Eros, c'est la vie!

Aujourd’hui, on ne peut plus ouvrir un magazine, féminin ou pas, qui ne s’intéresse pas à votre sexualité. Toutes les chaînes de télévision se font, l’été venu, plus aguichantes les unes que les autres, proposant des programmes les plus dénudés possibles, surtout intellectuellement. Il y a quelques années, on voyait sur les affiches de Paris un banquier qui s’exclamait dans un grand élan de sincérité : Votre argent nous intéresse. Aujourd’hui, on a l’impression qu’on nous dit : Puisque vous n’avez plus d’argent à cause de la crise, votre sexe nous suffira pour l’instant.
On vous veut libérés, décontractés, modernes, désinhibés. Mettez votre pantalon sur la chaise et votre libido sur la table, je me lave les mains et je m’en occupe immédiatement. Dites-moi vos fantasmes, je vous dirai si vous en avez les moyens. Maintenant, les journalistes demandent aux hommes politiques s’ils trompent leurs femmes. Évidemment que l’homme politique préfère répondre de cette tromperie, que de l’immense mensonge stalinien ou néo-libéral. C’est-à-dire que l’érotisme dans cette société n’est rien d’autre qu’un cache-misère. On est loin de Georges Bataille, qui stigmatisait le fait que l’érotisme est l’approbation de la vie jusque dans la mort ou des surréalistes qui en donnaient la définition suivante : Cérémonie fastueuse dans un souterrain. Malheureusement, on parle davantage aujourd’hui de viol sinistre dans une cave.
Dans l'autre moitié de la planète se trouvent bien sûr les pudibonds qui appellent la police chaque fois qu’ils voient une fille déshabillée et qui tirent sans sommation si c’est un homme nu. La majorité silencieuse s’arme d’un pistolet tout aussi silencieux. On se partage le public et les sondages. Les débats sont passionnés : Bien sûr qu’il faut interdire. Non, il ne faut pas interdire! Les films pornos sont la conséquence de la décadence de notre société! Non, c’est la décadence qui est la conséquence des films porno! Ou la conséquence qui est la décadence des films pornos! Ou la décadence de la conséquence... Au nom de la vie, les mêmes personnes veulent rétablir la peine de mort et interdire l’avortement, parce que Dieu ne l’a pas pratiqué sur Judas, alors qu’il avait de bonnes raisons de le faire.
Tout ce qui touche au sexe génère des fonds de commerce florissants, qu’ils s’agissent des revues feuilletées ou des films regardés tristement par des hommes seuls ou en groupe, mais honteux de l’être. Ils sont honteux d’être homme, honteux d’être seuls ou en groupe, honteux d’être honteux. Qu’il s’agisse de ces comiques grassement payés de leurs plaisanteries grasses. Qu’il s’agisse de ces émissions de télévision aux fausses audaces et au voyeurisme évident. Alors, naturellement, chez des personnes en perdition, vient l’idée qu’on pourrait échapper à la misère en vendant son cul. Mais s’ils vendent leur cul, c’est pas pour le cul, c’est pour l’argent. L’obscénité, c’est là qu’il faut la chercher. D’autres préfèrent vendent leur âme, ça se voit moins.
Je me souviens des polémiques interminables lors de notre spectacle «Hai sa facem sex!» (Faisons l'amour!) de l‘auteur russe Valentin Krasnogorov. La mairie de Iasi se mobilisant pour arracher les affiches qu'elles avaient pourtant payées et le responsable de la communication m'expliquant qu'il est interdit de proposer ce titre à la population. Je lui ai demandé si le titre «Faisons la guerre!» était toléré; il m'a répondu qu'il n'y aurait aucun problème. C’est vrai qu’il y a des gens qui ne supportent la vue d’une personne nue que si elle est mutilée. Toute une ville en ébullition rien qu'à cause du titre, puisque la pièce était encore en répétition. Certains se scandalisaient de la proximité de la fête de Noël pour mettre en scène une telle oeuvre et supposaient que c'était intentionnel de ma part. Nous avons donc transformé « Hai sa facem sex! » en «Hai sa facem ...» (Faisons...). Le public est venu en masse et la pièce s‘est jouée plusieurs années de suite.
