Om politic rafinat

În 1968, pe vremea când eram la Universitate, întâlnisem un student care nu făcea politică. Îl studiam toți cu mare curiozitate iar câteodată ni se făcea chiar milă. De Gaulle și de greve nici nu voia să audă. El era student și dorea să STUDIEZE. Când i se întindea câte un fluturaș, îl refuza net retrăgându-și brusc mâna. Dacă i s-ar fi dat o torță aprinsă ar fi luat-o cu mai multă grabă. Era surd la sloganuri și invizibil la manifestații. În ceea ce ne privea, gândeam ca Montalembert sau Lăpușneanu: „Dacă nu vreți cu niciun chip să vă ocupați de politică, se va ocupa politica de voi”.
În ziua de azi, tocmai cel care face politică a devenit o lighioană ce incită curiozitatea și este adesea ținta bășcăliei de grup. În realitate, totul este special făcut ca să provoace dezinteresul tuturor și în special al tinerilor. Desigur, trădarea birocrației staliniste a avut rolul său. În Europa de Est, de exemplu, studenții au fost depolitizați. Îmi amintesc de o discuție de acum câțiva ani cu un tânăr de la Universitatea din Craiova, care spunea cu mândrie: „Eu țin cu partidul verzișorilor!”. „Ești cu Ecologiștii?”, l-am întrebat. „Nu”, mi-a răspuns arătându-mi o bancnotă de 50 de dolari. Partidul său verde era dolarul.
Anul aceasta, pe 30 septembrie, câțiva studenți chinezi au fost intervievați de radio France-Inter: „Între noi, nu vorbim niciodată despre politică; guvernul se descurcă foarte bine și singur.”- au declarat aceștia. Iată realitatea. Politica trebuie încredințată profesioniștilor. Nu vă mai rămâne decât să alegeți între tabăra A și tabăra B. De fapt, la început, candidatul A și candidatul B erau foarte diferiți; total opuși. Dar apoi, cu timpul, pe măsură ce s-au frecventat, s-au tutuit și s-au întovărășit la un păhărel în bufetul Parlamentului sau al Senatului, a fost nevoie de jurnaliști și analiști extrem de experimentați pentru a distinge ideile dreptei față de cele ale stângii, proiectele conservatoare ale programelor socialiste de legile liberale ale decretelor democrate.
Politicienii au, pe de altă parte, tot interesul ca populația să manifeste un dezinteres față de politică. Ca să rămână ei, între ei, pe terenul lor rezervat și foarte bine delimitat. Își cumulează mandatele și diurnele. Iar prioritatea lor este să-i îndepărteze în special pe tineri de viața politică. „Tineretul este vârful de lance al revoluției”, se știe prea bine. Nu ar fi indicat ca studenții să învețe că de fapt cuvântul „politică” vine din greacă și semnifica inițial „organizarea cetății”. Nu ar trebui nici să li se reamintească ce scria Aristot: „Omul este prin natura lui un animal politic”. Deja se remarcă faptul că peste tot în Europa președinții, miniștrii, responsabilii de la „cel mai înalt nivel” – pe toți acești oameni îi cunoaștem din vremurile de demult, ba chiar din foarte îndepărtate vremuri, pe unii dintre ei. Și toți par să le spună tinerilor: „Nu sperați nimic înainte de 55 de ani!”. „Și apoi ia priviți în ce hal arată planeta noastră! Angajați-vă mai degrabă în lupta împotriva încălzirii globale, în lupta pentru protejarea speciilor pe cale de dispariție (Rhinul și Dunărea sunt atât de poluate încât peștii tușesc), implicați-vă mai degrabă în colectarea gunoaielor decât într-o zadarnică luptă politică”. Ca și cum tot acest dezastru ecologic nu ar fi fost cauzat în special de deciziile lor politice. În plus, calificativul „politician” - permanent cu sens peiorativ - de îndată ce este rostit, dă parcă o ultimă lovitură și devalorizează orice atitudine de revoltă sau de contestație. Este relevant și instructiv chiar și sensul pe care cuvântul „politică” l-a dobândit de-a lungul timpului. De la o origine nobilă (ce se referă la afacerile publice), accepția evoluează de-a lungul secolelor iar termenul devine îndoielnic. Se spune că un fin om politic este o persoană șireată și abilă, ce adoptă dispoziția persoanelor pe care are interesul să le menajeze, și care sunt prudente și rezervate. Iar asta nu mai sună chiar atât de bine și în special pentru un tânăr exaltat care vrea să treacă direct la acțiune.
