O raită prin Caucaz

Era în 1999. Pregătisem un turneu lung cu piesa „Les Gros Chagrins” în care jucam cu Roxane Borgna și Mihai Fusu. După Sankt-Petersburg și Moscova, am ajuns la Baku unde reprezentația s-a desfășurat fără probleme. Apoi, trebuia să mergem în Armenia. Numai că Azerbaidgeanul și Armenia sunt în război din cauza conflictului din Nagorno-Karabakh, territoriu revendicat de ambele țări. Ne era deci imposibil să trecem direct în Armenia, eram obligați să tranzităm Georgia. Am călătorit într-un vagon de dormit până la Tbilisi de unde trebuia să luam un alt tren pentru Erevan. Însă gara din Tbilisi, neavând curent electric, era luminată cu lumânări. Imaginea acestei gări fantomă în care licăreau câteva flăcări palide într-un colț era de o așa frumusețe încât ai fi zis că e o bazilică. Bineînțeles, trenul nu era în măsură să circule. Am fost trimiși la autogară, tocmai la celălalt capăt al orașului, spunându-ni-se că ar exista un autobuz care circula pe traseul nostru. Din nefericire nici autobuzul nu părea să se urnească prea curând, nu avea roți; era așezat pe patru pietre imense și era mai mult decât evident că avea să rămână neclintit mult și bine. Am fost asaltați și agasați de șoferi de taxi ce ne promiteau să ne ducă fără incidente în Georgia în timp ce noi știam foarte bine că nu aveau șanse să treacă frontiera și că riscam pe deasupra să fim abandonați pe cine știe ce vârf de munte. În final, norocul ne-a surâs și am găsit un minibus vechi, gata să ne ia. Minibusul era plin de persoane care făceau frecvent acest traseu pentru a cumpăra o mulțime de lucruri și care, în același timp, alimentau un trafic de contrabandă. O femeie care stătea chiar lângă noi avea doi saci mari ticsiți în aparență cu portocale dar, în realitate, sub stratul de portocale se ascundeau zeci de cartușe de țigări care ne-au costat ore întregi de așteptare la vama georgiană,în fața unei fotografii uriașe cu Stalin în uniformă de general. În cele din urmă, aceasta a negociat cu vameșii care i-au lăsat o mare parte din marfă.
Am avut o grămadă de timp să simpatizăm cu cei vreo zece călători care erau intrigați de prezența noastră pe aceste drumuri pline de gropi; le-am explicat că eram în turneu în acest colț pierdut al lumii. Ca să recupereze timpul pierdut, șoferul își luă toate riscurile în coborârea serpentinelor, opri până și motorul pentru a economisi carburant și am ajuns la Erevan dimineața foarte devreme. Am fost cazați la Ambasada Franței în camere pe cât de spațioase pe-atât de superbe iar în după amiaza aceleiași zile am jucat spectacolul.
În momentul salutului, spre cea mai mare surpriză, i-am văzut venind spre noi pe toți pasagerii minibusului cu brațele pline de flori. Nu înțeleseseră mare lucru din spectacolul nostru care era în franceză, dar au ținut foarte mult să fie prezenți. Pentru mine, aceasta a fost una dintre cele mai frumoase amintiri de turneu.
A doua zi am fost invitați să luăm prânzul cu ambasadorul. Înainte fusese ambasador în Australia și avea nostalgia acelei perioade. Și mai avea și o problemă: nu reușea cu niciun chip să găsească Caucazul- Caut Cazul:
„Știți -spuse el- aici în Armenia, întotdeauna e ceva de văzut...Ce-i drept, e o țară mică... E obositor...În Australia puteți să faceți mii de kilometri și nu vedeți niciodată nimic. Și când spun „nimic” e într-adevăr „nimic”. Pe mine unul, nimicul mă fascinează; îmi intră pe sub piele.” Și soția lui adăuga repede, ca pentru a-i da dreptate: „A, da, da, eu mă urcam chiar pe capota mașinii și scrutam orizontul și tot nu vedeam niciodată nimic!”.
