Trăiască competiția!

Ideea elitelor noastre la putere este aceea că totul trebuie tratat întocmai ca în lumea sportivă. Efectiv, trebuie să fii competitiv. Și-atunci, li se cere spitalelor și universităților să intre în concurență. Astfel spitalul din cutare oraș este cel mai bun pentru cazuri de leucemie dar să nu cumva să puneți piciorul acolo în caz de criză cardiacă: este penultimul în clasament și este fluierat de toți bolnavii de inimă. În cutare universitate, licențiații în istorie sunt, geografic vorbind, cei mai buni din țară. Dar mediciniștii sunt așa catastrofe încât vor ajunge în spitalul cel mai catastrofal din cel mai catastrofic oraș. Din acest motiv, rectorii universităților și directorii de spitale trebuie transformați în șefi de întreprindere. Având ca primă misiune rentabilizarea studiilor și studenților, a bolilor și a bolnavilor.
Desigur, pentru acest lucru trebuie să ai ceva imaginație. Mai întâi și-ntâi, să faci ca lumea economică să intre în diversele instituții cu o idee fixă: dereglementarea. E delirant cât de modernă poate să fie dereglementarea! S-a terminat cu vechile refrene, cu statuturile arhaice, cu ajutorul social și cu serviciul public. Ca să fii modern, trebuie să privatizezi. Ceea ce a constituit cândva rațiunea de a fi a unei țări, ceea ce i-a conferit unitatea și istoria este tocmai serviciul public. Indiferent de posibilitățile financiare sau de domiciliu, toată lumea trebuie să beneficieze de aceleași servicii.
Am văzut adesea în ziarele din România acest gen de anunț: „ Caut sponsor pentru o operație chirurgicală.” Iată deci că această privatizare apare și în fapte. Ne și putem deja imagina cum chirurgii fac tăietura în formă de siglă a respectivei firme. În Franța, cercetătorii și profesorii universitari strigă cât îi ține gura că știința nu este o marfă. Dar trebuie să fie foarte atenți la ce spun și mai ales la cei cărora li se adresează. Parcă se și aude replica guvernanților actuali: „Sau este o marfă și ne ocupăm noi de ea, sau nu este și-atunci nu ne interesează. Și dacă nu ne privește, nici că veți vedea vreun ban!”.
Sportul este diferit. Observați cu câtă grabă, atenție și delectare îi primesc șefii de stat pe medaliații olimpici, pe campionii lumii, recordmenii: „Doamnelor și Domnilor, vă felicit în numele întregii țări. Performanțele dumneavoastră, împreună cu geniul antrenării zilnice, ar trebui să inspire întreprinderile noastre. Și în întreprinderi ar trebui incluse și spitalele și universitățile. Dacă un chirurg alege să facă o demonstrație pe dumneavoastră, vă va face o operație de apendicită în 12 minute, 26 de secunde și 7 sutimi, ceea ce va constitui un record mondial de care vom fi foarte mândri, ca să nu mai vorbim de faptul că va putea face 18 operații într-o zi în loc de 15. Astfel, cu gândul la recordurile dumneavoastră, profesorul va avea 45 de elevi în clasă în loc de 30 de obișnuiți privilegiați și în acest mod vom reconcilia sportul de masă cu sportul de elită ai cărui superbi reprezentanți sunteți!”.
Președinții îi primesc cu mai multă plăcere pe sportivi decât pe oamenii decultură care nu se prea precipită să le răspundă la invitații. Desigur, tot timpul se găsesc câțiva scriitorași lingăi care să se ducă la recepții iar guvernul le va decerna forță, titluri și decorații. Scriitorul barcelonez Luis Goytisolo explică: astfel sunt supraestimați cei care se duc pentru a se reechilibra marele număr al talentelor care nu pun niciodată piciorul în saloanele poleite. Și face o comparație cu un fapt istoric. În timpul războiului din Cuba, în 1828, s-au înfruntat armatele spaniole si americane. Dar cum Marina spaniolă era cu mult inferioară celei americane, un deputat spaniol a propus să fie schimbate denumirile navelor. Astfel, crucișătorii urmau să fie cuirasieri, distrugătorii deveneau crucișători, canonierele se transformau în distrugători și așa mai departe până la șalupe, care erau dintr-o dată corvete. Iată cum sunt invitate adesea la Elysée și la Cotroceni bărci de salvare botezate „port-avioane”.