Timpul statuilor ascunse

Pe data de 18 decembrie, ultima statuie ecvestră a generalului Franco încă instalată într-un spațiu municipal spaniol a fost ridicată joi dintr-o piață din Santander. Cred că s-ar fi putut lua doar dictatorul, nu și calul care nu este deloc responsabil de crimele călărețului său. În revanșă, judecătorul Baltasar Garzon și-a abandonat ancheta asupra atrocităților comise de regimul franchist în timpul războiului civil spaniol dintre anii 1936-1939 și după victoria sa împingând dosarul spre jurisdicțiile locale. Ridicarea unei statui nu-l deranjează decât pe un macaragiu; conducerea unei anchete deranjează mult mai multă lume. Sculptorii, care erau pictorii oficiali în trei dimensiuni ai diferitelor regimuri, sunt astăzi puțin solicitați pentru a imortaliza atitudinea semeață a unui șef de stat. De fapt sunt sigur că nu i-ar trebui prea mult lui Sarkozy ca să-l vezi cu fruntea sus, pe un pur-sânge european sculptat în marmură sau turnat în bronz.
Și apoi, spre deosebire de tablouri care sunt la adăpost în muzee, statuile au inconvenientul de a fi expuse intemperiilor vremii și în special excrementelor de porumbei. Adesea celebrul călăreț sau pieton ( dar să recunoaștem că „ prestanța” este mult mai mare călare si-n special pe un cal ce nu se mișcă) domină piața centrală a orașului cu aerul său mândru și arogant. Dar iată că o zburătoare insolentă se așează pe ilustru-i cap, se scarpină și-și vede de treburile sale. Porumbelul care trece și-și lasă dejecția albicioasă să alunece pe piatra șlefuită este într-adevăr inamicul numărul unu al statuarului, al eroului național și al celor care se ocupă de curățenia municipală. Atunci, autoritățile caută produse care să îndepărteze păsările însă aceste repulsive își pierd tot efectul la prima ploaie. Am văzut în Crimeea, pe malul mării, un Crist pe o imensă cruce garnisită de nenumărate cuie. Astfel, pescărușii care se așezau totuși pe această capcană se răneau și lăsau în urmă pete roșii, mai nobile și mai asortate cu obiectul de cult. Sângele este la fel de greu de curățat ca excrementele însă este mult mai nobil.
Dar cea mai picantă peripeție cu statui am trăit-o la Iași. Vizitam Palatul Culturii într-o după amiază de duminică a lunii decembrie, în 1995. Era foarte puțină lume în muzeul acesta imens. După ce am admirat colecțiile permanente și expozițiile temporare am deschis din curiozitate o ușă și am coborât niște scări din piatră. Și, într-o sală monumentală, am descoperit o expoziție uimitoare. De astă dată nu statui ecvestre, ci busturi enorme: Marx, Lenin, Stalin și Ceaușescu. Toate patru măsurau mai mulți metri în înălțime și erau așezate pe socluri de lemn. Îmi amintesc că Ceaușescu era din bronz iar ceilalți din piatră. Am rămas locului, mut de uimire. Și chiar aveai motiv să fii impresionat de talia acestor personaje. Cum nu mai erau și alte statui prin jur, ai fi zis că e o reuniune de familie la ora ceaiului, într-o după amiază de duminică. Deodată, au apărut patru gardieni panicați. M-au găsit cu o reală determinare și m-au întrebat, foarte îngrijorați, ce caut acolo. Am spus sincer că am deschis o ușă imaginându-mi că vizita continuă la subsol. După aceea și-a făcut apariția un șef, probabil directorul sau directorul adjunct, duminică fiind. Era în pragul unei crize de nervi și voia să cheme poliția. Le-am explicat tuturor că n-aveam de gând să fur acele sculpturi de cel puțin câteva tone. Dar era clar că LE-AM VĂZUT, în aceasta consta crima mea. Poliția fusese într-adevăr prevenită. Pentru ca lucrurile să se calmeze a trebuit ca Georges Diener, predecesorul meu la Centrul Cultural Francez, să confirme faptul că nu reprezentam niciun pericol și că eram un francez invitat să facă o regie la Teatrul Luceafărul.
Îmi amintesc și de vizita la Muzeul Realismului Socialist, situat la câțiva kilometri de Budapesta, unde au fost reunite toate operele gigantești din această perioadă. Numai că acolo ideea este de a arăta, de a analiza și de a pune totul sub ochii publicului, ba chiar de a lua lecții din trecut. Atunci, de ce oare la Iași, în1995, trebuia să trăim ca și cum nimic din toate acestea n-ar fi existat?
Revin la prima mea idee. Ar trebui ca în centrul fiecărui oraș să fie o statuie de cal fără călăreț. Calul viu nu mai este acceptat în orașe. Măcar să le permitem copiilor de școală să afle cum arată acest patruped de care oamenii s-au folosit la nesfârșit și chiar l-au exploatat.