Amintiri, amintiri...

În acea perioadă, în 1993, în fața aeroportului din Otopeni nu era decât un teren pustiu. Câteva mașini striveau rarele fire de iarbă. Venisem să jucăm în limba franceză piesa Ancăi Vișdei, „Groaznicul sfârșit al unui seducător”. Anca ne-a însoțit și în special ne-a fost ghid. Era în același timp bucuroasă și îngrijorată la ideea de a-și revedea țara pe care o părăsise cu mulți ani în urmă. Am avut șansa să jucăm piesa la festivalul de la Brașov, apoi la București și Craiova (unde am avut și prima întâlnire cu Silviu Purcărete) iar în final am făcut chiar un mini-turneu în județul Teleorman.
Surprizele erau la tot pasul. Mai întâi și-ntâi primirea ce ne-a fost făcută ne-a emoționat mai mult decât ne-am fi putut imagina. Apoi, această pasiune pentru teatru și ușurința cu care oamenii înțelegeau limba franceză chiar și în cele-i mai fine subtilități erau pentru noi o sursă inepuizabilă de uimire. Acest prim turneu a fost determinant pentru că din acel moment m-am gândit neîncetat la România în calitate de actor și regizor. Trebuie să spun că discuțiile pe care le-am avut cu actorii români și cu cei moldoveni m-au făcut să înțeleg că în această parte a lumii se juca un teatru fără prea multe mijloace tehnice, un teatru privat de ultimele sofisticării în materie de muzică și lumini, dar un teatru viu.
Totuși, dacă în provincie totul a fost remarcabil organizat, la București situația a fost mult mai complicată. Avusesem spectacol la Teatrul Mic iar directorul de atunci ne-a convocat la sfârșitul unei reprezentații care se se petrecuse foarte bine și ne-a sechestrat literalmente. Dorea să ne determine să semnăm un document prin care noi îl invitam în Franța cu spectacolul său. Hotărâse cu autoritate că trebuiau promovate schimburile culturale. În principiu noi eram de acord cu acest lucru numai că nu dispuneam de posibilități pe măsura pretențiilor lui. Anca Vișdei, mai întâi enervată în fața acestui șantaj, a luat taurul de coarne și a negociat cu mult curaj. În final am fost obligați să părăsim hotelul pe care teatrul ni-l rezervase și am fost cazați de o persoană căreia îi plăcuse mult spectacolul și care ne-a făcut rost de câteva locuri într-un cămin studențesc. Imediat după aceea, în presă a apărut un articol în care era scris că niște actori francezi au jucat o piesă scandaloasă iar teatrul a fost ruinat de pretențiile lor financiare.
În Teleorman, dimpotrivă, am fost primiți minunat.Trebuie să spun că pentru această piesă, care este o excelentă versiune a lui Don Juan, văzută de o femeie, aveam nevoie de o rață din care trebuia să mănânc o bucățică pe scenă. În marile teatre existau rațe din carton. Dar în acest orășel din sud, organizatorii tăiaseră singura rață pe care o aveau în curte. Îmi amintesc că după spectacol am mâncat friptura împreună cu ei.
Iată o altă peripeție amuzantă de pe vremea acestui prim turneu: într-un restaurant, comandasem printre altele și salată de roșii.Toate felurile de mâncare veneau la masă dar nu și roșiile pe care le cerusem cu atâta insistență de mai multe ori. La un moment dat ne-am lăsat păgubași dar nu mică ne-a fost uimirea când am văzut că roșiile mult dorite apar la sfârșit pe nota de plată. L-am anunțat pe ospătar că nu le primisem iar răspunsul lui a venit prompt:„ Da, dar le-ați comandat”. De fapt, cred că am fost în câștig pentru că le cerusem de nu știu câte ori și nu trebuia să le plătim decât o singură dată.
Am fost adesea confruntat cu încăpățânarea anumitor români de a veni cu orice preț în Franța. În special când eram directorul Centrului Cultural Francez din Iași. Într-o bună zi, m-am trezit în biroul meu cu șeful poliției. Mi-a cerut insistent să-i găsesc un loc de muncă în Franța oferindu-mi drept recompensă câteva sticle de vin. Era gata să accepte orice loc de muncă, chiar și unul foarte desconsiderat. Vedeam în asta un semn de umilință din partea unui membru al poliției atât de important. L-am întrebat dacă măcar vorbește franceza și mi-a răspuns scurt: „Franceza? O învăț în trei zile, doar sunt polițist!”. Brusc, umilința îi dispăruse.