Chișinău 1903

Cel mai „celebru” pogrom al Imperiului Țarist a avut loc în 1903, la Chișinău, la vremea aceea capitala Basarabiei, astăzi a Republicii Moldova. În Chișinăul acelor timpuri 50.000 de evrei și 60.000 de creștini conviețuiau laolaltă. Cu puțin înainte de Paște, „Basarabeanul”, ziarul principal al comunității creștine, acuza în mod deschis populația evreiască de uciderea unui băiețel creștin pentru a-i folosi sângele în ritualul Paștelui evreiesc. Pe 6 și 7 aprilie 1903, pogromul avu loc într-o atmosferă isterică. Aproximativ 50 de persoane făcând parte din comunitatea evreiască au fost ucise, câteva sute au fost rănite, fără a mai vorbi de nenumărate violuri și de cele 700 de case demolate. Cert este faptul că nici poliția, nici armata nu au intervenit pentru a opri răzmerița înainte de a treia zi. „New York Times” din 28 aprilie 1903 descrie astfel cele întâmplate: „Revoltele antievreiești de la Chișinău sunt mai aprige decât ceea ce cenzorul va încuviința să publice. A existat un plan bine pus la punct pentru masacrul general al evreilor în ziua ce a urmat Paștelui rusesc. Mulțimea era condusă de preoți iar strigătul «Să-i ucidem pe evrei!» se înălța la unison în tot orașul. Evreii fură luați pe nepregătite și masacrați întocmai ca oile. Scenele de oroare din timpul masacrului sunt de nedescris. Bebelușii au fost literalmente sfâșiați de gloata frenetică și însetată de sânge. Poliția locală n-a avut nicio tentativă de a opri teroarea. Pe înserate, mormane de cadavre și răniți zăceau pe străzi. Cei care au reușit să scape de masacru au fugit iar astăzi orașul este practic golit de evreii săi.” Pogromul de la Chișinău a suscitat o vie indignare în opinia publică occidentală, excepție făcând doar ambasadorul Franței la Sankt Petersburg, fost ministru de Externe Maurice Bompard, care scria într-un raport din august 1903: „Mențin tăcerea asupra evenimentelor tulburi de genul celor din Chișinău, pentru că sunt, ca să spun așa, contralovitura conflictelor agrare. Populația evreiască este o pepinieră de nihiliști și de agitatori.” Trebuia conform unei expresii curent utilizate de poliția epocii, „să fie înecată revoluția în sânge evreiesc”. Poetul Haïm Nahman Bialik este trimis din Odessa să culeagă mărturii de la supraviețuitori. Acesta este profund marcat și scrie poemul „În orașul masacrului”.
Plecând de la aceste evenimente, actorul Zohar Wexler își realizează spectacolul: „Am făcut deci această călătorie. Am fost la Chișinău în căutarea urmelor poemului prin orașul de astăzi. M-am dus să caut în arhive fotografii și cărți pentru a înțelege ce l-a inspirat pe Bialik. Acest poem îmi propunea în egală măsură și o călătorie mai intimă, spre originile mele. Bunicii mei erau din Chișinău. Am căutat ceea ce mai rămăsese din memoria familială cu 107 ani mai târziu. În timpul celor două zile ale progromului, străbunicul meu, străbunica și copiii lor erau ascunși într-o încăpere dosnică a unei taverne pe care o deținea o femeie armeancă. Pogromiștii se îmbătau criță înainte de a începe masacrul, violurile și răpirile, în timp ce 16 persoane din familia mea, printre care și un bebeluș, se aflau ascunse în spatele acelei uși.”
Astfel suntem îmbiați să luăm parte la un moment rar. Zohar Wexler nu joacă deloc teatru. Se plimbă printre noi și ne vorbește pur și simplu. Prima parte constă realmente în relația acestui extraordinar actor cu propriul său trecut, în fine regăsit. Nu mai este doar un simplu spectacol, ci și o adevărată întâlnire, pedagogică, istorică, și emoționantă în același timnp; totul este ilustrat de fotografii și fragmente de filme. I se întâmplă din când să se poticnească la câte un cuvânt, dar asta n-are nicio importanță, atât de mult reușește să instaleze o emoție, o intensitate și o demnitate cutremurătoare. Apoi ne spune cu o sobrietate textul lui Haïm Nahman Bialik. De altfel, la început nu i se vede decât umbra. Însă vocea îi este de o așa încărcătură emoțională încât imediat suntem transportați la Chișinău, așa cum ne invită și poetul:
„Trebuie să te rătăcești în mijlocul ruinelor,
Printre ziduri dărâmate și porți convulsionate,
Printre sobe sparte și jumătăți de camere,
Pietre negre dezgolite, cărămizi pe jumătate arse
Unde toporul, focul și fierul cu sălbăticie
Au dansat ieri în cadență la nunta lor de sânge.
Cațără-te pe poduri, pe acoperișuri sfărâmate,
Privește bine, privește prin fiecare spărtură de umbră
Căci acolo sunt plăgi vii, deschise, sumbre
Ce nu mai așteaptă de la lume vindecare...”