În trecut, când tineretul era prea turbulent, se lăsa cu câte o răzmeriță, pentru a-i calma ardoarea și pentru a se tăia în carne vie. Astăzi se recurge mai degrabă la laxative. Și în special, nu faceți politică, „Statul se ocupă de asta atât de bine!”.

Un petit tour dans le Caucase

C'était en 1999. Nous avions préparé une longue tournée avec la pièce LES GROS CHAGRINS, que je jouais avec Roxane Borgna et Mihai Fusu. Après Saint-Pétersbourg et Moscou, nous sommes arrivés à Bakou où la représentation s'est bien déroulée. Ensuite, nous devions aller en Arménie. Or, l'Azerbaïdjan et l'Arménie sont en guerre à cause du conflit du Haut-Karabakh, territoire qui est revendiqué par les deux pays. Il nous était donc impossible de passer directement en Arménie et il fallait transiter par la Géorgie. Nous avons pris un train-couchette pour Tbilissi et nous devions prendre un autre train pour Erevan. Mais la gare de Tbilissi se trouvait sans électricité et éclairée de bougies. L'image de cette gare fantôme avec quelques flammes vacillantes dans un coin était d'une grande beauté, on aurait dit une basilique. Mais le train n'était évidemment pas en mesure de circuler. On nous envoya à la gare routière qui se trouvait de l'autre côté de la ville et on pouvait trouver un bus faisant le parcours. Malheureusement, le bus était sans pneumatiques; il reposait sur quatre grosses pierres et il était certain qu'il était pour un bon moment immobilisé. Nous étions harcelés par des chauffeurs de taxi qui nous promettaient de nous emmener sans problème en Géorgie, alors que nous savions qu'ils ne pouvaient pas franchir la frontière et qu'ils nous abandonneraient vraisemblablement en pleine montagne. Finalement, la chance voulut que nous trouvions un vieux mini-bus qui faisait le parcours. Dans ce mini-bus, se trouvaient des gens qui faisaient le trajet pour vendre ou pour acheter des tas de choses et qui alimentaient aussi un trafic de contrebande. Ainsi notre voisine avait deux grands sacs apparemment remplis d'oranges, mais en réalité, sous la couche d'oranges, se trouvaient des dizaines de cartouches de cigarettes, ce qui nous valut des heures d'attente à la douane géorgienne en face d'une immense photo d'un Staline en général en chef. Finalement, elle négocia avec les douaniers qui lui laissèrent une bonne partie de sa marchandise.
Nous avons eu bien le temps de sympathiser avec cette dizaine de voyageurs qui étaient aussi intrigués par notre présence sur ces routes cahoteuses et nous avons expliqué que nous étions en tournée dans cette région du monde. Pour rattraper le temps perdu, le chauffeur prit tous les risques dans la descente (il coupait le moteur pour économiser du carburant) et nous sommes arrivés à Erevan aux petites heures du matin. Nous avons été logés à l'ambassade de France dans des chambres aussi spacieuses que superbes et l'après-midi même nous avons joué notre spectacle. Au moment du salut, à notre plus grande surprise, nous avons vu venir les passagers du mini-bus avec des fleurs. Ils n'avaient rien compris à notre spectacle qui était en français, mais ils avaient tenu à être là. C'est pour moi un de mes plus beaux souvenirs de tournée.
Le lendemain, nous étions invités à déjeuner avec l'ambassadeur. Il avait été en poste auparavant en Australie et il en avait la nostalgie. Il ne trouvait pas le Caucase cocasse.
