Imn naţional şi orchestre regionale

In Franţa, fluieratul imnului naţional a devenit un delict. Aşa a hotărât Sarkozy, melomanul, care nu permite ca cineva să se atingă de acest vârf al muzicii universale.
Anul acesta, pe 13 mai, la Valencia, în timpul Cupei Spaniei (Copa del Rey !) apariţia regelui Spaniei, Juan Carlos şi a reginei Sofia, precum şi imnul naţional ce a urmat la scurt timp au fost copios fluierate de suporterii cluburilor din oraşele situate în două regiuni ale Spaniei, în care veleităţile naţionaliste sunt mai puternice (Barcelona pentru Catalonia şi Bilbao pentru Ţara Bascilor). Conducerea televiziunii nu s-a hotărât să arate imaginile polemice decât la pauza dintre cele două reprize. Acest gafă a televiziunii a suscitat reacţii indignate sau scrâşnite în presa spaniolă. Ziarele publică printre altele fotografia unei pancarte imense ce a fost etalată pe stadion, semnată de organizaţiile independentiste catalane. Pe ea erau pozele şefului guvernului socialist spaniol, Jose Luis Rodriguez Zapatero şi al liderului opoziţiei de dreapta, Mariano Rajoy iar deasupra era scris în engleză : „Noi suntem naţiunile Europei, la revedere, Spania!”. Această pancartă a fost confiscată de poliţie chiar înainte de începutul meciului.
Excesele orchestrate de regionalişti apar din ce în ce mai clar în această Europă care se fragmentează în loc să se unifice. În 2007, de exemplu, la târgul de carte de la Frankfurt, care este cel mai important în acest domeniu, Catalonia era invitată iar autorii de limbă spaniolă au fost excluşi. Eu, personal, m-am aflat în repetate rânduri în acest context conflictual. În timpul unei reuniuni la Barcelona, am fost anunţaţi că vom comunica în catalană sau engleză, nicidecum în „castillano”. La Kiev, am cunoscut o situaţie identică : ni se impunea să vorbim în ucraineană sau engleză, rusa era interzisă. Sunt cu adevărat regretabile asemenea mişcări ce te duc cu gândul la o repliere pe sine, la un abandon al celor mai defavorizate provincii de către cele mai bogate regiuni. Dar istoria joacă un anumit rol în acest context. În 1933, Stalin organizează o mare foamete în Ucraina, ţară numită „grânarul Uniunii Sovietice”. O foamete care este o adevărată oroare. Catalanii şi bascii îşi amintesc şi-şi vor mai aminti mult timp de-acum înainte de represiunile răzbunătoare aplicate de dictatorul Franco. Umilinţa zilnică a durat ani în şir, în care era interzis să vorbeşti catalana sau basca şi în care represiunea n-a încetat nicicând, cu martirii de rigoare. „Într-o mare parte a Spaniei, ceea ce noi numim război civil a fost doar represiune; lovitura de stat militară a fost imediat urmată de un plan de exterminare”. (Francisco Espinosa)
Dar ce să zicem de ceea ce s-a întâmplat la ieşirea din războiul de Succesiune din 1713? Războiul fusese lung şi greu însă urmările au fost mult mai rele. Represiunea oficială venea de la Madrid : sute de catalani fură executaţi; pentru a da exemplu şi pentru insultă, capetele lor, trase în ţeapă, au fost expuse în cele mai frecventate locuri. Mii şi mii de prizonieri au fost trimişi la muncă silnică, departe de Peninsulă şi chiar în America. Toţi şi-au găsit şfârşitul încătuşaţi fără să-şi mai revadă patria. Soldaţii s-au distrat pe seama tinerelor, lucru ce a dus la o adevărată criză de fete de măritat, lucru ce se resimte şi în zilele noastre în Catalonia. Multe terenuri agricole au fost devastate şi presărate cu sare pentru a le face nefertile; pomii fructiferi au fost smulşi. Animalele au fost ucise cu armele; doar câteva au supravieţuit în sălbăticie, prin munţi. Castelele au fost rase iar pietrele lor au fost utilizate la împrejmuirea zidurilor satelor transformate în colonii penitenciare. Monumentele şi statuile au fost sfărâmate până ce au devenit praf. „Zidurile palatelor şi ale edificiilor publice au fost acoperite de calcar şi deasupra s-au făcut desene obscene şi s-au inscripţionat injurii. Şcolile au fost transformate în staule şi invers. Universitatea din Barcelona a fost demolată pentru a se folosi pietrele la astuparea canalelor ce alimentau oraşul. Iar portul a fost presărat cu obstacole şi au fost aruncaţi în mare rechini special aduşi din Antile...”(Eduardo Mendoza)
Desigur, prin toate acestea nu se încearcă deloc justificarea atitudinii actuale ale „regionaliştilor fundamentalişti”, asemănătoare actelor rasiste, dar istoria poate explica cum s-a ajuns la asemenea derive.