Shakespeare et les paparazzi.

C'était une soirée humanitaire avec le Secrétaire Général de l'ambassade de France venu à Iasi pour la circonstance; il y avait aussi des membres d'associations arrivés spécialement de France. Au programme, repas roumain et danses moldaves. Une soirée sympathique et probablement utile. Mais pourquoi a-t-il fallu qu'un caméraman se permette de filmer en se promenant sur scène, et qui plus est, la cigarette au bec?
Comment peut-on imaginer un tel manque de bon sens et d'éducation? Pour lui, seules les images qu'il volait ainsi, en distillant au nez des artistes la fumée de son mégot, comptaient. Le spectacle lui-même, les gens qui y assistaient ne comptaient pas. Il n'avait bien sûr demandé aucune autorisation préalable, aucune permission, et il n'a pas songé à s'excuser par la suite pour la gêne qu'il a causée. Il est même persuadé qu'il rend un service énorme à la Roumanie. Il est prêt à repartir en Éthiopie ou en Haïti s'il le faut, dans le cadre de l'association GOUJATS SANS FRONTIERE.
Cette pratique de la caméra qui s'infiltre partout, qui se glisse comme faisant partie du spectacle, se généralise au point qu'on peut se demander si les artistes jouent et dansent pour les spectateurs ou pour le caméraman. Combien de fois a-t-il fallu supporter l'irruption d'une équipe de télévision qui sans aucune autorisation venait déranger et perturber un spectacle pour en dérober quelques images... Parfois les spectateurs sont même contraints de changer de place pour continuer à suivre ce qu'il se passe sur scène. Sans gêne vis à vis des artistes à qui on réplique, s'ils se plaignent, qu'on leur fait de la publicité. Sans gêne face à l'œuvre présentée et qui devient un fait divers culturel traité avec un mépris de deux minutes et douze secondes.
Mais le plus grave ne serait-il pas que le spectacle vivant est nié dans son essence et réduit à l'état de cassette. On transforme un plat savoureux en conserve fade. Le spectateur, qui a payé sa place, se demande s'il n'est pas en trop. Mais non, car on a besoin de sa présence, de ses réactions, de ses applaudissements. D'ailleurs, de temps en temps, la caméra se retourne vers le public et démontre ainsi qu'il s'agit bien d'un spectacle «Live» pour la grande satisfaction du téléspectateur. C'est un peu comme si on disait : «Nous avons bien conscience que vous ne voyez pas grand-chose à cause de nos caméras, mais rentrez chez vous, allumez votre téléviseur et vous verrez les artistes comme si vous y étiez». Le spectacle vivant partage alors le sort de l'ours du jardin zoologique. C'est toujours un animal sauvage, mais il aura à manger à 19 heures 45. On retourne la situation initiale. Auparavant, on disait qu'il s'agissait d'un événement et voilà pourquoi était venue la télévision. Désormais, on dit qu'il s'agit d'un événement parce que la télévision est venue.
De fait, aujourd'hui la culture est traitée comme un quelconque fait divers :
・ Monsieur l'avocat, pouvez-nous nous dire quelques mots sur votre client?
・ Monsieur l'entraîneur, pouvez-nous nous dire quelques mots sur votre joueur?
・ Monsieur le metteur en scène, pouvez-nous nous dire quelques mots sur Shakespeare?
Ainsi Shakespeare, Ribéry et le pédophile Dutroux tournent sans fin dans le même aquarium. Je me souviens qu'une fois en France une équipe de télévision s'était invitée à une de mes répétitions. Ils ont donc filmé et fait quelques interviews de façon assez correcte. Mais à la fin, ils sont revenus vers moi, apparemment déçus :
・ Nous avons pris quelques images, mais dans votre répétition, il est seulement question de subtilités du texte. C'est un peu ennuyeux. Ne pouvez-vous pas crier, vous disputer avec un acteur, vous mettre en colère? Merci pour votre compréhension. Mais tout de suite, s'il vous plaît, parce que nous devons partir d'ici quinze minutes : s'ouvre en ville le congrès régional de la boucherie.
Au début du vingtième siècle, Bela Bartok voyageait infatigablement pour recueillir toute sorte de musiques populaires qui déjà se perdaient à cette époque. C'était un travail extraordinaire qu'il raconte dans son livre publié en français sous le titre «Musiques de vie» (ed. Stock, 1981). Une fois, dans le Maramures, en Roumanie, il demanda à quelques paysans de chanter devant son magnétophone un chant de deuil. Les paysans lui ont demandé : «Mais qui est mort?» Et ils ont refusé de chanter un deuil inexistant. Merci pour votre compréhension.