- "Vous savez, nous dit-il, ici, en Arménie, il y a toujours quelque chose à voir... Bien sûr, c'est un petit pays... C'est fatiguant... En Australie, vous pouvez faire des milliers de kilomètres et vous ne voyez jamais rien. Et quand je dis rien, c'est vraiment rien. Moi, le rien me fascine; il m'entre dans la peau." Et sa femme ajouta, pour lui donner raison : "Oui, moi, je montais même sur la capot de la voiture, je scrutais l'horizon, mais il n'y avait jamais rien à voir." Nous aurions volontiers partagé cette fascination du rien avec notre hôte, mais il fallait penser à la Turquie, notre étape suivante. Qu'il est difficile de philosopher en tournée! Les douaniers turcs me demandèrent si j'avais quelque chose à déclarer.
- "Rien. Absolument rien." Cette rencontre brutale avec le rien m'avait néanmoins marqué.

O raită prin Caucaz

Era în 1999. Pregătisem un turneu lung cu piesa „Les Gros Chagrins” în care jucam cu Roxane Borgna și Mihai Fusu. După Sankt-Petersburg și Moscova, am ajuns la Baku unde reprezentația s-a desfășurat fără probleme. Apoi, trebuia să mergem în Armenia. Numai că Azerbaidgeanul și Armenia sunt în război din cauza conflictului din Nagorno-Karabakh, territoriu revendicat de ambele țări. Ne era deci imposibil să trecem direct în Armenia, eram obligați să tranzităm Georgia. Am călătorit într-un vagon de dormit până la Tbilisi de unde trebuia să luam un alt tren pentru Erevan. Însă gara din Tbilisi, neavând curent electric, era luminată cu lumânări. Imaginea acestei gări fantomă în care licăreau câteva flăcări palide într-un colț era de o așa frumusețe încât ai fi zis că e o bazilică. Bineînțeles, trenul nu era în măsură să circule. Am fost trimiși la autogară, tocmai la celălalt capăt al orașului, spunându-ni-se că ar exista un autobuz care circula pe traseul nostru. Din nefericire nici autobuzul nu părea să se urnească prea curând, nu avea roți; era așezat pe patru pietre imense și era mai mult decât evident că avea să rămână neclintit mult și bine. Am fost asaltați și agasați de șoferi de taxi ce ne promiteau să ne ducă fără incidente în Georgia în timp ce noi știam foarte bine că nu aveau șanse să treacă frontiera și că riscam pe deasupra să fim abandonați pe cine știe ce vârf de munte. În final, norocul ne-a surâs și am găsit un minibus vechi, gata să ne ia. Minibusul era plin de persoane care făceau frecvent acest traseu pentru a cumpăra o mulțime de lucruri și care, în același timp, alimentau un trafic de contrabandă. O femeie care stătea chiar lângă noi avea doi saci mari ticsiți în aparență cu portocale dar, în realitate, sub stratul de portocale se ascundeau zeci de cartușe de țigări care ne-au costat ore întregi de așteptare la vama georgiană,în fața unei fotografii uriașe cu Stalin în uniformă de general. În cele din urmă, aceasta a negociat cu vameșii care i-au lăsat o mare parte din marfă.
Am avut o grămadă de timp să simpatizăm cu cei vreo zece călători care erau intrigați de prezența noastră pe aceste drumuri pline de gropi; le-am explicat că eram în turneu în acest colț pierdut al lumii. Ca să recupereze timpul pierdut, șoferul își luă toate riscurile în coborârea serpentinelor, opri până și motorul pentru a economisi carburant și am ajuns la Erevan dimineața foarte devreme. Am fost cazați la Ambasada Franței în camere pe cât de spațioase pe-atât de superbe iar în după amiaza aceleiași zile am jucat spectacolul.
În momentul salutului, spre cea mai mare surpriză, i-am văzut venind spre noi pe toți pasagerii minibusului cu brațele pline de flori. Nu înțeleseseră mare lucru din spectacolul nostru care era în franceză, dar au ținut foarte mult să fie prezenți. Pentru mine, aceasta a fost una dintre cele mai frumoase amintiri de turneu.