Quelques uns, heureusement, nous disent joliment : Éros, c’est la vie! Dans la mythologie grecque, Éros est le dieu de l’Amour. C'est un Dieu délicat, nous dit Aristophane, qui « marche et se repose sur les choses les plus tendres » et « s'éloigne des cœurs durs ». Il est formé d'une essence subtile et ne peut recevoir aucune offense; il est de la plus grande tempérance. C'est le plus fort des Dieux et il est très habile, car il rend poète celui qui est inspiré par lui. Nous sommes loin des salles obscures du biseness porno et de l’obscurantisme des mentalités primitives. Oui, vraiment, Eros, c’est la vie; et tous les partisans de la censure exhalent le souffle âcre de la mort.

Eros, c'est la vie!

Astăzi nu mai este chip să deschizi o revistă, pentru femei sau nu, care să nu fie interesată de sexualitatea ta. Canalele de televiziune devin, odată cu sosirea verii, unele mai agresive decât altele, propunând programe cât mai dezbrăcate posibil, în special intelectual vorbind. Acum câțiva ani, puteai vedea pe panourile publicitare din Paris un bancher exclamând într-un mare elan de sinceritate: „Banii dumneavoastră ne interesează!” Astăzi, în schimb, avem impresia că ni s-ar spune: „Fiindcă nu mai aveți bani din cauza crizei, sexul dumneavoastră ne va fi suficient pentru moment!”
Vi se cere să fiți degajați, relaxați, moderni, dezinhibați. „Așezați-vă pantalonul pe scaun și libidoul pe masă, îmi spăl mâinile și mă ocup imediat. Spuneți-mi care vă sunt fantasmele și am să văd dacă vi le puteți permite.” Mai nou, jurnaliștii îi întreabă pe oamenii politici dacă își înșeală soțiile. Evident că omul politic preferă mai mult să dea socoteală pentru această înșelăciune decât pentru imensa minciună stalinistă sau neoliberală. Cu alte cuvinte, erotismul în societatea actuală nu este nimic altceva decâțt preșul sub care se ascunde mizeria. Suntem foarte departe de Georges Bataille, care stigmatiza faptul că „erotismul este aprobarea vieții până la moarte”, sau de suprarealiștii care o defineau astfel: „Ceremonie fastuoasă într-un subteran”. Din nefericire, astăzi se vorbește mai mult despre „viol sinistru într-o pivniță”.
În cealaltă jumătate a planetei se găsesc bineînțeles pudibonzi care cheamă poliția de fiecare dată când văd o fată dezbrăcată și care trag fără somație dacă un bărbat este gol. Majoritatea silențioasă se înarmează cu un pistol la fel de silențios. Se împart publicul și sondajele. Dezbaterile sunt pasionate: „Sigur că trebuie interzis! Ba nu, nu trebuie interzis! Filmele porno sunt consecința decadenței societății noastre! Ba nu, decadența este consecința filmelor porno! Sau consecința care este decadența filmelor porno! Sau decadența consecinței...”. În numele vieții, exact același gen de persoane doresc să se reintroducă pedeapsa cu moartea și să interzică avortul, din moment ce Dumnezeu nu i-a aplicat-o lui Iuda, cu toate că avea toate motivele să o facă.
Tot ceea ce are legătură cu sexul generează fonduri de comerț înfloritor, fie că este vorba de reviste frunzărite sau de filme privite jalnic de bărbați singuri sau în grup, însă rușinos. Rușinos că sunt bărbați, rușinos că sunt singuri sau în grup, rușinos de a fi rușinos. Fie că e vorba de acești comici plătiți cu bani grei pentru glume vulgare, fie că e vorba de acele emisiuni de televiziune de o falsă îndrăzneală și de un voyeurism evident, observăm că personaleor aflate în dificultate li se induce ideea că ar putea scăpa de sărăcie vânzându-și curul. Dar dacă își vând curul nu este pentru cur, ci pentru bani. Aici trebuie căutată obscenitatea. Alții preferă să-și vândă sufletul, că se vede mai puțin.