Shakespeare şi paparazzi

Era o seară umanitară, cu un „Secrétaire Général” alergând la Iaşi cu această ocazie de la Ambasada Franţei şi nişte membri asociaţi umanitari veniţi în mod special din Franţa. Cină românească şi dansuri moldoveneşti. O seară simpatică şi probabil utilă. Dar a trebuit ca un cameraman francez să strice totul. Acest civilizat s-a crezut deştept filmând dansatorii chiar şi din mijlocul ringului şi a întrecut măsura - culmea!- cu ţigara la bot.
Cum să-ţi închipui o asemena lipsă de bun simţ şi de educaţie? Pentru el, contau doar imaginile pe care le fura liniştit, trimiţând cu generozitate la nasul artiştilor fumul ţigării sale. Spectacolul însuşi, oamenii care participau sau asistau nu contau. Bineînţeles, acest cameraman nu obținuse nicio autorizaţie în prealabil, nicio permisiune, şi nici măcar nu s-a gândit să se scuze pentru neplăcerea pe care a cauzat-o. Cu siguranţă era convins că ajutase enorm România şi probabil că astăzi e gata să plece în Etiopia, dacă e nevoie, pentru un ajutor umanitar de tipul „CAMERAMAN FARĂ SCRUMIERE”.
Faptul că aceşti cameramani şi fotografi care se infiltrează peste tot, care se strecoară ca şi cum ar participa la spectacol, se generalizează astfel încât ne fac să ne întrebăm dacă artiștii care cântă, joacă sau dansează o fac pentru spectatori sau pentru camera de filmat. De câte ori n-am asistat la invazia unei echipe TV care, fară cea mai mică autorizaţie dar cu tupeu, îşi permite să deranjeze şi să tulbure un spectacol pentru a sustrage nişte clipe adesea derizorii. Cu tupeul şi cu aroganţa celui care vine să aducă civilizația.
Lipsă de jenă faţă de spectatorii care sunt obligaţi uneori să-şi schimbe locul pentru a urmări spectacolul în continuare. Lipsă de jenă faţă de artiştii cărora li se spune, dacă se plâng că li se face publicitate, că e de folos pentru cariera lor. Lipsă de jenă faţă de opera prezentată, care devine pur şi simplu un fapt divers cultural tratat cu dispreţ în 2 minute şi 24”.
Dar, cel mai grav nu ar fi faptul că spectacolul viu e negat în esenţa sa şi redus la starea de casetă. O mâncare savuroasă este transformată într-o conservă puţin îmbietoare. Spectatorul se întreabă dacă nu-i de prisos. Nu! Avem nevoie de el! Avem nevoie de prezenţa sa şi de aplauzele sale. Din când în când, camera se întoarce spre public pentru ambianţă. Într-adevăr e vorba de un spectacol „live”: telespectatorul va fi mulţumit. Ar fi exact ca şi cum i-am spune asistenţei: „Ştim că nu vedeţi decât foarte puţin din cauza noastră, dar mîine la televizor o să vedeţi spectacolul mult mai bine decât din sală”.
Spectacolul viu devine astfel un fel de urs de la grădina zoologică; e un animal sălbatic care se duce la masă la 12,30 şi la 19,15 min. S-a răsturnat situaţia iniţială : există un eveniment cultural, iată de ce a venit televiziunea. Cu timpul e : există un eveniment cultural deoarece a venit televiziunea. Şi astăzi cultura e tratată ca un anume fapt de societate :
- Domnule avocat, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte despre clientul dumneavoastră?
- Domnule antrenor, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte despre acest fotbalist?
- Domnule regizor, puteţi să spuneţi două sau trei cuvinte ( vă rog nu mai mult) despre Shakespeare?
Pentru aşa-zişii ziarişti, Shakespeare, Adrian Mutu şi Treptow sunt aceeaşi Mărie cu altă pălărie.
Îmi amintesc că odată în Franţa, o echipă TV a venit la o repetiţie. Au filmat, au făcut şi interviuri într-un mod destul de corect. Dar la sfârşit, au revenit la mine, dezamăgiţi :
- Am înregistrat puţin. În repetiţia voastră, e vorba numai de subtilităţi de text. E cam plictisitor. Nu puteţi să strigaţi, să vă certaţi cu un actor, să-l dojeniţi zgomotos? Mulţumesc pentru înţelegerea voastră. Dar imediat, dacă se poate, pentru că peste 15 minute trebuie să ne cărăm : se deschide în oraş un congres regional al măcelarilor.
La începutul secolului douăzeci, Bela Bartok călătorea neobosit pentru a culege toate felurile de muzică populară care deja se pierdeau în perioada aceea. Era o muncă extraordinară povestită în cartea sa publicată în limba franceză sub titlul :”Musiques de la vie” (ed. Stock, 1981). Odată ajuns în zona maramureşeană, el a dorit ca nişte ţărani să cânte în faţa magnetofonului o doină de jale. Sătenii l-au întrebat : Da’ cine-o murit? Şi au refuzat să cânte fară motiv.
Mulţumesc pentru înţelepciunea voastră.