A doua zi am fost invitați să luăm prânzul cu ambasadorul. Înainte fusese ambasador în Australia și avea nostalgia acelei perioade. Și mai avea și o problemă: nu reușea cu niciun chip să găsească Caucazul- Caut Cazul:
„Știți -spuse el- aici în Armenia, întotdeauna e ceva de văzut...Ce-i drept, e o țară mică... E obositor...În Australia puteți să faceți mii de kilometri și nu vedeți niciodată nimic. Și când spun „nimic” e într-adevăr „nimic”. Pe mine unul, nimicul mă fascinează; îmi intră pe sub piele.” Și soția lui adăuga repede, ca pentru a-i da dreptate: „A, da, da, eu mă urcam chiar pe capota mașinii și scrutam orizontul și tot nu vedeam niciodată nimic!”.
Am fi vrut cu plăcere să fim părtași la această fascinație a nimicului pe care ambasadorul ne-o dezvăluia, dar trebuia să ne gândim la Turcia, următoarea noastră etapă. Nu e deloc simplu să filozofezi în turneu! Vameșii turci mă treziseră la realitate întrebându-mă dacă aveam ceva de declarat. „Nimic. Absolut nimic.”- am răspuns. Această întâlnire brutală cu nimicul mă marcase totuși.

Bucarest, hier et aujourd'hui

En 2006, paraît "Bucarest, le dégel" (éd. Autrement), un livre essentiel de Mirel Bran, illustré par des photographies de Franck Hamel. Ce sont des entretiens captivants avec 24 personnalités, qui vivent dans la capitale roumaine. Et Mirel Bran nous rappelle que Paul Morand écrivait en 1935 :" C'est avec des cités rasées, des églises détruites, des archives étouffées, que la Roumanie se présente devant l'histoire. La leçon que nous offre Bucarest n’est pas une leçon d’art, mais une leçon de vie ; il enseigne à s’adapter à tout, même à l’impossible."
En effet, il est toujours instructif de lire ce que les écrivains pensent de nos villes. Ulysse de Marcillac, auteur français bien oublié, fait paraître en 1869 "La peste à Bucarest", tout un programme; mais la plus violente image l'auteur nous la réserve à la dernière page de son livre. Il y dit son souhait de nous parler des cimetières. Et Ulysse de Marcillac commence par nous confier qu'il ne connaît pas "un autre pays où la mort serait traitée avec autant d'attention qu'à Bucarest". Puis il en vient à cette observation: "Il existe des centaines de vieux cimetières, autant que d'églises. Ce sont comme de petites cours ouvertes à tous les passants et parfois entourées de petites maisons, logements habituels des prostituées. La mort et la volupté sont deux sœurs proches chez les roumains."
Michel del Castillo dans le roman "Mort d'un poète" (1989) fait parler son héros Igor Védoz :
« La capitale de notre radieuse République offrait déjà l’aspect désolé d’une ville sinistrée. Éclairage anémique qui laissait des rues entières, remplies de ténèbres inquiétantes. Les passants couraient, courbés, emmitouflés dans des vêtements usés et rapiécés, amas de loques enfilées les unes sur les autres, tournaient en rond, évoquaient des meutes de chiens affamés. Difformes, les silhouettes avaient perdu jusqu’à l’apparence de l’humanité. Un peuple de fantômes. Chaussées défoncées, creusées d’ornières où l’eau de pluie stagnait. Aucune enseigne ou presque. Les devantures des boutiques, vides, renvoyaient des reflets bleuâtres. Dans les cités ouvrières, on apercevait les écrans de télévision où le Lumineux Guide prodiguait, comme chaque soir à la même heure, ses conseils diététiques. Moins de viande et de matières grasses, aucun sucre ou presque…"