Îmi amintesc de polemicile interminabile în timp ce se juca spectacolul meu „Hai să facem sex!”, scris de autorul rus Valentin Krasnogorov. Primăria Iașului se mobiliza sistematic pentru a rupe afișele pe care ea însăși le plătise dealtfel iar responsabilul cu comunicarea îmi explica că este interzis să-i propui acest titlu publicului. Am întrebat dacă un titlu de genul: „Hai să facem război!” ar fi tolerat; mi-a răspuns că asta n-ar pune nicio problemă. E adevărat că există persoane care nu suportă să vadă o persoană goală decât dacă este mutilată. Un întreg oraș dădea în clocot pentru nimic altceva decât un simplu titlu, căci piesa era încă în repetiție. Unii erau scandalizați că o asemenea piesă este montată tocmai în preajma Crăciunului și își imaginau că o fac intenționat. Am transformat deci titlul „Hai să facem sex!” în „Hai să facem...!”. Publicul a dat năvală iar piesa s-a jucat ani la rând. Alții, din fericire, ne spun drăguț: „Eros este viața!”. În mitologia greacă, Eros este zeul iubirii. Este un zeu delicat, ne spune Aristofan, care „merge și se odihnește pe cele mai tandre lucruri” și care „se îndepărtează de inimile de piatră”. El este format dintr-o esență subtilă și nu poate aduce nicio ofensă; este de o maximă temperență. Este cel mai puternic dintre zei și este foarte abil, pentru că-l ridică la rangul de poet pe cel care se lasă inspirat de el. Suntem astfel foarte departe de sălile obscure ale businessului porno și al obscurantismului mentalităților primitive. Da, într-adevăr, Eros este viața; și toți partizanii cenzurii expiră suflul acru al morții.

Kichinev 1903

Le plus « célèbre » pogrom de l’empire russe eut lieu en 1903, à Kichinev, à l’époque capitale de la Bessarabie (aujourd’hui de la République de Moldavie). Kichinev, où 50 000 Juifs et 60 000 Chrétiens vivaient côte à côte. Peu avant Pâques, le "Bessarabien", le journal principal de la communauté chrétienne, accusa ouvertement la population juive d’avoir assassiné un garçon chrétien afin d’utiliser son sang dans le rituel de la Pâque juive. Les 6 et 7 avril 1903, le pogrom eut lieu dans une atmosphère hystérique. Une cinquantaine de personnes de la communauté juive sont tuées, des centaines sont blessées, sans parler des innombrables viols et des 700 maisons démolies. Ce qui est certain, c'est que ni la police, ni l'armée ne sont intervenues pour stopper les émeutiers avant le troisième jour. Le New York Times du 28 avril 1903 décrit ainsi les faits : «Les émeutes anti-juives de Kichinev sont pires que ce que le censeur autorisera de publier. Il y a eu un plan bien préparé pour le massacre général des Juifs le jour suivant la Pâques russe. La foule était conduite par des prêtres, et le cri général, "Tuons les Juifs", s'élevait dans toute la ville. Les Juifs furent pris totalement par surprise et furent massacrés comme des moutons. Les scènes d'horreur pendant le massacre sont indescriptibles. Les bébés furent littéralement déchiquetés par la foule frénétique et assoiffée de sang. La police locale ne fit aucune tentative pour arrêter le règne de la terreur. Au coucher du soleil, des piles de cadavres et de blessés jonchaient les rues. Ceux qui purent échapper au massacre se sont sauvés, et la ville est maintenant pratiquement vidée de ses Juifs". Le pogrom de Kichinev suscita une vive indignation dans l’opinion publique occidentale, excepté auprès de l’ambassadeur de France à Saint-Pétersbourg, l’ancien ministre français des Affaires Etrangères Maurice Bompard, qui écrivit dans un rapport en août 1903 : « Je passe sous silence les troubles du genre de ceux de Kishinev, parce qu’ils sont, pour ainsi dire, le contrecoup des troubles agraires. La population juive est une pépinière de nihilistes et d’agitateurs. ». Il fallait, selon une expression couramment utilisée par la police de l’époque, «noyer la révolution dans le sang juif ». Le poète Haïm Nahman Bialik est envoyé d'Odessa pour recueillir les témoignages des survivants. Il est bouleversé et il écrit le poème "Dans la ville du massacre".
