vendredi 12 décembre 2008

Souvenirs, souvenirs...
A cette époque-là, en 1993, il n'y avait qu'un terrain vague devant l'aéroport d'Otopeni. Quelques voitures y écrasaient les rares brins d'herbe. Nous étions venus pour jouer en français la pièce d'Anca Visdei « L'Atroce Fin d'un Séducteur ». Anca nous avait accompagnés et elle avait surtout servi de guide. Elle était à la fois joyeuse et inquiète à l'idée de retrouver la Roumanie qu'elle avait quittée bien des années auparavant. Nous avons eu la chance de jouer au festival de Brasov, puis à Bucarest, à Craiova (première rencontre avec Purcarete) et même une mini-tournée dans le département de Teleorman.
La surprise était permanente. D'abord, l'accueil que nous avons reçu nous a émus au-delà de ce que nous pouvions imaginer. Ensuite, cette passion du théâtre et cette faculté de comprendre la langue française dans ses plus fines subtilités étaient pour nous une source continuelle d'étonnement. Cette première tournée fut déterminante puisque c'est à partir de cette date que j'ai pensé continuellement à la Roumanie, en tant que comédien et metteur en scène. Il faut dire que les discussions que j'avais eues avec les acteurs roumains et moldaves m'avaient fait comprendre que se jouait dans cette région du monde un théâtre sans trop de moyens techniques, privé des dernières sophistications en ce qui concernait la musique et la lumière, mais un théâtre vivant.
Pourtant, si en province tout fut remarquablement organisé, à Bucarest la situation se compliqua. Nous jouions au Théâtre Mic et le directeur de l'époque nous a convoqués, à l'issue d'une représentation qui s'était bien passée, et il nous a quasiment séquestrés. Il voulait nous faire signer un papier qui stipulait que nous l'invitions en France avec son spectacle. Il décidait avec autorité qu'il fallait promouvoir les échanges culturels. Nous en étions d'accord, mais nous n'avions pas les moyens de ses ambitions. Anca Visdei, d'abord affolée devant ce chantage, a pris la situation en main et elle a négocié avec beaucoup de courage. Finalement, nous avons dû quitter l'hôtel que nous avait réservé le théâtre et nous avons été pris en charge par quelqu'un qui avait aimé le spectacle et qui nous avait trouvé un hébergement dans une cité universitaire. Par la suite, un article était paru dans la presse pour dire que des acteurs français avaient joué une pièce scandaleuse et ruiné un théâtre roumain par leurs prétentions financières...
Dans le Teleorman, au contraire, nous avons été reçus merveilleusement. Il faut dire que pour cette pièce, qui est une excellente version d'un Don Juan, vue par une femme, nous avions besoin d'une dinde que je mangeais (en partie) sur scène. Dans les grands théâtres, on nous avait fourni des volailles en carton. Mais dans cette ville du sud, les habitants avaient tué leur dinde et l'avaient fait cuire. Je me souviens qu'on l'avait mangée après le spectacle avec les organisateurs.
Enfin une dernière anecdote lors de cette première tournée. Nous avions commandé des tomates dans un restaurant. Les différents plats passaient, mais pas les tomates que nous réclamions avec insistance. Nous y avions renoncé quand arriva l'addition sur laquelle les tomates apparaissaient. Nous avons signalé au garçon qu'on ne nous les avait pas apportées. Il nous répondit : «Oui, mais vous les avez commandées». En fait, nous nous en tirions à bon compte. On les avait commandées à plusieurs reprises et on ne les payait qu'une seule fois.
J'ai été confronté souvent à cet entêtement de certains Roumains à venir en France, notamment quand j'étais directeur du Centre Culturel Français de Iasi. Un jour, le directeur de la police vient me voir et insiste pour que je lui trouve un poste en France; il me donnait en échange quelques bouteilles de vin. Il était prêt à prendre n'importe quel travail, même le moins considéré. J'y voyais une marque d'humilité de la part d'un membre important de la police. Je lui demandais s'il parlait le français; il me répondit :«Le français? J'apprends cela en trois jours, je suis policier!» Brusquement, son humilité avait disparu.
Benoît Vitse
Amintiri, amintiri...