Am fi vrut cu plăcere să fim părtași la această fascinație a nimicului pe care ambasadorul ne-o dezvăluia, dar trebuia să ne gândim la Turcia, următoarea noastră etapă. Nu e deloc simplu să filozofezi în turneu! Vameșii turci mă treziseră la realitate întrebându-mă dacă aveam ceva de declarat. „Nimic. Absolut nimic.”- am răspuns. Această întâlnire brutală cu nimicul mă marcase totuși.

Bucarest, hier et aujourd'hui

En 2006, paraît "Bucarest, le dégel" (éd. Autrement), un livre essentiel de Mirel Bran, illustré par des photographies de Franck Hamel. Ce sont des entretiens captivants avec 24 personnalités, qui vivent dans la capitale roumaine. Et Mirel Bran nous rappelle que Paul Morand écrivait en 1935 :" C'est avec des cités rasées, des églises détruites, des archives étouffées, que la Roumanie se présente devant l'histoire. La leçon que nous offre Bucarest n’est pas une leçon d’art, mais une leçon de vie ; il enseigne à s’adapter à tout, même à l’impossible."
En effet, il est toujours instructif de lire ce que les écrivains pensent de nos villes. Ulysse de Marcillac, auteur français bien oublié, fait paraître en 1869 "La peste à Bucarest", tout un programme; mais la plus violente image l'auteur nous la réserve à la dernière page de son livre. Il y dit son souhait de nous parler des cimetières. Et Ulysse de Marcillac commence par nous confier qu'il ne connaît pas "un autre pays où la mort serait traitée avec autant d'attention qu'à Bucarest". Puis il en vient à cette observation: "Il existe des centaines de vieux cimetières, autant que d'églises. Ce sont comme de petites cours ouvertes à tous les passants et parfois entourées de petites maisons, logements habituels des prostituées. La mort et la volupté sont deux sœurs proches chez les roumains."
Michel del Castillo dans le roman "Mort d'un poète" (1989) fait parler son héros Igor Védoz :
« La capitale de notre radieuse République offrait déjà l’aspect désolé d’une ville sinistrée. Éclairage anémique qui laissait des rues entières, remplies de ténèbres inquiétantes. Les passants couraient, courbés, emmitouflés dans des vêtements usés et rapiécés, amas de loques enfilées les unes sur les autres, tournaient en rond, évoquaient des meutes de chiens affamés. Difformes, les silhouettes avaient perdu jusqu’à l’apparence de l’humanité. Un peuple de fantômes. Chaussées défoncées, creusées d’ornières où l’eau de pluie stagnait. Aucune enseigne ou presque. Les devantures des boutiques, vides, renvoyaient des reflets bleuâtres. Dans les cités ouvrières, on apercevait les écrans de télévision où le Lumineux Guide prodiguait, comme chaque soir à la même heure, ses conseils diététiques. Moins de viande et de matières grasses, aucun sucre ou presque…"
Miguel Sanchez-Ostiz, auteur espagnol, tient un blog et dans un de ses derniers articles en 2008, il écrit : "Que se passe-t-il dans la très chaotique cité de Bucarest? Il y en a beaucoup qui donneraient tout pour être américain avec toutes les conséquences que cela implique. Il n'y a qu'à voir le nombre de personnes qui font la queue devant le Consulat américain pour obtenir visas et permis divers. Le Roumain peut apporter au style de vie américain sa légendaire débrouillardise, je ne le conteste pas, mais aussi son goût pour la police et les compagnies de sécurité renforcées par des gros durs qui n'ont aucune considération pour leurs concitoyens. A Bucarest, les écoles de bodyguards sont florissantes. C'est l'industrie de notre époque. Nous ne sommes plus loin des polices privées et des corps armés au service du particulier. L'Autorité commande, mais l'arbitraire aussi. La droite roumaine monte et marque des points dans un pays où le mot qui revient le plus souvent dans les conversations est "Mafia", et où le contraste entre le luxe et la vie misérable est de plus en plus évident. La droite est la même que partout ailleurs : autoritaire, néolibérale, et bien entendu amie des graaaaaandes libertés, mais aussi orthodoxe, nationaliste, brutale. On trouve même à l'Université des étudiants qui se présentent ainsi : Roumain orthodoxe, pour qu'il n'y ait pas le moindre doute sur leur identité. Une curieuse droite et une toute aussi curieuse classe de dirigeants politiques dont il ne faudrait pas trop fouiller le passé et leurs implications, au moins comme informateurs, dans l'ancien appareil d'État policier, la Securitate. A Bucarest, les usines du régime communiste ont fermé et ont laissé la place à d'immenses terrains vagues qui excitent la spéculation. Partout on démolit et on reconstruit. Comment décrète-t-on qu'une maison est devenue insalubre et qu'elle doit être détruite? C'est très simple. On laisse des Tziganes s'y installer ou même on les incite à prendre possession du bâtiment. Et quand ils ont fini de brûler, de jeter ou de vendre tout ce qu'on peut brûler, jeter ou vendre, il ne reste plus qu'à les expulser."
