Un copil în stradă

Aș vrea să evoc astăzi un lucru pe care îl consider un eșec personal. Pe vremea când eram director al Centrului Cultural Francez din Iași, aveam obiceiul să fac seara cumpărături într-un magazin din centrul orașului și astfel întâlneam sistematic un copil care cerșea. Văzându-l în fiecare zi sau aproape, începusem să intru în vorbă cu el. Schimbam câteva cuvinte în timp ce îi cumpăram câte ceva de mâncare. Iar apoi, într-o zi, mi-a arătat unde dormea. Pe un ștergător de picioare din fața unui apartament de la etajul doi al unui bloc. I se permisese să doarmă acolo cu condiția să plece dimineața înainte ca locatarii să meargă la serviciu. Mă întrebam adesea: cum poți dormi liniștit, știind că un copil își petrece noaptea pe ștergătorul din fața ușii tale?
Pe măsură ce zilele treceau, îl cunoșteam pe Gheorghiță din ce în ce mai mult. Avea opt ani, era bineînțeles analfabet, dar mi se părea un copil inteligent, dezghețat și curajos. Într-o zi, sătul de a-l găsi permanent în această postură de cerșetor, m-am gândit să mă ocup de el mai serios. Principala problemă era, după părerea mea, să-l conving să se reîntoarcă la școală. Astfel, am aflat că fugise de la Casa de Copii. Părinții lui erau decedați și avea un frate și trei surori, tot la orfelinat, ulterior adoptați în Italia. Am contactat autoritățile locale ce se ocupau de copiii străzii. Mai întâi, mi s-a spus că nici nu se pune problema să fie reprimit la școală, așa murdar și zdrențuros. L-am dus să facă baie și i-am cumpărat haine noi, apoi l-am dus din nou în fața autorităților. Mi s-a spus că este bolnav mintal și că nu poate fi integrat într-un colectiv, la școală. Am luat legătura cu cel mai renumit psihiatru din Iași, de la Spitalul Socola, care a găsit copilul foarte normal și mi-a furnizat și certificatele medicale după consult. Am avut apoi încă o întâlnire cu cei ce se ocupau de „copilăriile nefericite”, de data aceasta foarte supărați de încăpățânarea mea. M-au întrebat ce interes aveam să mă ocup atât de mult de Gheorghiță. Le-am răspuns că nu doream decât să-l ajut și să revină la școală. Din ce în ce mai suspicioși, interlocutorii mei voiau să mă determine să spun că de fapt aveam mai mult decât o simplă compasiune pentru acest copil. Mă întrebau fără încetare: „De ce vă interesează așa de mult acest copil?”. Dar niciodată, în schimb, nu se gândeau la o soluție pentru EL. Spuneau că, la opt ani, copilul este „irecuperabil” și că, de altfel, tatăl său făcuse un timp pușcărie.
Am luat copilul la mine acasă pentru un timp. Și într-o zi, un copil și mai mic a venit să-mi mulțumească pentru că el era cel care „moștenise” ștergătorul din fața ușii, „eliberat” de Gheorghiță. În același timp, primeam telefoane anonime de genul: „Noi v-am putea propune copii și mai depravați dacă vă interesează...”. Într-o altă zi, un medic a venit să mă vadă la Centrul Cultural Francez și m-a sfătuit să mă tratez, pentru că aflase de vizita mea la Spitalul de psihiatrie. Dar nu aflase că, de fapt, fusesem cu copilul. Împreună cu echipa mea, am hotărât să oferim unei asociații care se ocupa de copiii străzii jucăriile pe care le aveam în plus la ludoteca Centrului Cultural Francez. Am umplut deci câteva cutii de carton și le-am dus. Spre marea mea surpriză, jucăriile au fost refuzate. Am întrebat din ce motiv și, după multe tergiversări, mi-am dat seama de ceea ce insinuau: nu puteau accepta cadouri din partea unui pedofil. Da, în sfârșit, cuvântul le scăpase pe gură! Toată această perioadă a fost de-a dreptul penibilă. Să îi atac în justiție nu puteam pentru că, bineînțeles, nimeni nu mă acuzase pe șleau în vreun ziar. Le-am cerut atunci să mă acuze „oficial”, însă nimeni nu a făcut-o. Unii mi-au spus chiar că, oricum, nu mi se va întâmpla absolut nimic, din moment ce eram susținut de Ambasada Franței. Înainte, mă distram și glumeam cu Gheorghiță, atât de mult îi apreciam spontaneitatea și jovialitatea. De atunci nu mai îndrăzneam să fac niciun gest de tandrețe, de teamă că va fi interpretat cine știe cum.
După multe peripeții, după multe fugi ale copilului care nu mai avea deloc încredere în adulți, a fost reprimit la Casa de Copii. Apoi, am fost numit în funcție la Kiev. Ceea ce înainte a fost un eșec relativ, s-a transformat atunci într-un eșec total pentru mine. Am aflat că Gheorghiță este în închisoare, pentru niște furturi minore. După ce a fost eliberat, a mai fost închis de câteva ori, din aceleași motive. Era încă la închisoare acum un an, când am părăsit definitiv Iașiul. Bineînțeles, mă fac vinovat de naivitate în această afacere. Poate am visat prea mult. Sau poate că nu am știut cum să procedez cu autoritățile locale, dar încă mai sunt convins că acest copil era „recuperabil”.