Ateneu, ce-a mai rămas din dragostea noastră?

În curând se va împlini un an de când am părăsit Ateneul din Tătărași; e interesant să văd ce se mai petrece pe acolo astăzi. Ani la rând municipalitatea Iașului a pretins de la mine cantități industriale de „proiecte manageriale” și dosare la nesfârșit. Responsabilii culturali ai Primăriei au estimat sistematic că proiectul meu nu este pe măsura ambițiilor lor. Plecând, eram deci nerăbdător să văd ce aveau de gând să facă din această instituție culturală. Ei bine, pentru mine totul e clar: singurul lor proiect managerial era să mă facă să plec de la Ateneu cu orice preț. Dovada că habar n-aveau ce-ar putea face acolo se află astăzi în fața vidului propriei lor inspirații.
Totuși, Ateneul era fără îndoială o idee frumoasă, pe care timp de șase ani am încercat să o pun în practică. Am demonstrat că în echipă redusă putem să câștigăm un public și un renume, programând spectacole contemporane și promovând autori ai zilelor noastre. Ateneul devenise un loc de întâlniri, de dezbateri și chiar de controverse. Sala de expoziție le era deschisă în fiecare lună artiștilor de cel mai înalt nivel. În doar câțiva ani, Ateneul a suscitat o imensă speranță și un interes crescând atât în România cât și în străinătate. Ce-a mai rămas din toate acestea? Unde este deci proiectul LOR managerial?
De aproape un an nici un director nu a fost numit și totuși, eu imi anunțasem plecarea tocmai din iunie 2007. Când, în această iarnă, Ionuț Popa, antrenorul echipei Poli Iași a demisionat, cu două ore mai târziu succesorul fusese ales. Fotbalul nu are timp de așteptat, cultura însă, da. Astfel stând lucrurile, pentru desemnarea unui director de instituție culturală ar fi nevoie de mai mult de un an, nemaivorbind de faptul că mi s-a spus de nenumărate ori că nu e nevoie de un francez pentru acest post și că nu lipsesc candidații de calitate (ceea ce și cred, dealtfel).
Acest lucru demonstrează în special disprețul. Disprețul, mai întâi, pentru cartierul Tătărași pe care noi reușisem să-l animăm și care avea datorită Ateneului un centru activ, în permanență deschis și primitor. Apoi disprețul față de locuitorii Iașului, cei care au plătit această construcție modernă în care nu se mai întâmplă nimic. Nici măcar cele mai elementare reparații nu mai sunt făcute. Încă din 2006 le-am atras atenția autorităților asupra fisurilor și problemelor de securitate; nimic n-a fost făcut. Nici măcar în ziua de azi bugetul pentru 2009 nu a fost votat. Anul trecut bugetul fusese votat în februarie iar anumite persoane au considerat că această întârziere este cauzată de proastele relații pe care le aveam cu Primăria...
Și, în sfârșit, este vorba și de un dispreț față de cultură, considerată o dată în plus un moft, ceva inutil. Banii se duc la o echipă de fotbal (care vegetează an de an pe ultimele locuri din clasament) iar pentru cultură nu mai rămân decât fărâmiturile; și asta în timp ce se decretează: „Iași, capitală culturală”. E la fel de absurd ca atunci când ai spune: „Iași, oraș la malul mării” sub pretext că pe acolo curge Bahluiul.
Îmi amintesc că a trebuit să acționez Primăria în justiție și să câștig trei procese la rând, a trebuit ca sute de intelectuali, oameni de cultură și studenți să semneze o scrisoare de susținere în favoarea mea. Îmi amintesc că a trebuit să rezist nenumăratelor presiuni, controale și comisii. Imi amintesc că trebuia să fac în fiecare zi câte o criză de nervi în fața unui contabil-fosilă, supraviețuire istorică a celei mai crunte birocrații pentru a-mi recupera pur și simplu banii pe care-i avansasem la pregătirea spectacolelor. Și toate acestea doar pentru a-mi putea continua munca.
Este clar că astăzi Ateneul ar fi fost un centru cultural cunoscut și recunoscut, o mândrie a orașului dacă municipalitatea ar fi colaborat cu noi în loc să ne pună tot timpul bețe în roate, mergând până la a ne smulge afișele.
După ce și-au cheltuit atâta energie pentru a înlătura un om pasionat și dezinteresat, un om care avea o viziune pe termen lung și care, în ciuda relei voințe și a permanentei ostilități, a reușit să demonstreze că Ateneul a câștigat pariul, am fi putut să ne gândim că Primăria Iașului era nerăbdătoare să demonstreze că, efectiv, Ateneul avea nevoie de un alt director și de un alt proiect cultural. Dar nu, împotmoliți în mediocritatea lor de afaceriști ordinari, primarul și acoliții lui au arătat într-o manieră evidentă ceea ce ei înțelegeau prin cultură: NEANTUL.
Câteodată sunt întrebat de ce nu revin și la Iași din moment ce am fost recent la Cluj și în Maramureș. Dar pentru ce-ar trebui să împing masochismul până la a merge să plâng pe ruine?