Sarkozy, greva și manifestația

Acum un an se dezbătea această problemă: o grevă trebuie să fie vizibilă? Trebuie spus că Sarkozy nu s-a putut abține să declare în fața trupelor sale U.M.P.: „De acum înainte, când va mai fi o grevă în Franța, nimeni nu o va observa”. Întreaga devotată asistență a râs și a aplaudat amuzați la culme de această fanfaronadă. Un an mai târziu, se pare că președintele adoptă cel mai redus program de acțiune și este cu mult în întârziere în această privință. Totuși, el și majoritatea sa au făcut tot posibilul ca încetarea lucrului să fie improbabilă înmulțind grijile organizatorilor de mișcări sindicale. Trebuie în special să te declari grevist cu mai multe zile înainte. O grevă spontană ar fi deci ilegală. Iar anumite tribunale au fost somate să decidă dacă o grevă este sau nu legală. Și să nu uităm mass-media înecată în declarații peremptorii ce puneau în evidență faptul că francezii erau luați ostatici de către greviști. „Divide et impera!”(„Dezbină și stăpânește!”).
O grevă care nu deranjează pe nimeni este desigur idealul de atins pentru un asemenea guvern ce încearcă să ofere un minim de servicii, pe care altădată le-am fi numit „spărgătoare de grevă”. Greva are loc, deci e democrație. Și nu deranjează pe nimeni înafară de greviști care își pierd parțial sau total salariile, deci, suntem într-un stat civilizat și bine administrat. Problema vine de la faptul că, la origine, greva era un mijloc de presiune asupra patronului pentru a obține ceea ce nu adorit să dea în perioade calme. Care este modalitatea de presiune dacă oricum calmul domnește? O grevă care nu deranjează pe nimeni este un medicament căruia i s-a înlăturat principiul activ. Dacă personalul politic și chiar dacă anumite sindicate își pun speranța în efectul placebo al grevei, greviștii nu cred deloc în asta. Astăzi, în Guadelupa și Martinica greva este generală. Nici vorbă de alimentare cu benzină sau să mai găsești ceva prin magazine. Până și cel mai orb cetățean sau cel mai apolitic turist își dă seama rapid că se petrece ceva. De altfel s-au înmulțit în zadar tentativele de a determina populația să-i deteste pe greviști. Ultimele sondaje arată clar că nu prea a fost o reușită. Lucru ce s-a putut verifica și în Antile. Populația din Guadelupa și Martinica, chiar dacă a fost puternic perturbată și penalizată, a fost de partea mișcării radicale. Sunt conștienți că militanții se bat și pentru ei.
Dar s-a uitat cum ajunsese anul trecut Sarkozy la această afirmație. Fraza precedentă era: „Franța se schimbă; se schimbă mai repede decât ne-am putea imagina. De acum înainte, când va mai fi o grevă (...)”. Da, bătrâne, Franța se schimbă mai repede decât ți-ai putea tu imagina: de acum înainte, când va mai fi o grevă, nimeni nu va mai face pe fanfaronul. Asta a înțeles-o și-atunci își schimbă tactica. Acum, când Sarkozy and Co. Aud vorbindu-se de o grevă, spun că e normal ca oamenii să-și manifeste neliniștea. Ca și cum aceasta n-ar avea nicio legătură cu politica lor. Manifestația se transformă atunci într-un număr de magie. Manifestanții invocă divinități și lansează sloganuri spre cer. Își manifestă îngrijorarea. Deci, nicio legătură cu guvernul. De altfel, chiar și Sarkozy ar fi participat dar din nefericire el nu este niciodată îngrijorat. În concluzie, niciun motiv de protest. Îi înțelegem pe cei care sunt îngrijorați dar trebuie să-i înțelegem la fel de bine și pe cei care nu sunt. Dacă se protestează împotriva vieții prea scumpe el este întru totul de acord, ba chiar vă poate da o mulțime de exemple de persoane care nu-și pot plăti chiria și nu mai au nici măcar ce să mănânce. Viața scumpă devine atunci un monstru cu ochi înspăimântători care-i vrea în special pe oamenii simpli. Putem să protestăm și împotriva șomajului. Și Sarkozy este împotriva lui. La fel cum este împotriva cancerului sau al inundațiilor. Tot nu vede legătura cu el. Șomajul este un dobitoc dezgustător pe care-ar dori să-l răpună pentru ca oamenii să-i ridice statui pe întreg continentul. Sarkozy este interesat doar când trebuie eliberați trei ostatici în Columbia sau în Libia. Și merge acolo cu commando-ul său antrenat zi și noapte să vegheze la securitatea sa. Tot el făcuse și o întreagă campanie asupra puterii de cumpărare. Devenise marele-i preot. Cu o rugăciune de repetat de trei ori pe zi, între mese: „să muncim mai mult pentru a câștiga mai mult”. Din nefericire, dumnezeul Putere de Cumpărare pare surd la implorările sale. Dar ce vină are el? A făcut tot ce i-a stat în putință. Nici nu a debarcat bine la Elysée că și-a dublat chiar propriul salariu. Pe șleau, nu putem să-i reproșăm cheltuielile mari. Pentru a se adresa acestui dumnezeu neascultător a făcut provizii suficiente de tămâie și chiar a sacrificat o parte a populației. Dar n-a fost suficient și, dimpotrivă, și-a făcut apariția o divinitate foarte răutăcioasă și care este denumită tremurând din toate încheieturile „Criză Mondială”. Mai exact, dacă această criză este mondială, trebuie să credem că nimeni nu se face vinovat de asta. Este un blestem venit de pe o altă planetă și cade pe capul nostru, probabil, pentru a ni se ierta păcatele. Dacă într-o bună zi vom intra într-un conflict armat nu va fi pentru că Franța pe care o conduce ar fi declarat război. Ci pentru că bătrânul zeu Marte și-ar fi regăsit o nouă tinerețe. Vor avea loc manifestații împotriva războiului iar Sarkozy va fi, desigur, de acord cu ele pentru că „nimic, mă auziți, absolut nimic nu e mai rău decât războiul cu cortegiu-i de văduve și de orfani. Eu însumi m-aș fi dus să protestez împotriva războiului dar din păcate, la aceeași oră, trebuie să vizitez două uzine de armament și să comand primul atac”.