Un regard extérieur vaut parfois mieux qu'un long discours.

București, ieri și azi

În 2006, apare „Bucarest, le dégel” (Ed. Altfel) o carte importantă alui Mirel Bran, ilustrată de fotografiile lui Franck Hamel. Aceasta conține interviuri captivante cu 24 de personalități care trăiesc în capitala României. Iar Mirel Bran ne amintește ce scria Paul Morand în 1935: „Cu orașe rase, biserici distruse și arhive sufocate se prezintă România în fața istoriei. Lecția pe care ne-o oferă Bucureștiul nu este una de artă, ci de viață; te învață să te adaptezi la orice și chiar la imposibil”.
De fapt, este interesant să citești ce gândesc scriitorii despre orașele noastre. Ulysse de Marcillac, autor francez cu desăvârșire uitat, publică în 1869 „De la Pesta la București”, scriere foarte elocventă; dar cea mai violentă imagine, autorul ne-o rezervă pentru ultima pagină a cărții sale. Acolo își exprimă dorința de a ne vorbi despre cimitire. Și Ulysse de Marcillac începe prin a ne destăinui că nu cunoaște „un alt loc unde moartea este tratată atât de serios ca la București”. Apoi face următoarea observație: „Există sute de vechi cimitire, la fel de numeroase ca bisericile. Sunt ca niște curți micuțe deschise tuturor trecătorilor, înconjurate uneori de căsuțe ce adăpostesc în mod frecvent prostituate. Moartea și voluptatea sunt două surori foarte apropiate la români”.
Iată ce spune Igor Védoz, eroul romanului „Moartea unui poet” (1989) de Michel del Castillo: „Capitala radioasei noastre republici oferea deja aspectul dezolant al unui oraș sinistrat. Iluminat anemic ce lăsa străzi întregi pline de tenebre îngrijorătoare. Trecătorii mergeau cu pași grăbiți, gârboviți, înfofoloiți în haine vechi și cârpite, morman de zdrențe luate unele peste altele, se roteau evocând haite de câini înfometați. Diforme, siluetele își pierduseră din umanitate până la aparență. Un popor de fantome. Șosele desfundate, presărate de urme de căruțe în care stagna apa de ploaie. Nici urmă de indicatoare sau aproape. Vitrinele magazinelor, goale, răspândeau reflexe albăstrui. În orașele muncitorești se zăreau ecrane de televizor pe care Înțeleptul Tovarăș împărtășea, ca în fiecare seară la aceeași oră, sfaturile sale de dietă: <>”.
