Shakespeare şi paparazzi

Era o seară umanitară, cu un „Secrétaire Général” alergând la Iaşi cu această ocazie de la Ambasada Franţei şi nişte membri asociaţi umanitari veniţi în mod special din Franţa. Cină românească şi dansuri moldoveneşti. O seară simpatică şi probabil utilă. Dar a trebuit ca un cameraman francez să strice totul. Acest civilizat s-a crezut deştept filmând dansatorii chiar şi din mijlocul ringului şi a întrecut măsura - culmea!- cu ţigara la bot.
Cum să-ţi închipui o asemena lipsă de bun simţ şi de educaţie? Pentru el, contau doar imaginile pe care le fura liniştit, trimiţând cu generozitate la nasul artiştilor fumul ţigării sale. Spectacolul însuşi, oamenii care participau sau asistau nu contau. Bineînţeles, acest cameraman nu obținuse nicio autorizaţie în prealabil, nicio permisiune, şi nici măcar nu s-a gândit să se scuze pentru neplăcerea pe care a cauzat-o. Cu siguranţă era convins că ajutase enorm România şi probabil că astăzi e gata să plece în Etiopia, dacă e nevoie, pentru un ajutor umanitar de tipul „CAMERAMAN FARĂ SCRUMIERE”.
Faptul că aceşti cameramani şi fotografi care se infiltrează peste tot, care se strecoară ca şi cum ar participa la spectacol, se generalizează astfel încât ne fac să ne întrebăm dacă artiștii care cântă, joacă sau dansează o fac pentru spectatori sau pentru camera de filmat. De câte ori n-am asistat la invazia unei echipe TV care, fară cea mai mică autorizaţie dar cu tupeu, îşi permite să deranjeze şi să tulbure un spectacol pentru a sustrage nişte clipe adesea derizorii. Cu tupeul şi cu aroganţa celui care vine să aducă civilizația.
Lipsă de jenă faţă de spectatorii care sunt obligaţi uneori să-şi schimbe locul pentru a urmări spectacolul în continuare. Lipsă de jenă faţă de artiştii cărora li se spune, dacă se plâng că li se face publicitate, că e de folos pentru cariera lor. Lipsă de jenă faţă de opera prezentată, care devine pur şi simplu un fapt divers cultural tratat cu dispreţ în 2 minute şi 24”.
Dar, cel mai grav nu ar fi faptul că spectacolul viu e negat în esenţa sa şi redus la starea de casetă. O mâncare savuroasă este transformată într-o conservă puţin îmbietoare. Spectatorul se întreabă dacă nu-i de prisos. Nu! Avem nevoie de el! Avem nevoie de prezenţa sa şi de aplauzele sale. Din când în când, camera se întoarce spre public pentru ambianţă. Într-adevăr e vorba de un spectacol „live”: telespectatorul va fi mulţumit. Ar fi exact ca şi cum i-am spune asistenţei: „Ştim că nu vedeţi decât foarte puţin din cauza noastră, dar mîine la televizor o să vedeţi spectacolul mult mai bine decât din sală”.
Spectacolul viu devine astfel un fel de urs de la grădina zoologică; e un animal sălbatic care se duce la masă la 12,30 şi la 19,15 min. S-a răsturnat situaţia iniţială : există un eveniment cultural, iată de ce a venit televiziunea. Cu timpul e : există un eveniment cultural deoarece a venit televiziunea. Şi astăzi cultura e tratată ca un anume fapt de societate :
- Domnule avocat, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte despre clientul dumneavoastră?
- Domnule antrenor, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte despre acest fotbalist?
- Domnule regizor, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte ( vă rog nu mai mult) despre Shakespeare?
Pentru aşa-zişii ziarişti, Shakespeare, Adrian Mutu şi Treptow sunt aceeaşi Mărie cu altă pălărie.
Îmi amintesc că odată în Franţa, o echipă TV a venit la o repetiţie. Au filmat, au făcut şi interviuri într-un mod destul de corect. Dar la sfârşit, au revenit la mine, dezamăgiţi :
- Am înregistrat puţin. În repetiţia voastră, e vorba numai de subtilităţi de text. E cam plictisitor. Nu puteţi să strigaţi, să vă certaţi cu un actor, să-l dojeniţi zgomotos? Mulţumesc pentru înţelegerea voastră. Dar imediat, dacă se poate, pentru că peste 15 minute trebuie să ne cărăm : se deschide în oraş un congres regional al măcelarilor.
La începutul secolului douăzeci, Bela Bartok călătorea neobosit pentru a culege toate felurile de muzică populară care deja se pierdeau în perioada aceea. Era o muncă extraordinară povestită în cartea sa publicată în limba franceză sub titlul :”Musiques de la vie” (ed. Stock, 1981). Odată ajuns în zona maramureşeană, el a dorit ca nişte ţărani să cânte în faţa magnetofonului o doină de jale. Sătenii l-au întrebat : Da’ cine-o murit? Şi au refuzat să cânte fară motiv.
Mulţumesc pentru înţelepciunea voastră.