Va fi doar sport și nimic mai mult
Această modalitate de a aplica vocabularul sportiv lumii politice constituie o practică iritantă care ia amploare în toate țările. Astfel, putem citi în presa franceză: „Fostul prim ministru, Laurent Fabius (PS), i-a invitat în această dimineață pe francezi să scoată „un cartonaș galben” pentru guvern și pentru președintele Republicii”. „Președintele fluieră finalul prelungirii”. „Cartonaș roșu pentru președintele Adunării Naționale”. În România, acest fapt este chiar mai curent: „Cartonaș roșu pentru Blaga. Cartonaș galben pentru Băsescu?” (atenție! nu e vorba de Lucian Blaga, poetul, ci de Vasile Blaga, politicianul). Iată chiar un titlu din ziarul „Adevărul” din 11 noiembrie, 2008: „Încă un cartonaș roșu pentru România”. Explicația este următoarea: investitorii au hotărât să retrogradeze România în cea de-a doua divizie, cea a națiunilor pentru care „riscul speculativ este ridicat”.
Se pare deci că viața noastră se petrece pe un imens teren de fotbal și că rezultatele weekend-ului sportiv sunt singurele care interesează umanitatea întreagă. Atunci dacă politica, ce, zice-se, îi plictisește pe concetățenii noștri, vrea un locșor, trebuie să se plieze pe disciplina și pe regulile sportive. Totuși, la o privire mai îndeaproape, există ceva diferențe între un fotbalist și un ministru. La o privire mai îndeaproape, evident, pentru că a priori diferențele nu-ți sar în ochi. Asistăm chiar la aceleași transferuri de la un club la altul, de la un partid politic la altul. Când se spune despre un atacant că este oportunist este mai degrabă vorba de o calitate. A spune despre un om politic că este oportunist era, până nu demult, mai degrabă un defect. Astăzi, acest lucru e mai puțin sigur.
Există și amestecuri organizate de către înșiși anumiți indivizi. Astfel, Becali în România și Bernard Tapie în Franța au fost în același timp pe terenul de sport și pe terenul politic. Cu aceleași manevre îndoielnice și același populism care permit dezlănțuirea freneziei sau urii suporterilor, aceștia s-au numit maeștri ai jocului politic. Cu un raționament de tipul: „clubul meu a câștigat; va trebui să se conteze pe mine la viitoarele alegeri!” se poate ajunge foarte departe. Și sunt respectați pentru că se știe foarte bine că au în spatele lor hoarde sălbatice ce pot fi ușor manevrate. Primarii cheltuiesc bani fără a-i număra pentru echipele locale și lasă să crape instituțiile de cultură doar pentru simplul fapt că sunt convinși că e mai multă lume pe stadion decât în sălile de teatru. La un moment dat am aflat că, director la Ateneu fiind, aveam exact același salariu ca un jucător de la Poli Iași, un junior ce nu jucase niciodată în echipa principală.
Ceea ce trebuie bine înțeles în această standardizare a vieții politice menținută în vocabularul sportiv este în special faptul că fenomenul este reprezentativ pentru mentalitatea actuală. Mai întâi și-ntâi demonstrează un regres al culturii politice. Înainte referințele se luau din istoria mișcării muncitorești. Și-apoi este evident că prin folosirea limbajului fotbalistic nu e vorba nici pe departe de schimbarea jocului sau a jocului de societate și cu atât mai puțin a societății. Se inoculează ideea că regulile jocului sunt imuabile, eterne. După cum spus-o și Sarkozy, nu se reconsideră capitalismul ci „se reglementează.” Se poate da din când în când câte un cartonaș galben dar sub nicio formă nu se poate părăsi terenul de joc. Iată de ce această modalitate de a reprezenta viața politică prin imagini sportive este simptomul unei viziuni reformiste spre mai bine (sau spre mai rău). E nevoie de un arbitru, acceptat de către toți, care să fluiere finalurile grevelor, dizolvarea manifestațiilor, reluarea lucrului și a profiturilor. Atâta timp cât opoziția se mulțumește, ca Fabius, să-i dea guvernului un cartonaș galben însemnă că ea acceptă toate regulile pe care puterea le impune. O altă societate nu este nici măcar de imaginat pentru cineva care este gata să se supună primului fluier și să-și schimbe tricoul cu cel din fața lui.