Miguel Sanchez-Ostiz, autor spaniol, are un blog și într-unul din ultimele sale articole din 2008, scrie: „Ce se petrece în foarte haoticul oraș București? Sunt mulți care ar da totul pentru a fi americani, cu toate consecințele pe care acest lucru le implică. E suficient să vezi numărul de persoane ce stau la rând în fața Consulatului american pentru a obține vize și diverse permise. Românul poate adăuga la stilul de viață american felul său legendar de a se descurca, de necontestat, dar și gustul pentru poliție și companiile de securitate întărite de gorile ce n-au nicio considerație pentru concetățenii lor. La București școlile de bodyguarzi sunt înfloritoare. E industria epocii noastre. Nu suntem departe de polițiile private și de corpurile armate în serviciul particularului. Autoritatea comandă, dar și arbitrarul. Dreapta românească urcă și câștigă puncte într-o țară în care cuvântul „Mafia” este cel care este auzit cel mai adesea în discuții și în care contrastul între lux și viața mizerabilă devine din ce în ce mai evident. Dreapta este aceeași ca peste tot: autoritară, neoliberală și, desigur, prietenă a maaaaaarilor libertăți dar în același timp ortodoxă, naționalistă și brutală. Chiar și la Universitate dai peste studenți care se prezintă astfel: „român-ortodox”, ca să nu existe nicio îndoială asupra identității lor. O curioasă dreaptă este o la fel de curioasă clasă de conducători politici în al căror trecut nu prea ar trebui să răscolești, implicați cel puțin ca informatori în fostul aparat de stat polițienesc, Securitatea. La București, uzinele regimului comunist și-au închis porțile și au făcut loc unor terenuri imense, pustii, ce incită speculație. Peste tot se demolează și se reconstruiește. Cum se decretează faptul că o casă a devenit insalubră și că trebuie să fie distrusă? E foarte simplu. Li se permite țiganilor să se instaleze înăuntru sau chiar sunt incitați să ocupe clădirea. Iar când au terminat de ars, de aruncat sau de vândut tot ce se poate arde, arunca sau vinde, nu mai rămâne decât să fie expulzați”.
O privire exterioară valorează uneori mai mult decât un lung discurs.

Le monde est grippé

Voilà que sont revenues les grandes épidémies. On est prêt à fermer les écoles, les salles de spectacle, les stades et même les églises, comme on l'a vu au Mexique. Certains médecins spécialistes estiment qu'il s'agit d'une maladie tout-à-fait banale, le plus souvent bénigne; d'autres sont plus alarmistes. Ce qui est vrai aussi c'est que les trusts pharmaceutiques se frottent les mains; en France, le ministre de la santé a commandé 94 millions de doses de vaccin. Il est bien difficile de savoir le degré de gravité de cette menace tant les gouvernements se servent de cette grippe pour faire valoir leur capacité à lutter contre ce fléau, leur intelligence à prévoir le nombre exact de vaccins et à communiquer courageusement sur les précautions à prendre. Mais surtout cette grippe est une bénédiction pour faire oublier le reste. «Écoutez, le chômage, les augmentations de salaire, on verra plus tard. Pour l'instant, nous luttons avec une vaillance sans pareille contre la GRIPPE!»
L'effet le plus important, c'est aussi de faire comprendre aux populations qu'il en est de la grippe comme de la crise. Elle vient mystérieusement. C'est quasiment mystique. On n'y peut rien. Personne n'est responsable. Ou plutôt tout le monde est coupable. C'est pourquoi nous arrivent ces punitions probablement divines. Bien sûr, les discours ne vont pas jusque là, mais tout est dans le sous-entendu. D'ailleurs, dans la Bible, Dieu n'est pas avare de calamités quand il est mécontent de ses créatures. L'idée est d'associer une épidémie avec la crise capitaliste de façon à faire cesser toute plainte, toute enquête sur la culpabilité des grands financiers. On en a mis un ou deux en prison, ceux qui ont été pris la main dans le sac, mais les autres profitent d'une protection d'autant plus sûre qu'il est désormais prouvé que la crise est internationale. Ce qui veut dire que les vrais responsables ont pris des pseudonymes.