L'Ambassadeur (suite)

L'Ambassadeur doit faire un discours de temps en temps. Bien sûr, c’est pas lui qui l’écrit, mais il faut qu’il le prononce et c'est tout un travail :
Jamais le Lesotho et le Paraguay, qui marchent aujourd’hui main dans la main, ne se sont sentis plus proches. L’océan nous sépare, dit-on, mais je dis moi qu’il (il y a du vent ici) nous réunit. Le Paraguay a toujours soutenu l’aspiration lesothonienne au progrès sans lequel on ne saurait plus si l’histoire avance (il y a vraiment un putain de vent !) ou recule. Le Président du Paraguay me disait encore la semaine dernière dans l’ascenseur combien il se félicitait en général, mais aussi du développement économique du Lesotho, à travers lequel il voit une grande leçon pour tous les peuples qui n’y arrivent pas aussi bien. Nos deux pays sont aussi des exemples pour l’humanité en matière de paix : jamais l’un n’a prétendu envahir l’autre, aucune exigence territoriale… Entre nous, il n’y a guère que la paix, (vraiment pénible ce vent !) et des accords commerciaux. Depuis l’an dernier, nos exportations ont augmenté de 7,36%, alors que vos importations se sont accrues d’autant. A travers ma personne, le Paraguay salue fraternellement ses frères du Lesotho, pays de contraste et de vent, et devant tant d’enthousiasme, je reviendrai.
Parfois, le discours, ce n’est pas lui qui le prononce. Dans ce cas-là, il se fait représenter. Vous avez un type qui représente l’ambassadeur. C’est son métier. Il y en a qui sont représentants en aspirateurs, ben lui, il est représentant en ambassadeur.
- C’est vous l’Ambassadeur ?
- D’abord, on dit Son Excellence, et en plus, ce n’est pas moi. Je le représente.
- Mais si c’est pas lui, je ne peux pas dire Son Excellence.
- Oui, mais vous ne pouvez pas dire non plus ambassadeur, puisque ce n’est pas lui. Je le représente.
- Bon alors, si ce n’est pas lui, on peut pas dire l’ambassadeur, puisque ce n’est pas lui. Mais si c’est lui, on ne peut pas le dire non plus, il faut dire Son Excellence. En somme, on ne dit jamais Ambassadeur ?
- Si, on peut le dire, mais c’est une faute protocolaire. Bon, vous m’excuserez, mais il faut que j’aille représenter l’ambassadeur ailleurs.
- Ben, vous, vous l’avez dit : ambassadeur !
- C’est normal, moi, je le représente.
- Moi, je me le représentais plus grand.
- Ah, mais il est plus grand aussi, moi je le représente plus petit.
Enfin, vous voyez, c’est un métier comme ça, où il faut donner de sa personne, un métier qui demande beaucoup d’humilité, mais en se débrouillant bien, vous pouvez toujours trouver quelqu’un qui veut bien y aller à votre place. Alors, on annonce que le représentant de l’ambassadeur est représenté par le Premier Conseiller. Parce qu’il y a aussi le Premier Conseiller. Alors imaginez un peu. L’Ambassadeur n’a rien à faire à un point que ce n’est pas la peine qu’il soit là. La femme de l’Ambassadeur n’a rien à faire, en dehors de débloquer une roulette de piano, et encore c’est pas elle qui va le faire. Le représentant de l’ambassadeur, il représente bien, il mange trois petits fours, il tape la belote avec le chauffeur, ou il se tape la belette sur une chauffeuse, ou il se fait le chauffeur dans la chaufferie, mais enfin, c’est plutôt des vacances. Et puis, vous avez le Premier Conseiller, qui donne des conseils à l’Ambassadeur.
- Moi, je serais vous, qu’il lui dit comme ça, j’attendrais qu’il fasse plus frais pour aller jouer au golf. Et Son Excellence lui répond :
- De quoi s’agit-elle ? Je n’aime pas trop votre formule : « moi, je serais vous ». - Ah, mais c’est un conditionnel.
- J’ai toujours pensé qu’en paraguayen et en baragouinant, le conditionnel est trop proche du futur. Désormais, vous utiliserez l’irréel du passé. A moins que vous ne préfériez le réel du trépassé.
- J’eusse été Votre Excellence, j’eusse attendu qu’il fisse plus frais pour aller jouer au golf.
- Plus frais comme maintenant, par exemple ?
- Exactement, votre Exactitude.
- Eh bien alors, qu’est-ce qu’on attend ? Prévenez qu’on ferme le golf et qu’on élargisse les trous, nous arrivons.
Et l’ambassadeur s’en va jouer au golf avec son Premier Conseiller, pendant que sa femme continue à jouer à la roulette. Alors, me direz-vous, que fait le deuxième conseiller pendant ce temps-là ? Rien, puisqu’il n’y a plus personne à conseiller. Il donne gentiment quelques conseils au troisième conseiller, qui, en général, est un jeune qui sort de l’ENA, et qui n’ose pas trop prendre d’initiatives.
Bon, là, vous avez le fonctionnement normal d’une ambassade, mais imaginez qu’un jour, parmi tous ces gens, se glisse un fainéant !