Miguel Sanchez-Ostiz, auteur espagnol, tient un blog et dans un de ses derniers articles en 2008, il écrit : "Que se passe-t-il dans la très chaotique cité de Bucarest? Il y en a beaucoup qui donneraient tout pour être américain avec toutes les conséquences que cela implique. Il n'y a qu'à voir le nombre de personnes qui font la queue devant le Consulat américain pour obtenir visas et permis divers. Le Roumain peut apporter au style de vie américain sa légendaire débrouillardise, je ne le conteste pas, mais aussi son goût pour la police et les compagnies de sécurité renforcées par des gros durs qui n'ont aucune considération pour leurs concitoyens. A Bucarest, les écoles de bodyguards sont florissantes. C'est l'industrie de notre époque. Nous ne sommes plus loin des polices privées et des corps armés au service du particulier. L'Autorité commande, mais l'arbitraire aussi. La droite roumaine monte et marque des points dans un pays où le mot qui revient le plus souvent dans les conversations est "Mafia", et où le contraste entre le luxe et la vie misérable est de plus en plus évident. La droite est la même que partout ailleurs : autoritaire, néolibérale, et bien entendu amie des graaaaaandes libertés, mais aussi orthodoxe, nationaliste, brutale. On trouve même à l'Université des étudiants qui se présentent ainsi : Roumain orthodoxe, pour qu'il n'y ait pas le moindre doute sur leur identité. Une curieuse droite et une toute aussi curieuse classe de dirigeants politiques dont il ne faudrait pas trop fouiller le passé et leurs implications, au moins comme informateurs, dans l'ancien appareil d'État policier, la Securitate. A Bucarest, les usines du régime communiste ont fermé et ont laissé la place à d'immenses terrains vagues qui excitent la spéculation. Partout on démolit et on reconstruit. Comment décrète-t-on qu'une maison est devenue insalubre et qu'elle doit être détruite? C'est très simple. On laisse des Tziganes s'y installer ou même on les incite à prendre possession du bâtiment. Et quand ils ont fini de brûler, de jeter ou de vendre tout ce qu'on peut brûler, jeter ou vendre, il ne reste plus qu'à les expulser."
Un regard extérieur vaut parfois mieux qu'un long discours.

București, ieri și azi

În 2006, apare „Bucarest, le dégel” (Ed. Altfel) o carte importantă alui Mirel Bran, ilustrată de fotografiile lui Franck Hamel. Aceasta conține interviuri captivante cu 24 de personalități care trăiesc în capitala României. Iar Mirel Bran ne amintește ce scria Paul Morand în 1935: „Cu orașe rase, biserici distruse și arhive sufocate se prezintă România în fața istoriei. Lecția pe care ne-o oferă Bucureștiul nu este una de artă, ci de viață; te învață să te adaptezi la orice și chiar la imposibil”.
De fapt, este interesant să citești ce gândesc scriitorii despre orașele noastre. Ulysse de Marcillac, autor francez cu desăvârșire uitat, publică în 1869 „De la Pesta la București”, scriere foarte elocventă; dar cea mai violentă imagine, autorul ne-o rezervă pentru ultima pagină a cărții sale. Acolo își exprimă dorința de a ne vorbi despre cimitire. Și Ulysse de Marcillac începe prin a ne destăinui că nu cunoaște „un alt loc unde moartea este tratată atât de serios ca la București”. Apoi face următoarea observație: „Există sute de vechi cimitire, la fel de numeroase ca bisericile. Sunt ca niște curți micuțe deschise tuturor trecătorilor, înconjurate uneori de căsuțe ce adăpostesc în mod frecvent prostituate. Moartea și voluptatea sunt două surori foarte apropiate la români”.
Iată ce spune Igor Védoz, eroul romanului „Moartea unui poet” (1989) de Michel del Castillo: „Capitala radioasei noastre republici oferea deja aspectul dezolant al unui oraș sinistrat. Iluminat anemic ce lăsa străzi întregi pline de tenebre îngrijorătoare. Trecătorii mergeau cu pași grăbiți, gârboviți, înfofoloiți în haine vechi și cârpite, morman de zdrențe luate unele peste altele, se roteau evocând haite de câini înfometați. Diforme, siluetele își pierduseră din umanitate până la aparență. Un popor de fantome. Șosele desfundate, presărate de urme de căruțe în care stagna apa de ploaie. Nici urmă de indicatoare sau aproape. Vitrinele magazinelor, goale, răspândeau reflexe albăstrui. În orașele muncitorești se zăreau ecrane de televizor pe care Înțeleptul Tovarăș împărtășea, ca în fiecare seară la aceeași oră, sfaturile sale de dietă: <>”.