Justement, je venais de lire une chronique espagnole intitulée : «La décision de ne plus faire de théâtre dans la ville de Pamplune à cause de la peste de Marseille (1721-1730)». Pamplune avait un grande tradition théâtrale depuis notamment 1608, date à laquelle on avait inauguré un vrai et beau théâtre. On sait par exemple que, d'abord programmées le dimanche, progressivement les pièces furent jouées presque tous les jours. On sait aussi que les plus grandes compagnies de l'époque venaient en tournée à Pamplune. La peste de Marseille étant aux portes de l'Espagne, la mairie de la ville décide donc de ne plus faire représenter de théâtre en 1721. Trois ans plus tard, sous l'impulsion des quartiers populaires, la municipalité prend acte de la moindre menace de la peste venant de Marseille et donne l'autorisation de reprendre les spectacles. Mais le clergé fait appel au pape Benoît XIII qui exige que l'interdiction soit maintenue expliquant que la peste est une punition méritée pour une cité qui avait accueilli des représentations de théâtre, cet art vulgaire qui détourne les bons chrétiens de l'église. Le pape s'indigne aussi du fait que les femmes étaient admises dans les salles de spectacle. Le roi et l'évêque font donc revenir la municipalité sur sa décision : Pamplune devait devenir une ville idéale, à l'inverse des autres cités espagnoles où l'on pouvait s'encanailler au théâtre, une ville qui allait servir d'exemple à toute la chrétienté. Il s'ensuit alors un conflit qui durera jusqu'en 1730, année qui verra le théâtre ouvrir de nouveau ses portes. Mais pour cela, il a fallu que les autres villes d'Espagne se solidarisent avec la ville privée de distraction dramatique; Madrid, Valence, Valladolid, Salamanque, Barcelone, Saragosse et Toledo apportent leur soutien à Pamplune. Ce qui est intéressant dans cette histoire, c'est que ce sont les quartiers populaires qui ont fini par l'emporter et que les autorités ont cédé après neuf ans de lutte. De plus, cette victoire contre l'obscurantisme a permis à Pamplune de prendre une grande autonomie par la suite et ne plus être soumis à l'autorité ecclésiastique. On ne dira jamais assez les conquêtes du théâtre sur le terrain des libertés publiques.
Donc derrière notre grippe existe peut-être un enjeu qui nous dépasse. Le pape actuel avait déjà le sida sous le bras. Peut-être Benoît XVI va-t-il expliquer que l'utilisation du mouchoir augmente les risques de se moucher, comme il nous explique avec un sérieux de pontife que le préservatif augmente les risque de contamination. Si vous faites l'amour sans procréer, c'est que vous êtes des chiens. Et attention, on le sait, Dieu reconnaîtra les chiens.

Lumea întreagă este gripată

Iată că au revenit marile epidemii. Suntem gata să închidem școlile, sălile de spectacol, stadioanele, ba chiar și bisericile, cum s-a întâmplat în Mexic. Anumiți medici specialiști estimează că este vorba despre o boală de-a dreptul banală, cel mai adesea benignă; alții sunt mai alarmiști. Dar un lucru este însă clar: trusturile farmaceutice își freacă mâinile; în Franța, ministrul sănătății a comandat 94 de milioane de doze de vaccinuri. Este destul de dificil să determini gradul de gravitate al acestei amenințări așa că guvernele se servesc de gripa în cauză pentru a-și etala capacitatea de a lupta împotriva acestui flagel, precum și inteligența de a prevedea cu exactitate numărul de vaccinuri necesare și de a comunica în mod curajos precauțiile ce trebuie luate. Dar mai presus de orice, această gripă este o adevărată binecuvântare pentru a sustrage atenția populației de la restul problemelor: „Domnilor, despre șomaj și măririle salariale vom discuta mai târziu. Deocamdată luptăm cu o îndârjire fără seamăn împotriva GRIPEI”.
Ținta cea mai vizată este aceea de a convinge populația că gripa are aceleași proporții ca și criza economică. Apare misterios. Este cvasi-mistică. Nu avem nicio putere. Nimeni nu este vinovat. Sau mai degrabă întreaga lume este vinovată. Iată de ce se abat asupra capetelor noastre aceste pedepse divine. Desigur, discursul nu merge chiar atât de departe, dar totul este subînțeles. De altfel, dacă e să ne luăm după Biblie, Dumnezeu nu se zgârcește deloc atunci când e nemulțumit de creaturile sale. Ideea este de a asocia o epidemie cu criza capitalistă în așa fel încât să înceteze orice nemulțumire și orice anchetă asupra vinovăției magnaților financiari. Ceea ce înseamnă că adevărații responsabili și-au luat pseudonime.