Ambasadorul (continuare)

Din când în când, ambasadorul trebuie să facă un discurs. Bineînțeles, nu el este cel care îl concepe dar trebuie să-l pronunțe și asta-i treabă serioasă:
„Niciodată Lesotho și Paraguay, ce astăzi merg mână în mână, nu s-au simțit mai apropiate. Oceanul ne separă, se spune, dar eu spun că (bate vântul aici) ne reunește. Paraguayul a suținut în permanență aspirația lesothiană la progres, fără de care n-am mai ști dacă istoria avansează (dar bate vântul ca dracu’!) sau se află în recul. Președintele Paraguayului îmi spunea și săptămâna trecută în ascensor cât se felicită, așa în general, dar și pentru progresul economic înregistrat de Lesotho, prin prisma căruia vede o mare lecție dată tuturor popoarelor care nu se descurcă la fel de bine. Țările noastre sunt, deasemenea, exemple pentru umanitate în materie de pace: niciodată una n-a invadat-o pe cealaltă, nicio exigență teriotorială... Între noi nu există decât pace (de-a dreptul penibil vântul ăsta!) și acorduri comerciale. De anul trecut, exportul nostru a crescut cu 7,36 % în timp ce importul țării voastre a înregistrat o creștere la fel de mare. Prin intermediul meu, Paraguayul își salută cu fraternitate frații din Lesotho, țară a contrastului și a vântului, iar în fața acestui enorm entuziasm voi reveni.”
Câteodată, ambasadorul nici măcar nu prezintă acest discurs. În acest caz este reprezentat. Există o persoană care îl reprezintă pe ambasador. Este meseria lui. Așa cum există reprezentanțe pentru aspiratoare există și reprezentanți pentru ambasadori.
„- Dumneavoastră sunteți Ambasadorul?
- Întâi și-ntâi, se spune Excelența Sa și, în plus, nu sunt eu. Eu îl reprezint.
- Dacă nu este el în persoană, atunci nu pot să spun Excelența Sa.
- Da, dar nu puteți să spuneți nici ambasador, pentru că nu este el. Eu îl reprezint.
- Păi atunci, dacă nu este el nu-l putem numi ambasador din moment ce nu este prezent. Dar nici dacă este el pentru că trebuie să zici Excelența Voastră. În concluzie, cuvântul ambasador nu se pronunță niciodată?
- Ei, ba da, dar este o greșeală protocolară. Vă rog să mă scuzați acum, trebuie să-l reprezint pe ambasador în altă parte.
- A! Dumneavoastră ați pronunțat cuvântul ambasador!
- E normal. Eu îl reprezint.
- Eu mi-l reprezentam ceva mai mare.