În acea perioadă, în 1993, în fața aeroportului din Otopeni nu era decât un teren pustiu. Câteva mașini striveau rarele fire de iarbă. Venisem să jucăm în limba franceză piesa Ancăi Vișdei, „Groaznicul sfârșit al unui seducător”. Anca ne-a însoțit și în special ne-a fost ghid. Era în același timp bucuroasă și îngrijorată la ideea de a-și revedea țara pe care o părăsise cu mulți ani în urmă. Am avut șansa să jucăm piesa la festivalul de la Brașov, apoi la București și Craiova (unde am avut și prima întâlnire cu Silviu Purcărete) iar în final am făcut chiar un mini-turneu în județul Teleorman.
Surprizele erau la tot pasul. Mai întâi și-ntâi primirea ce ne-a fost făcută ne-a emoționat mai mult decât ne-am fi putut imagina. Apoi, această pasiune pentru teatru și ușurința cu care oamenii înțelegeau limba franceză chiar și în cele-i mai fine subtilități erau pentru noi o sursă inepuizabilă de uimire. Acest prim turneu a fost determinant pentru că din acel moment m-am gândit neîncetat la România în calitate de actor și regizor. Trebuie să spun că discuțiile pe care le-am avut cu actorii români și cu cei moldoveni m-au făcut să înțeleg că în această parte a lumii se juca un teatru fără prea multe mijloace tehnice, un teatru privat de ultimele sofisticării în materie de muzică și lumini, dar un teatru viu.
Totuși, dacă în provincie totul a fost remarcabil organizat, la București situația a fost mult mai complicată. Avusesem spectacol la Teatrul Mic iar directorul de atunci ne-a convocat la sfârșitul unei reprezentații care se se petrecuse foarte bine și ne-a sechestrat literalmente. Dorea să ne determine să semnăm un document prin care noi îl invitam în Franța cu spectacolul său. Hotărâse cu autoritate că trebuiau promovate schimburile culturale. În principiu noi eram de acord cu acest lucru numai că nu dispuneam de posibilități pe măsura pretențiilor lui. Anca Vișdei, mai întâi enervată în fața acestui șantaj, a luat taurul de coarne și a negociat cu mult curaj. În final am fost obligați să părăsim hotelul pe care teatrul ni-l rezervase și am fost cazați de o persoană căreia îi plăcuse mult spectacolul și care ne-a făcut rost de câteva locuri într-un cămin studențesc. Imediat după aceea, în presă a apărut un articol în care era scris că niște actori francezi au jucat o piesă scandaloasă iar teatrul a fost ruinat de pretențiile lor financiare.
În Teleorman, dimpotrivă, am fost primiți minunat.Trebuie să spun că pentru această piesă, care este o excelentă versiune a lui Don Juan, văzută de o femeie, aveam nevoie de o rață din care trebuia să mănânc o bucățică pe scenă. În marile teatre existau rațe din carton. Dar în acest orășel din sud, organizatorii tăiaseră singura rață pe care o aveau în curte. Îmi amintesc că după spectacol am mâncat friptura împreună cu ei.
Iată o altă peripeție amuzantă de pe vremea acestui prim turneu: într-un restaurant, comandasem printre altele și salată de roșii.Toate felurile de mâncare veneau la masă dar nu și roșiile pe care le cerusem cu atâta insistență de mai multe ori. La un moment dat ne-am lăsat păgubași dar nu mică ne-a fost uimirea când am văzut că roșiile mult dorite apar la sfârșit pe nota de plată. L-am anunțat pe ospătar că nu le primisem iar răspunsul lui a venit prompt:„ Da, dar le-ați comandat”. De fapt, cred că am fost în câștig pentru că le cerusem de nu știu câte ori și nu trebuia să le plătim decât o singură dată.
Am fost adesea confruntat cu încăpățânarea anumitor români de a veni cu orice preț în Franța. În special când eram directorul Centrului Cultural Francez din Iași. Într-o bună zi, m-am trezit în biroul meu cu șeful poliției. Mi-a cerut insistent să-i găsesc un loc de muncă în Franța oferindu-mi drept recompensă câteva sticle de vin. Era gata să accepte orice loc de muncă, chiar și unul foarte desconsiderat. Vedeam în asta un semn de umilință din partea unui membru al poliției atât de important. L-am întrebat dacă măcar vorbește franceza și mi-a răspuns scurt: „Franceza? O învăț în trei zile, doar sunt polițist!”. Brusc, umilința îi dispăruse.