Că veni vorba, tocmai am citit o cronică spaniolă intitulată astfel: „Decizia de anu se mai face teatru în orașul Pampelona din cauza ciumei din Marsilia (1721-1730)”. Pampelona deținea o mare tradiție teatrală chiar din anul 1608, an în care se inaugurase un adevărat și frumos teatru. Se știe de exemplu că, inițial programate duminica, progresiv piesele au fost jucate aproape zilnic. Se știe de asemenea că cele mai faimoase companii teatrale ale vremii veneau în turneu la Pampelona. Ciuma care bântuia Marsilia bătea la porțile Spaniei iar primăria orașului decide deci, în 1721, ca nici o reprezentație teatrală să nu mai aibă loc. Trei ani mai târziu, sub presiunea cartierelor populare, municipalitatea admite că ciuma de peste graniță nu reprezintă o amenințare serioasă și autorizează reluarea spectacolelor. Dar clericii au făcut apel la Papa Benoît al XIII-lea care cere ca interdicția să fie menținută, sub pretextul că ciuma este o pedeapsă bine-meritată de un oraș care a găzduit reprezentații teatrale, această artă vulgară îndepărtându-i pe bunii creștini de biserică. Papa este indignat și de faptul că femeilor li se permitea accesul în sălile de spectacol. Prin urmare, regele și episcopul revin asupra interdicției lor: Pampelona trebuia să devină un oraș ideal, nicidecum ca celelalte orașe spaniole care se destrăbălau cu teatrul, un oraș care să poată servi drept exemplu întregii creștinătăți. Urmă atunci un conflict care a durat până în 1730, an în care teatrul și-a deschis din nou porțile. Însă pentru acest lucru a fost necesar ca alte orașe ale Spaniei să se solidarizeze cu orașul privat de încântare dramatică; Madrid, Valencia, Valladolid, Salamanca, Barcelona, Saragosa și Toledo contribuie la susținerea Pampelonei. Ceea ce este interesant în această poveste e faptul că totul a izbucnit tocmai în cartierele populare iar autoritățile au cedat după nouă ani de luptă. În plus, această victorie asupra obscurantismului i-a permis orașului o mai mare autonomie, din acel moment nemaifiind supus autorității ecleziastice. Totuși, niciodată nu vom afirma că sunt suficiente victoriile teatrului pe terenul libertăților publice.
În concluzie, în spatele gripei noastre se ascund probabil interese ce ne depășesc. Actualul Papă avea deja SIDA în repertoriu. Poate că Benoît al XVI-lea va încerca să ne convingă că folosirea batistei crește riscul de a șterge nasul, așa cum ne explică luând un aer foarte serios, de pontif, că prezervativul mărește riscul de contaminare. Dacă faceți dragoste fără să procreați înseamnă că sunteți câini. Și, atenție, se știe prea bine, Dumnezeu îi va recunoaște pe câini.

Shakespeare et les paparazzi.

C'était une soirée humanitaire avec le Secrétaire Général de l'ambassade de France venu à Iasi pour la circonstance; il y avait aussi des membres d'associations arrivés spécialement de France. Au programme, repas roumain et danses moldaves. Une soirée sympathique et probablement utile. Mais pourquoi a-t-il fallu qu'un caméraman se permette de filmer en se promenant sur scène, et qui plus est, la cigarette au bec?
Comment peut-on imaginer un tel manque de bon sens et d'éducation? Pour lui, seules les images qu'il volait ainsi, en distillant au nez des artistes la fumée de son mégot, comptaient. Le spectacle lui-même, les gens qui y assistaient ne comptaient pas. Il n'avait bien sûr demandé aucune autorisation préalable, aucune permission, et il n'a pas songé à s'excuser par la suite pour la gêne qu'il a causée. Il est même persuadé qu'il rend un service énorme à la Roumanie. Il est prêt à repartir en Éthiopie ou en Haïti s'il le faut, dans le cadre de l'association GOUJATS SANS FRONTIERE.