Miguel Sanchez-Ostiz, autor spaniol, are un blog și într-unul din ultimele sale articole din 2008, scrie: „Ce se petrece în foarte haoticul oraș București? Sunt mulți care ar da totul pentru a fi americani, cu toate consecințele pe care acest lucru le implică. E suficient să vezi numărul de persoane ce stau la rând în fața Consulatului american pentru a obține vize și diverse permise. Românul poate adăuga la stilul de viață american felul său legendar de a se descurca, de necontestat, dar și gustul pentru poliție și companiile de securitate întărite de gorile ce n-au nicio considerație pentru concetățenii lor. La București școlile de bodyguarzi sunt înfloritoare. E industria epocii noastre. Nu suntem departe de polițiile private și de corpurile armate în serviciul particularului. Autoritatea comandă, dar și arbitrarul. Dreapta românească urcă și câștigă puncte într-o țară în care cuvântul „Mafia” este cel care este auzit cel mai adesea în discuții și în care contrastul între lux și viața mizerabilă devine din ce în ce mai evident. Dreapta este aceeași ca peste tot: autoritară, neoliberală și, desigur, prietenă a maaaaaarilor libertăți dar în același timp ortodoxă, naționalistă și brutală. Chiar și la Universitate dai peste studenți care se prezintă astfel: „român-ortodox”, ca să nu existe nicio îndoială asupra identității lor. O curioasă dreaptă este o la fel de curioasă clasă de conducători politici în al căror trecut nu prea ar trebui să răscolești, implicați cel puțin ca informatori în fostul aparat de stat polițienesc, Securitatea. La București, uzinele regimului comunist și-au închis porțile și au făcut loc unor terenuri imense, pustii, ce incită speculație. Peste tot se demolează și se reconstruiește. Cum se decretează faptul că o casă a devenit insalubră și că trebuie să fie distrusă? E foarte simplu. Li se permite țiganilor să se instaleze înăuntru sau chiar sunt incitați să ocupe clădirea. Iar când au terminat de ars, de aruncat sau de vândut tot ce se poate arde, arunca sau vinde, nu mai rămâne decât să fie expulzați”.
O privire exterioară valorează uneori mai mult decât un lung discurs.

Le monde est grippé

Voilà que sont revenues les grandes épidémies. On est prêt à fermer les écoles, les salles de spectacle, les stades et même les églises, comme on l'a vu au Mexique. Certains médecins spécialistes estiment qu'il s'agit d'une maladie tout-à-fait banale, le plus souvent bénigne; d'autres sont plus alarmistes. Ce qui est vrai aussi c'est que les trusts pharmaceutiques se frottent les mains; en France, le ministre de la santé a commandé 94 millions de doses de vaccin. Il est bien difficile de savoir le degré de gravité de cette menace tant les gouvernements se servent de cette grippe pour faire valoir leur capacité à lutter contre ce fléau, leur intelligence à prévoir le nombre exact de vaccins et à communiquer courageusement sur les précautions à prendre. Mais surtout cette grippe est une bénédiction pour faire oublier le reste. «Écoutez, le chômage, les augmentations de salaire, on verra plus tard. Pour l'instant, nous luttons avec une vaillance sans pareille contre la GRIPPE!»