C'est à partir de ces éléments que le comédien Zohar Wexler réalise son spectacle : "J'ai donc fait ce voyage. Je suis allé à Chisinau, chercher les traces du poème dans la ville d'aujourd'hui. Je suis allé chercher dans les archives les photos et les livres pour comprendre ce qui a inspiré Bialik. Ce poème me proposait également un voyage plus intime, vers mes origines. Mes grands-parents venaient de Kichinev. J'ai cherché ce qui restait de la mémoire familiale, cent sept ans plus tard. Pendant les deux jours du pogrom, mon arrière-grand-père, mon arrière-grand-mère et leurs enfants étaient cachés dans l'arrière-salle d'une taverne tenue par une femme arménienne. Les pogromistes se soûlaient avant d'aller massacrer, violer et voler les Juifs, alors que seize personnes de ma famille, dont un bébé, se trouvaient cachées derrière la porte..."
Et nous sommes conviés à un moment rare. Zohar Wexler ne joue pas. Il passe parmi nous et nous parle tout simplement. La première partie est réellement la relation de ce comédien magnifique avec son passé retrouvé. Ce n'est déjà plus un spectacle, mais une vraie rencontre à la fois pédagogique, historique et émouvante; le tout illustré de photos et de bouts de films. Il lui arrive de buter parfois sur un mot, mais cela n'a aucune importance, tant il installe une émotion, une intensité, une dignité qui nous étreignent. Ensuite, il dit avec une grande sobriété le texte de Haïm Nahman Bialik. Au début, on ne voit d'ailleurs que son ombre. Mais sa voix est d'une telle portée émotionnelle que nous sommes tout de suite transportés à Kichinev, comme nous y invite le poète:
Il te faut t'égarer au milieu des décombres,
Parmi les murs béants, leurs portes convulsées,
Parmi les poêles défoncés, les moitiés de chambres,
Les pierres noires dénudées, les briques à demi brûlées
Où la hache, le feu, le fer, sauvagement
Ont dansé hier en cadence à leurs noces de sang.
Et rampe parmi les greniers, parmi les toitures crevées,
Regarde bien, regarde à travers chaque brèche d'ombre
Car ce sont là des plaies vives, ouvertes, sombres
Et qui n'attendent plus du monde guérison...