- Ah, dar chiar este mai mare însă eu îl reprezint ceva mai mic.”
În sfârșit, după cum vedeți, este vorba de o meserie dintr-asta, în care trebuie să lași din propria-ți persoană și care cere și ceva umilință dar, dacă se descurcă bine, poate găsi rapid pe cineva care să vrea să meargă la recepții în locul lui. Atunci, se anunță că reprezentantul ambasadorului este reprezentat la rândul lui de Consilierul Principal. Pentru că există și un Consilier Principal. Imaginați-vă un pic situația. Ambasadorul n-are nimic de făcut, încât nici nu mai este cazul să fie prezent. Soția Ambasadorului n-are decât de deblocat o ruletă de pian și, de fapt, nu o va face chiar ea cu mâinile ei. Reprezentantul Ambasadorului reprezintă bine, ciugulește trei fursecuri, trage un joc de cărți cu șoferul sau și-o trage cu secretara pe fotoliu dar ce mai încolo și-ncoace, asta-i mai degrabă vacanță. Imaginați-vi-l acum și pe Consilierul Principal sfătuindu-l pe Ambasador:
„- Eu, dacă aș fi în locul dumneavoastră – pentru că așa-i vorbește – aș mai aștepta să se mai răcorească pentru a merge să joc golf.” Iar Excelența Sa îi răspunde:
„- Despre ce este vorba? Nu prea îmi place formula pe care ați folosit-o: dacă aș fi în locul dumneavoastră.
- Ah, dar este un condițional.
- Tocmai, întotdeauna m-am gândit că în guarani și în bolborosiană condiționalul este mult mai aproape de viitor. De acum înainte să utilizați irealul trecutului îndepărtat; în cazul în care nu preferați realul trecutului foarte îndepărtat. Mai răcoare așa ca acum, spuneați?
- Exact, Exactitatea Voastră.
- Păi atunci ce mai așteptăm? Ordonați să ni se rezerve terenul de golf și să se lărgească găurile că sosim.”
Și Ambasadorul plecă la golf cu Consilierul Principal în timp ce soția sa își continuă jocul la ruletă. Atunci, mă veți întreba, ce face adjunctul consilierului în tot acest răstimp? Nimic, pentru că nu mai este nimeni de consiliat. Îi dă doar, cu amabilitate, câteva sfaturi celui de-al treilea consilier care, în general, este un tânăr stagiar, absolvent de ENA și care nu prea îndrăznește să ia inițiativa.
Aveți, deci, funcționarea normală a unei ambasade, dar imaginați-vă că într-o bună zi, printre toți acești oameni s-ar strecura vreun leneș!

L’ambassadeur (première partie)