Cette pratique de la caméra qui s'infiltre partout, qui se glisse comme faisant partie du spectacle, se généralise au point qu'on peut se demander si les artistes jouent et dansent pour les spectateurs ou pour le caméraman. Combien de fois a-t-il fallu supporter l'irruption d'une équipe de télévision qui sans aucune autorisation venait déranger et perturber un spectacle pour en dérober quelques images... Parfois les spectateurs sont même contraints de changer de place pour continuer à suivre ce qu'il se passe sur scène. Sans gêne vis à vis des artistes à qui on réplique, s'ils se plaignent, qu'on leur fait de la publicité. Sans gêne face à l'œuvre présentée et qui devient un fait divers culturel traité avec un mépris de deux minutes et douze secondes.
Mais le plus grave ne serait-il pas que le spectacle vivant est nié dans son essence et réduit à l'état de cassette. On transforme un plat savoureux en conserve fade. Le spectateur, qui a payé sa place, se demande s'il n'est pas en trop. Mais non, car on a besoin de sa présence, de ses réactions, de ses applaudissements. D'ailleurs, de temps en temps, la caméra se retourne vers le public et démontre ainsi qu'il s'agit bien d'un spectacle «Live» pour la grande satisfaction du téléspectateur. C'est un peu comme si on disait : «Nous avons bien conscience que vous ne voyez pas grand-chose à cause de nos caméras, mais rentrez chez vous, allumez votre téléviseur et vous verrez les artistes comme si vous y étiez». Le spectacle vivant partage alors le sort de l'ours du jardin zoologique. C'est toujours un animal sauvage, mais il aura à manger à 19 heures 45. On retourne la situation initiale. Auparavant, on disait qu'il s'agissait d'un événement et voilà pourquoi était venue la télévision. Désormais, on dit qu'il s'agit d'un événement parce que la télévision est venue.
De fait, aujourd'hui la culture est traitée comme un quelconque fait divers :
・ Monsieur l'avocat, pouvez-nous nous dire quelques mots sur votre client?
・ Monsieur l'entraîneur, pouvez-nous nous dire quelques mots sur votre joueur?
・ Monsieur le metteur en scène, pouvez-nous nous dire quelques mots sur Shakespeare?
Ainsi Shakespeare, Ribéry et le pédophile Dutroux tournent sans fin dans le même aquarium. Je me souviens qu'une fois en France une équipe de télévision s'était invitée à une de mes répétitions. Ils ont donc filmé et fait quelques interviews de façon assez correcte. Mais à la fin, ils sont revenus vers moi, apparemment déçus :
・ Nous avons pris quelques images, mais dans votre répétition, il est seulement question de subtilités du texte. C'est un peu ennuyeux. Ne pouvez-vous pas crier, vous disputer avec un acteur, vous mettre en colère? Merci pour votre compréhension. Mais tout de suite, s'il vous plaît, parce que nous devons partir d'ici quinze minutes : s'ouvre en ville le congrès régional de la boucherie.
Au début du vingtième siècle, Bela Bartok voyageait infatigablement pour recueillir toute sorte de musiques populaires qui déjà se perdaient à cette époque. C'était un travail extraordinaire qu'il raconte dans son livre publié en français sous le titre «Musiques de vie» (ed. Stock, 1981). Une fois, dans le Maramures, en Roumanie, il demanda à quelques paysans de chanter devant son magnétophone un chant de deuil. Les paysans lui ont demandé : «Mais qui est mort?» Et ils ont refusé de chanter un deuil inexistant. Merci pour votre compréhension.

Shakespeare şi paparazzi

Era o seară umanitară, cu un „Secrétaire Général” alergând la Iaşi cu această ocazie de la Ambasada Franţei şi nişte membri asociaţi umanitari veniţi în mod special din Franţa. Cină românească şi dansuri moldoveneşti. O seară simpatică şi probabil utilă. Dar a trebuit ca un cameraman francez să strice totul. Acest civilizat s-a crezut deştept filmând dansatorii chiar şi din mijlocul ringului şi a întrecut măsura - culmea!- cu ţigara la bot.
Cum să-ţi închipui o asemena lipsă de bun simţ şi de educaţie? Pentru el, contau doar imaginile pe care le fura liniştit, trimiţând cu generozitate la nasul artiştilor fumul ţigării sale. Spectacolul însuşi, oamenii care participau sau asistau nu contau. Bineînţeles, acest cameraman nu obținuse nicio autorizaţie în prealabil, nicio permisiune, şi nici măcar nu s-a gândit să se scuze pentru neplăcerea pe care a cauzat-o. Cu siguranţă era convins că ajutase enorm România şi probabil că astăzi e gata să plece în Etiopia, dacă e nevoie, pentru un ajutor umanitar de tipul „CAMERAMAN FARĂ SCRUMIERE”.
