Fotbalistul de astăzi – castratul de ieri

Castrarea devenise obiectivul multor tineri italieni, încurajați de familiile lor și fiecare visa să se afle sub oblăduirea celebrului Nicolo Propora, fondatorul școlii de muzică de la Napoli. Însă perfecta stăpânire a artei și reușita acestor studii rămâneau extrem de rare și cu totul excepționale: din 4000 de tineri castrați pe an la Napoli în secolul al XVIII-lea, câți au obținut succesul nebun al lui Farinelli? Și întrebarea pusă invers este perfect valabilă: câți au sfârșit ca simpli necunoscuți și plini de regrete, neputând repara răul deja făcut?
Dacă persoanele castrate sunt victimele acestui paradox în societate, sunt în egală măsură și victime în cadrul Bisericii. Solicitați inițial de aceasta din urmă, castrarea violează totuși toate legile religiei catolice, din moment ce teologia afirmă că noi nu suntem proprietarii corpului nostru, ci păstrători a ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Biserica, după cum am putut vedea, avea un câștig enorm mulțumită acestei practici. Mai întâi, foarte des, cântăreții castrați se dedicau vieții ecleziastice, căci pierderea masculinității le era cea mai benefică în cazul în care erau supuși tentației păcătoase – etica religioasă luptând din răsputeri pentru prevenirea relațiilor sexuale în afara căsătoriilor. În plus, coriștii talentați garantau o și mai mare asiduitate a fidelilor, și îi confereau Bisericii o grandoare incomparabilă. Într-adevăr, la început, Biserica închidea ochii fiindcă adesea castrările erau justificate prin cauze accidentale sau de ordin medical – cele mai în vogă pretexte erau mușcăturile de lebădă sau de animale sălbatice. Farinelli avu ca motiv o căzătură violentă de pe cal. Erau foarte numeroși acei mecena care se ocupau de tinerii cântăreți, îi castrau la vârste cuprinse între 6 și 8 ani și îi supuneau unui ritm de muncă foarte dur. Din nefericire însă, pentru marea majoritate, după ce au visat atât de mult la glorie și celebritate, trezirea a fost brutală. Nu este suficient să fii castrat ca să ai o voce superbă. Atunci, pe la 14 ani, tinerii erau dați afară de la școală, aflându-se pe deasupra în imposibilitatea de a se adapta într-o societate care îi disprețuia.

Fotbalul a devenit obiectivul multor tineri africani, încurajați de familiile lor și fiecare visa să se afle sub oblăduirea celebrului Jean-Marc Guillu, fondatorul școlii de fotbal din Abidjan. Însă perfecta stăpânire a sportului și reușita în fotbal rămân extrem de rare și cu totul excepționale. Din 4000 de tineri africani trimiși anual în Europa, câți au obținut succesul nebun al lui Etoo sau Drogba? Și întrebarea pusă invers este perfect valabilă: câți sfârșesc în mizerie?
Dificil să stăpânești o afacere care depășește cu mult granițele Africii. Dificil să reglementezi profesia de agent dat fiind faptul că, pentru 100 de agenți acreditați de Federația Franceză de Fotbal, lucrează în clandestinitate alți 2000, fără a mai lua în calcul și intermediarii, cei ce efectuează recrutările locale și relațiile pe care aceștia le au cu conducătorii cluburilor profesioniste. În Africa, asociațiile sportive non-afiliate se înmulțesc ca ciupercile după ploaie și iau în primire jucători minori în afara oricărui cadru juridic administrativ. Numeroși părinți se afundă în datorii pentru a le putea plăti copiilor lor niște cursuri de formare fără nicio garanție, îi retrag din școli și, atunci când se ivește ocazia, își dau acordul ca minorii să plece spre Europa. În prezent, copiii sunt selecționați pe la vârste cuprinse între 6 și 8 ani. Părinții, sfătuiți chiar și de Biserică, sunt liniștiți și asigurați de faptul că aceștia vor face sport și în acest mod vor fi ținuți departe de alcool, droguri și vagabondaj. Sunt foarte numeroase școlile de fotbal ce-i iau în primire pe acești tineri și îi supun unui regim de lucru infernal. Din nefericire însă, pentru marea majoritate, după ce au visat atât de mult la glorie și celebritate, trezirea este brutală. Unii sunt abandonați la prima rană, alții nu se obișnuiesc cu o climă mai dură ca cea a Belgiei sau a Germaniei. Și sfârșesc uneori handicapați, ca paznici de stadion sau chiar ca cerșetori, inadaptați într-o societate ce îi ignoră.