L'effet le plus important, c'est aussi de faire comprendre aux populations qu'il en est de la grippe comme de la crise. Elle vient mystérieusement. C'est quasiment mystique. On n'y peut rien. Personne n'est responsable. Ou plutôt tout le monde est coupable. C'est pourquoi nous arrivent ces punitions probablement divines. Bien sûr, les discours ne vont pas jusque là, mais tout est dans le sous-entendu. D'ailleurs, dans la Bible, Dieu n'est pas avare de calamités quand il est mécontent de ses créatures. L'idée est d'associer une épidémie avec la crise capitaliste de façon à faire cesser toute plainte, toute enquête sur la culpabilité des grands financiers. On en a mis un ou deux en prison, ceux qui ont été pris la main dans le sac, mais les autres profitent d'une protection d'autant plus sûre qu'il est désormais prouvé que la crise est internationale. Ce qui veut dire que les vrais responsables ont pris des pseudonymes.
Justement, je venais de lire une chronique espagnole intitulée : «La décision de ne plus faire de théâtre dans la ville de Pamplune à cause de la peste de Marseille (1721-1730)». Pamplune avait un grande tradition théâtrale depuis notamment 1608, date à laquelle on avait inauguré un vrai et beau théâtre. On sait par exemple que, d'abord programmées le dimanche, progressivement les pièces furent jouées presque tous les jours. On sait aussi que les plus grandes compagnies de l'époque venaient en tournée à Pamplune. La peste de Marseille étant aux portes de l'Espagne, la mairie de la ville décide donc de ne plus faire représenter de théâtre en 1721. Trois ans plus tard, sous l'impulsion des quartiers populaires, la municipalité prend acte de la moindre menace de la peste venant de Marseille et donne l'autorisation de reprendre les spectacles. Mais le clergé fait appel au pape Benoît XIII qui exige que l'interdiction soit maintenue expliquant que la peste est une punition méritée pour une cité qui avait accueilli des représentations de théâtre, cet art vulgaire qui détourne les bons chrétiens de l'église. Le pape s'indigne aussi du fait que les femmes étaient admises dans les salles de spectacle. Le roi et l'évêque font donc revenir la municipalité sur sa décision : Pamplune devait devenir une ville idéale, à l'inverse des autres cités espagnoles où l'on pouvait s'encanailler au théâtre, une ville qui allait servir d'exemple à toute la chrétienté. Il s'ensuit alors un conflit qui durera jusqu'en 1730, année qui verra le théâtre ouvrir de nouveau ses portes. Mais pour cela, il a fallu que les autres villes d'Espagne se solidarisent avec la ville privée de distraction dramatique; Madrid, Valence, Valladolid, Salamanque, Barcelone, Saragosse et Toledo apportent leur soutien à Pamplune. Ce qui est intéressant dans cette histoire, c'est que ce sont les quartiers populaires qui ont fini par l'emporter et que les autorités ont cédé après neuf ans de lutte. De plus, cette victoire contre l'obscurantisme a permis à Pamplune de prendre une grande autonomie par la suite et ne plus être soumis à l'autorité ecclésiastique. On ne dira jamais assez les conquêtes du théâtre sur le terrain des libertés publiques.
Donc derrière notre grippe existe peut-être un enjeu qui nous dépasse. Le pape actuel avait déjà le sida sous le bras. Peut-être Benoît XVI va-t-il expliquer que l'utilisation du mouchoir augmente les risques de se moucher, comme il nous explique avec un sérieux de pontife que le préservatif augmente les risque de contamination. Si vous faites l'amour sans procréer, c'est que vous êtes des chiens. Et attention, on le sait, Dieu reconnaîtra les chiens.

Lumea întreagă este gripată

Iată că au revenit marile epidemii. Suntem gata să închidem școlile, sălile de spectacol, stadioanele, ba chiar și bisericile, cum s-a întâmplat în Mexic. Anumiți medici specialiști estimează că este vorba despre o boală de-a dreptul banală, cel mai adesea benignă; alții sunt mai alarmiști. Dar un lucru este însă clar: trusturile farmaceutice își freacă mâinile; în Franța, ministrul sănătății a comandat 94 de milioane de doze de vaccinuri. Este destul de dificil să determini gradul de gravitate al acestei amenințări așa că guvernele se servesc de gripa în cauză pentru a-și etala capacitatea de a lupta împotriva acestui flagel, precum și inteligența de a prevedea cu exactitate numărul de vaccinuri necesare și de a comunica în mod curajos precauțiile ce trebuie luate. Dar mai presus de orice, această gripă este o adevărată binecuvântare pentru a sustrage atenția populației de la restul problemelor: „Domnilor, despre șomaj și măririle salariale vom discuta mai târziu. Deocamdată luptăm cu o îndârjire fără seamăn împotriva GRIPEI”.
