Eugen Relgis, născut la Iași

Ne amintim cu câtă exaltare descoperise o anumită parte a presei un „cuib de anarhiști” la Ateneu, chipurile. Ignorând complet ceea ce înseamnă cu adevărat mișcarea anarhistă, „jurnaliștii” făceau un întreg amalgam cu teroriștii, bolșevicii, homosexualii, drogații sau drogheriile. Totuși, există la Iași un trecut anarhist iar tinerii de astăzi nu fac decât să continue o mișcare deja puternic înrădăcinată în viața orașului.
Născut pe 2 martie 1895 la Iași, Eugen Relgis (pe numele său adevărat Eugen Siegler Watchel) a fost mai întâi și-ntâi un pasionat de poezie, ce a publicat numeroase culegeri începând cu 1912. În urma unei boli infantile a surzit, însă a studiat mult și foarte curând a început să scrie. În 1914, începe să studieze arhitectura la Universitatea din București, iar din 1916 urmează cursurile Facultății de litere și filozofie, studii pe care va fi nevoit să le întrerupă odată cu intrarea în război a României. Puternic marcat de acest prim conflict mondial, devine un asiduu militant pacifist. Scrie mai multe studii sociale ce vor fi traduse în numeroase limbi. În 1920, fondează revista „Umanitatea” pe care cenzura vremii o interzice. În 1922, acest poliglot este numit director al Bibliotecii Societății culturale „Libertatea” unde îl va întâlni pe anarhistul Panait Moșoiu. În 1923, creează „primul grup umanitarist”. În 1925, devine membru al Internaționalei Rezistenților Războiului („War Resisters International”). În 1939, în momentul declarării războiului se afla la Paris unde pregătea, sub titlul „Miron surdul”, o ediție a lucrării sale „Vocea în surdină” (1927), prefațată de Ștefan Zweig. În același timp, colabora la „Caietele Aristocrației” de Gérard de Lacaze-Duthiers. În ciuda părerii prietenilor săi, a revenit în România, unde a fost imediat expulzat de la domiciliu de către fasciști. Pe toată durata războiului, reușește datorită numeroșilor prieteni să se ascundă de cei ce-l urmăreau.
Persecutat de regimul fascist, apoi de cel comunist, Eugen Relgis părăsește clandestin România în 1947 și merge în Argentina (unde fiul său era refugiat încă din 1942), dar își va găsi cu adevărat refugiu în Uruguay împreună cu partenera sa de viață, Ana Taubes. Reîncepe să-și publice operele la Montevideo în castiliană, colaborează cu presa uruguayană și susține conferințe. Împreună cu Abraham Guillem, Gérard Gatti și alții, formează un grup însărcinat cu păstrarea arhivelor libertare trimise din Europa, însă poliția descoperă locul, îl ia cu asalt și fură tot ce se află acolo. Eugen Relgis reușește totuși după nenumărate greutăți să scape de poliție. În 1953, acesta călătorește în Brazilia și îl întâlnește la Rio de Janeiro pe anarhistul José Oiticica cu scopul de a-și traduce operele în portugheză. În 1955, va fi nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace, însă premiul nu a mai fost decernat în acel an. În 1962, va petrece patru luni în Israel împreună cu partenera sa, apoi au călătorit prin Elveția, Italia și Argentina.
Eugen Relgis este autor a numeroase lucrări, broșuri și cărți, aproape cincizeci făcând parte numai din ceea ce s-ar putea numi „perioada românească”. S-a stins din viață la Montevideo, pe 24 mai 1987. O bună parte din cărțile sale, conservate de cele două surori ale sale, au fost donate la inițiativa lui Leon Volovici unui „fond Relgis” din cadrul Institutului „Al. Philippide” din Iași.
Iată ce a scris Eugen Relgis despre cineva care, la fel ca și mine, a legat în viața sa regiunea Oise de Moldova:
„Un tânăr autodidact, Ion Ionesco Capatana, a fost un zelos propagandist al limbii Esperanto, al vegetarismului, al pacifismului și al diverselor tendințe libertare pe care și l-ea exprimat în revista sa «Vegetarismul» (București, 1932-1933), precum și într-o întreagă serie de broșuri. Acesta a părăsit țara pe la 1935 și a condus Serviciul de Presă în Esperanto de la Paris, în timpul Războiului Civil din Spania. În 1938, s-a stabilit la Soutraine în regiunea Oise, la marginea unei păduri (Pădurea singurătății), într-o casă din lemn în care a amenajat o bibliotecă consistentă și o mică tipografie. Și-a cultivat grădina de zarzavaturi și a imprimat singur numeroase broșuri precum și «Caietele Aristocrației», în patru limbi: esperanto (Capatzana), franceză (G. de Lacaze-Duthiers), spaniolă (B. Cano-Ruiz), română (Eugen Relgis). A murit în aprilie 1942, otrăvit fiind de niște ciuperci culese din pădurea ce-i era vecină”.