București, ieri și azi

În 2006, apare „Bucarest, le dégel” (Ed. Altfel) o carte importantă alui Mirel Bran, ilustrată de fotografiile lui Franck Hamel. Aceasta conține interviuri captivante cu 24 de personalități care trăiesc în capitala României. Iar Mirel Bran ne amintește ce scria Paul Morand în 1935: „Cu orașe rase, biserici distruse și arhive sufocate se prezintă România în fața istoriei. Lecția pe care ne-o oferă Bucureștiul nu este una de artă, ci de viață; te învață să te adaptezi la orice și chiar la imposibil”.
De fapt, este interesant să citești ce gândesc scriitorii despre orașele noastre. Ulysse de Marcillac, autor francez cu desăvârșire uitat, publică în 1869 „De la Pesta la București”, scriere foarte elocventă; dar cea mai violentă imagine, autorul ne-o rezervă pentru ultima pagină a cărții sale. Acolo își exprimă dorința de a ne vorbi despre cimitire. Și Ulysse de Marcillac începe prin a ne destăinui că nu cunoaște „un alt loc unde moartea este tratată atât de serios ca la București”. Apoi face următoarea observație: „Există sute de vechi cimitire, la fel de numeroase ca bisericile. Sunt ca niște curți micuțe deschise tuturor trecătorilor, înconjurate uneori de căsuțe ce adăpostesc în mod frecvent prostituate. Moartea și voluptatea sunt două surori foarte apropiate la români”.
Iată ce spune Igor Védoz, eroul romanului „Moartea unui poet” (1989) de Michel del Castillo: „Capitala radioasei noastre republici oferea deja aspectul dezolant al unui oraș sinistrat. Iluminat anemic ce lăsa străzi întregi pline de tenebre îngrijorătoare. Trecătorii mergeau cu pași grăbiți, gârboviți, înfofoloiți în haine vechi și cârpite, morman de zdrențe luate unele peste altele, se roteau evocând haite de câini înfometați. Diforme, siluetele își pierduseră din umanitate până la aparență. Un popor de fantome. Șosele desfundate, presărate de urme de căruțe în care stagna apa de ploaie. Nici urmă de indicatoare sau aproape. Vitrinele magazinelor, goale, răspândeau reflexe albăstrui. În orașele muncitorești se zăreau ecrane de televizor pe care Înțeleptul Tovarăș împărtășea, ca în fiecare seară la aceeași oră, sfaturile sale de dietă: <>”.
Miguel Sanchez-Ostiz, autor spaniol, are un blog și într-unul din ultimele sale articole din 2008, scrie: „Ce se petrece în foarte haoticul oraș București? Sunt mulți care ar da totul pentru a fi americani, cu toate consecințele pe care acest lucru le implică. E suficient să vezi numărul de persoane ce stau la rând în fața Consulatului american pentru a obține vize și diverse permise. Românul poate adăuga la stilul de viață american felul său legendar de a se descurca, de necontestat, dar și gustul pentru poliție și companiile de securitate întărite de gorile ce n-au nicio considerație pentru concetățenii lor. La București școlile de bodyguarzi sunt înfloritoare. E industria epocii noastre. Nu suntem departe de polițiile private și de corpurile armate în serviciul particularului. Autoritatea comandă, dar și arbitrarul. Dreapta românească urcă și câștigă puncte într-o țară în care cuvântul „Mafia” este cel care este auzit cel mai adesea în discuții și în care contrastul între lux și viața mizerabilă devine din ce în ce mai evident. Dreapta este aceeași ca peste tot: autoritară, neoliberală și, desigur, prietenă a maaaaaarilor libertăți dar în același timp ortodoxă, naționalistă și brutală. Chiar și la Universitate dai peste studenți care se prezintă astfel: „român-ortodox”, ca să nu existe nicio îndoială asupra identității lor. O curioasă dreaptă este o la fel de curioasă clasă de conducători politici în al căror trecut nu prea ar trebui să răscolești, implicați cel puțin ca informatori în fostul aparat de stat polițienesc, Securitatea. La București, uzinele regimului comunist și-au închis porțile și au făcut loc unor terenuri imense, pustii, ce incită speculație. Peste tot se demolează și se reconstruiește. Cum se decretează faptul că o casă a devenit insalubră și că trebuie să fie distrusă? E foarte simplu. Li se permite țiganilor să se instaleze înăuntru sau chiar sunt incitați să ocupe clădirea. Iar când au terminat de ars, de aruncat sau de vândut tot ce se poate arde, arunca sau vinde, nu mai rămâne decât să fie expulzați”.
O privire exterioară valorează uneori mai mult decât un lung discurs.