Ținta cea mai vizată este aceea de a convinge populația că gripa are aceleași proporții ca și criza economică. Apare misterios. Este cvasi-mistică. Nu avem nicio putere. Nimeni nu este vinovat. Sau mai degrabă întreaga lume este vinovată. Iată de ce se abat asupra capetelor noastre aceste pedepse divine. Desigur, discursul nu merge chiar atât de departe, dar totul este subînțeles. De altfel, dacă e să ne luăm după Biblie, Dumnezeu nu se zgârcește deloc atunci când e nemulțumit de creaturile sale. Ideea este de a asocia o epidemie cu criza capitalistă în așa fel încât să înceteze orice nemulțumire și orice anchetă asupra vinovăției magnaților financiari. Ceea ce înseamnă că adevărații responsabili și-au luat pseudonime.
Că veni vorba, tocmai am citit o cronică spaniolă intitulată astfel: „Decizia de anu se mai face teatru în orașul Pampelona din cauza ciumei din Marsilia (1721-1730)”. Pampelona deținea o mare tradiție teatrală chiar din anul 1608, an în care se inaugurase un adevărat și frumos teatru. Se știe de exemplu că, inițial programate duminica, progresiv piesele au fost jucate aproape zilnic. Se știe de asemenea că cele mai faimoase companii teatrale ale vremii veneau în turneu la Pampelona. Ciuma care bântuia Marsilia bătea la porțile Spaniei iar primăria orașului decide deci, în 1721, ca nici o reprezentație teatrală să nu mai aibă loc. Trei ani mai târziu, sub presiunea cartierelor populare, municipalitatea admite că ciuma de peste graniță nu reprezintă o amenințare serioasă și autorizează reluarea spectacolelor. Dar clericii au făcut apel la Papa Benoît al XIII-lea care cere ca interdicția să fie menținută, sub pretextul că ciuma este o pedeapsă bine-meritată de un oraș care a găzduit reprezentații teatrale, această artă vulgară îndepărtându-i pe bunii creștini de biserică. Papa este indignat și de faptul că femeilor li se permitea accesul în sălile de spectacol. Prin urmare, regele și episcopul revin asupra interdicției lor: Pampelona trebuia să devină un oraș ideal, nicidecum ca celelalte orașe spaniole care se destrăbălau cu teatrul, un oraș care să poată servi drept exemplu întregii creștinătăți. Urmă atunci un conflict care a durat până în 1730, an în care teatrul și-a deschis din nou porțile. Însă pentru acest lucru a fost necesar ca alte orașe ale Spaniei să se solidarizeze cu orașul privat de încântare dramatică; Madrid, Valencia, Valladolid, Salamanca, Barcelona, Saragosa și Toledo contribuie la susținerea Pampelonei. Ceea ce este interesant în această poveste e faptul că totul a izbucnit tocmai în cartierele populare iar autoritățile au cedat după nouă ani de luptă. În plus, această victorie asupra obscurantismului i-a permis orașului o mai mare autonomie, din acel moment nemaifiind supus autorității ecleziastice. Totuși, niciodată nu vom afirma că sunt suficiente victoriile teatrului pe terenul libertăților publice.
În concluzie, în spatele gripei noastre se ascund probabil interese ce ne depășesc. Actualul Papă avea deja SIDA în repertoriu. Poate că Benoît al XVI-lea va încerca să ne convingă că folosirea batistei crește riscul de a șterge nasul, așa cum ne explică luând un aer foarte serios, de pontif, că prezervativul mărește riscul de contaminare. Dacă faceți dragoste fără să procreați înseamnă că sunteți câini. Și, atenție, se știe prea bine, Dumnezeu îi va recunoaște pe câini.