentale. Les mêmes expressions ont des acceptions très différentes. Une grève générale à Fort-de-France comme à Point-à-Pitre n'a rien à voir avec les défilés sympathiques proposés par les syndicats métropolitains. De même les revendications locales sont à peu près illisibles pour beaucoup de nos élus, incompréhensibles et irréalistes pour nos ministres, inconcevables et aberrantes pour les patrons. C'est peut-être pour cela d'ailleurs que les Guadeloupéens et les Martiniquais ont obtenu que leurs exigences soient finalement prises en compte, à la grande stupeur d'un préfet qui avait repris un peu de vie et beaucoup de champagne.

Explicări de text

Când, în Guadelupa, LKP-ul (un colectiv ce regrupează 49 de partide, sindicate, asociații...) a permis, după o lună de grevă generală cu grija de a revitaliza populația, redeschiderea câtorva magazine alimentare și a anumitor puncte de prestări servicii, prefectul, cu chipul roz de emoție a declarat: „Viața reîncepe!”. Pentru un prefect al Republicii Franceze, viața se reduce la trei case de supermarket, și o benzinărie. Înseamnă că pentru el înainte era moarte. Totuși, niciodată străzile din Pointe-à-Pitre și din restul orașelor de pe insulă nu au fost atât de pline de viață, niciodată n-am asistat la așa mult dialog între locuitori, la mai multă solidaritate și hotărâre în lupta pentru o viață mai bună, însă pentru prefect toate acestea nu însemnau decât un corp inert. Nu contează ce va spune de acum înainte, este clar că nu vom mai vorbi niciodată aceeași limbă, că nu vom mai auzi nicicând aceleași cuvinte. Ei da, pentru cel mai înalt reprezentant al statului în Guadelupa, a trăi nu înseamnă a respira, a iubi, a lupta, a da sau a primi. Nu bătăile inimii sunt cele care dau viața, ci zgomotul sertarelor caselor de marcat.
Când liderul LKP-ului, Elie Domota declară că antreprenorii ce refuză mărirea cu 200 de euro a celor mai mici salarii ar trebui „să părăsească insula” și că „nu va permite niciodată ca o bandă de "beke" (proprietari albi) să readucă sclavagismul” este acționat în justiție pentru rasism. Termenii de rasism și antisemitism sunt folosiți astăzi pentru a ocoli dezbaterea adevăratelor probleme de către oameni fără scrupule care se indignează și intentează procese din cinci în cinci minute. Ideea este de a semăna confuzie, de a se travesti în victimă și de a se spăla de propriile-i poziții îndoielnice. Uneori ai impresia că auzi: „Dacă nu vă plac rasiștii este pentru că sunteți rasiști!” Nu văd nicio secundă unde se poate găsi rasism în declarația lui Domota și cum poți primi fără să râzi a asemenea plângere într-un tribunal. Astfel, în ziua de azi, cineva care este împotriva sclavagismului este acuzat de rasism. Iar anumiți „béké” au explicat că sclavagismul are și câteva părți bune.
Când, în 2007, Sarkozy lansează mulțimii de adoratori ai lui Le Pen o frază ca: „Franța, iubește-o sau părăsește-o!” ne amintim să fi fost acuzat de rasism viitorul președinte? Este aceeași frază dar, pe de o parte, e vorba de un responsabil sindical care cere respectarea acordurilor în vederea îmbunătățirii vieții zilnice a mii de oameni iar, pe de altă parte, de un candidat la Elysée care nu are decât un singur plan pentru a se debarasa de străini.
Se pare deci, că astăzi, cu Guadelupa și Martinica autoritățile noastre au puternice divergențe în privința limbii. Creola ne dă deja o lecție chiar cu cuvântul „pwofitasyon” care înseamnă „profit” și „exploatare” în același timp. Ne dăm repede seama că anumite neologisme pentru noi sunt cuvinte pe care antilezii le folosesc deja de foarte mult timp. Chiar dacă franceza este folosită ca limbă de circulație avem de a face cu o neînțelegere adesea fundamentală. Exact aceleași expresii au accepții foarte diferite. O grevă generală la Fort-de-France sau la Pointe-à-Pitre nu are nimic în comun cu marșurile simpatice propuse de sindicatele metropolitane. Ca și revendicaările locale ce sunt de nedeslușit pentru mulți dintre aleșii noștri, de neînțeles și irealiste pentru miniștri, aberante și de neconceput pentru patroni. De altfel, poate tocmai din acest motiv exigențele celor din Martinica și Guadelupa au fost luate în considerare în cele din urmă, spre marea stupoare a unui prefect ce recăpătase un pic de viață și multă șampanie.
Și în România ar fi nevoie de câteva explicări de text. Pentru cuvântul „Europa” de exemplu. De la intrarea în Uniunea Europeană, România și-a pierdut orice interes pentru problemele europene, constată cu mâhnire politologul Cristian Pârvulescu în ziarul „Cotidianul” din 19 decembrie 2007: „Paradoxal, în 2007 ne-am îndepărtat și mai mult de Europa decât în anii precedenți. De fapt, Europa nu este nici o zonă geografică nici o piață de desfacere; este o stare de spirit. Fondat pe anumite valori, acest mod de viață și de reflecție a rămas o necunoscută pentru politicienii Bucureștiului”.