Chișinău 1903

Cel mai „celebru” pogrom al Imperiului Țarist a avut loc în 1903, la Chișinău, la vremea aceea capitala Basarabiei, astăzi a Republicii Moldova. În Chișinăul acelor timpuri 50.000 de evrei și 60.000 de creștini conviețuiau laolaltă. Cu puțin înainte de Paște, „Basarabeanul”, ziarul principal al comunității creștine, acuza în mod deschis populația evreiască de uciderea unui băiețel creștin pentru a-i folosi sângele în ritualul Paștelui evreiesc. Pe 6 și 7 aprilie 1903, pogromul avu loc într-o atmosferă isterică. Aproximativ 50 de persoane făcând parte din comunitatea evreiască au fost ucise, câteva sute au fost rănite, fără a mai vorbi de nenumărate violuri și de cele 700 de case demolate. Cert este faptul că nici poliția, nici armata nu au intervenit pentru a opri răzmerița înainte de a treia zi. „New York Times” din 28 aprilie 1903 descrie astfel cele întâmplate: „Revoltele antievreiești de la Chișinău sunt mai aprige decât ceea ce cenzorul va încuviința să publice. A existat un plan bine pus la punct pentru masacrul general al evreilor în ziua ce a urmat Paștelui rusesc. Mulțimea era condusă de preoți iar strigătul «Să-i ucidem pe evrei!» se înălța la unison în tot orașul. Evreii fură luați pe nepregătite și masacrați întocmai ca oile. Scenele de oroare din timpul masacrului sunt de nedescris. Bebelușii au fost literalmente sfâșiați de gloata frenetică și însetată de sânge. Poliția locală n-a avut nicio tentativă de a opri teroarea. Pe înserate, mormane de cadavre și răniți zăceau pe străzi. Cei care au reușit să scape de masacru au fugit iar astăzi orașul este practic golit de evreii săi.” Pogromul de la Chișinău a suscitat o vie indignare în opinia publică occidentală, excepție făcând doar ambasadorul Franței la Sankt Petersburg, fost ministru de Externe Maurice Bompard, care scria într-un raport din august 1903: „Mențin tăcerea asupra evenimentelor tulburi de genul celor din Chișinău, pentru că sunt, ca să spun așa, contralovitura conflictelor agrare. Populația evreiască este o pepinieră de nihiliști și de agitatori.” Trebuia conform unei expresii curent utilizate de poliția epocii, „să fie înecată revoluția în sânge evreiesc”. Poetul Haïm Nahman Bialik este trimis din Odessa să culeagă mărturii de la supraviețuitori. Acesta este profund marcat și scrie poemul „În orașul masacrului”.
Plecând de la aceste evenimente, actorul Zohar Wexler își realizează spectacolul: „Am făcut deci această călătorie. Am fost la Chișinău în căutarea urmelor poemului prin orașul de astăzi. M-am dus să caut în arhive fotografii și cărți pentru a înțelege ce l-a inspirat pe Bialik. Acest poem îmi propunea în egală măsură și o călătorie mai intimă, spre originile mele. Bunicii mei erau din Chișinău. Am căutat ceea ce mai rămăsese din memoria familială cu 107 ani mai târziu. În timpul celor două zile ale progromului, străbunicul meu, străbunica și copiii lor erau ascunși într-o încăpere dosnică a unei taverne pe care o deținea o femeie armeancă. Pogromiștii se îmbătau criță înainte de a începe masacrul, violurile și răpirile, în timp ce 16 persoane din familia mea, printre care și un bebeluș, se aflau ascunse în spatele acelei uși.”
Astfel suntem îmbiați să luăm parte la un moment rar. Zohar Wexler nu joacă deloc teatru. Se plimbă printre noi și ne vorbește pur și simplu. Prima parte constă realmente în relația acestui extraordinar actor cu propriul său trecut, în fine regăsit. Nu mai este doar un simplu spectacol, ci și o adevărată întâlnire, pedagogică, istorică, și emoționantă în același timnp; totul este ilustrat de fotografii și fragmente de filme. I se întâmplă din când să se poticnească la câte un cuvânt, dar asta n-are nicio importanță, atât de mult reușește să instaleze o emoție, o intensitate și o demnitate cutremurătoare. Apoi ne spune cu o sobrietate textul lui Haïm Nahman Bialik. De altfel, la început nu i se vede decât umbra. Însă vocea îi este de o așa încărcătură emoțională încât imediat suntem transportați la Chișinău, așa cum ne invită și poetul:
„Trebuie să te rătăcești în mijlocul ruinelor,
Printre ziduri dărâmate și porți convulsionate,
Printre sobe sparte și jumătăți de camere,
Pietre negre dezgolite, cărămizi pe jumătate arse
Unde toporul, focul și fierul cu sălbăticie
Au dansat ieri în cadență la nunta lor de sânge.
Cațără-te pe poduri, pe acoperișuri sfărâmate,
Privește bine, privește prin fiecare spărtură de umbră
Căci acolo sunt plăgi vii, deschise, sumbre
Ce nu mai așteaptă de la lume vindecare...”