Faptul că aceşti cameramani şi fotografi care se infiltrează peste tot, care se strecoară ca şi cum ar participa la spectacol, se generalizează astfel încât ne fac să ne întrebăm dacă artiștii care cântă, joacă sau dansează o fac pentru spectatori sau pentru camera de filmat. De câte ori n-am asistat la invazia unei echipe TV care, fară cea mai mică autorizaţie dar cu tupeu, îşi permite să deranjeze şi să tulbure un spectacol pentru a sustrage nişte clipe adesea derizorii. Cu tupeul şi cu aroganţa celui care vine să aducă civilizația.
Lipsă de jenă faţă de spectatorii care sunt obligaţi uneori să-şi schimbe locul pentru a urmări spectacolul în continuare. Lipsă de jenă faţă de artiştii cărora li se spune, dacă se plâng că li se face publicitate, că e de folos pentru cariera lor. Lipsă de jenă faţă de opera prezentată, care devine pur şi simplu un fapt divers cultural tratat cu dispreţ în 2 minute şi 24”.
Dar, cel mai grav nu ar fi faptul că spectacolul viu e negat în esenţa sa şi redus la starea de casetă. O mâncare savuroasă este transformată într-o conservă puţin îmbietoare. Spectatorul se întreabă dacă nu-i de prisos. Nu! Avem nevoie de el! Avem nevoie de prezenţa sa şi de aplauzele sale. Din când în când, camera se întoarce spre public pentru ambianţă. Într-adevăr e vorba de un spectacol „live”: telespectatorul va fi mulţumit. Ar fi exact ca şi cum i-am spune asistenţei: „Ştim că nu vedeţi decât foarte puţin din cauza noastră, dar mîine la televizor o să vedeţi spectacolul mult mai bine decât din sală”.
Spectacolul viu devine astfel un fel de urs de la grădina zoologică; e un animal sălbatic care se duce la masă la 12,30 şi la 19,15 min. S-a răsturnat situaţia iniţială : există un eveniment cultural, iată de ce a venit televiziunea. Cu timpul e : există un eveniment cultural deoarece a venit televiziunea. Şi astăzi cultura e tratată ca un anume fapt de societate :
- Domnule avocat, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte despre clientul dumneavoastră?
- Domnule antrenor, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte despre acest fotbalist?
- Domnule regizor, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte ( vă rog nu mai mult) despre Shakespeare?
Pentru aşa-zişii ziarişti, Shakespeare, Adrian Mutu şi Treptow sunt aceeaşi Mărie cu altă pălărie.
Îmi amintesc că odată în Franţa, o echipă TV a venit la o repetiţie. Au filmat, au făcut şi interviuri într-un mod destul de corect. Dar la sfârşit, au revenit la mine, dezamăgiţi :
- Am înregistrat puţin. În repetiţia voastră, e vorba numai de subtilităţi de text. E cam plictisitor. Nu puteţi să strigaţi, să vă certaţi cu un actor, să-l dojeniţi zgomotos? Mulţumesc pentru înţelegerea voastră. Dar imediat, dacă se poate, pentru că peste 15 minute trebuie să ne cărăm : se deschide în oraş un congres regional al măcelarilor.
La începutul secolului douăzeci, Bela Bartok călătorea neobosit pentru a culege toate felurile de muzică populară care deja se pierdeau în perioada aceea. Era o muncă extraordinară povestită în cartea sa publicată în limba franceză sub titlul :”Musiques de la vie” (ed. Stock, 1981). Odată ajuns în zona maramureşeană, el a dorit ca nişte ţărani să cânte în faţa magnetofonului o doină de jale. Sătenii l-au întrebat : Da’ cine-o murit? Şi au refuzat să cânte fară motiv.
Mulţumesc pentru înţelepciunea voastră.