Il y a vraiment des métiers où il n’y a rien à foutre : ambassadeur, par exemple. Ambassadeur du Paraguay au Lesotho, ben, qu’est-ce qu’il y a à faire ? Rien ! Faut juste y aller. Alors, on emmène la femme et les autres tableaux, le piano, des bibelots un peu lourds pour que les porteurs n’aient pas l’impression de déménager un simple consul. Et puis, c’est tout.
Bon, bien sûr, une fois sur place, faut s’intéresser un peu, lire le journal. Dès fois le pays change un peu brutalement de gouvernement. Alors, il faut aller prendre le thé avec le nouveau, dire poliment au revoir à l’ancien … Mais bon, tout ça, c’est pas du boulot, c’est de la gesticulation. C’est comme Ricky Martin si vous voulez. Bon, Ricky Martin, il bouge un peu plus ; mais il est plus jeune aussi.
En plus, c’est des ambassadeurs qu’on oublie facilement. Quand ça change de régime au Paraguay, on vire l’ambassadeur du Paraguay à Washington, à Londres, à Paris si c’est vraiment un changement radical. Mais à Maseru –oui, c’est la capitale du Lesotho-, à Maseru, on ne change pas. Vous vous rendez compte, s’il fallait changer tous les … Alors, le type est tranquille. D’ailleurs, en général, il n’a aucune raison de s’inquiéter. Dans le précédent gouvernement, c’était son cousin qui était Premier ministre, maintenant que tout à radicalement changé au Paraguay, c’est son oncle qui est ministre des armées. Pourquoi voulez-vous qu’il angoisse ?
Bon, vous me direz, le Lesotho, faut encore y aller. Mais, en fait, même pas ! Vous y allez un peu comme ça au début, pour dire d’occuper l’ambassade, pour éviter les squatters. Et puis après, vous laissez un bodygard avec du manger pour le chat et avec comme consigne d’allumer le hall de temps en temps. Qui va savoir que l’ambassadeur du Paraguay au Lesotho n’est pas là ? Qui va s’intéresser à ça ?
Et puis alors, vous avez une femme qui fait épouse de l’ambassadeur du Paraguay au Lesotho. Tous les matins, elle se lève et elle peut se dire fièrement en se regardant dans le miroir : J’ai peut-être l’air un peu défraîchie comme ça au saut du lit, en charentaises africaines, n’empêche que je suis la femme de l’ambassadeur du Paraguay au … Comment est-ce que ça s’appelle déjà ici ? c’est pas le Rizotto, la Macédoine …Et je n’ai qu’à pousser la porte et passer la tête avec mes bigoudis orange et le garde de garde se mettra au garde-à-moi. Que c’est beau un garde mobile immobile ! A l’âge qu’il a maintenant, mon mari ne fera pas plus haut, mais c’est quand même pas mal. Ici, la vie est spéciale, mais tout le monde est gentil. Alors que jusqu’ici, c’était l’inverse. J’ai toujours pensé que la vie avait été gentille avec moi, mais que les gens étaient plutôt spéciaux, si vous voyez ce que je veux dire. Enfin, on a quand même eu quelques soucis depuis qu’on est arrivés : une roulette du piano s’est bloquée dans le déménagement. Mais alors, bloquée-bloquée !Et moi, s’il y a un truc que je déteste dans la vie, c’est une roulette qui se bloque ! D’autres détestent la famine ou les moustiques, mais ça, moi, ça ne me fait rien. Tandis qu’une roulette de piano qui se bloque, ça me fiche la journée en l’air. Surtout que mon mari n’est pas bricoleur, et que pour trouver au Lesotho –ça y est, j’ai retrouvé le nom : Lesotho ! Il faut que je le note, parce que quand même… Et bien, pour trouver au Lesotho un dépanneur de roulettes de piano Herman… Alors, évidemment, ils ont poussé le piano avec la roulette bloquée. Total, maintenant c’est le parquet qui est rayé. Oui, mais dites donc, on n’est pas chez nous. Et d’ici ce qu’on dise que mon mari a des dents à rayer le parquet, surtout à son âge et avec son dentier.

Ambasadorul (I)

Există cu adevărat meserii de frecat menta: ambasador, de exemplu. Ambasadorul Paraguayului în Lesotho...ce e de făcut? Nimic! Trebuie doar să mergi acolo. Atunci, îți iei cu tine soția și celelalte tablouri, pianul și niște bibelouri ceva mai grele pentru ca cei care le cară să nu aibă cumva impresia că se mută un simplu consul. Și asta-i tot.
Ei, sigur, odată ajuns la fața locului trebuie să te arăți un pic interesat, să citești ziarele...Uneori țara își schimbă cam brutal guvernul. Trebuie deci să mergi să iei ceaiul cu cel nou și să-ți iei politicos rămas bun de la cel vechi...Dar, oricum, asta nu e muncă, ci gesticulație. Ceva în genul lui Ricky Martin dacă vreți. Bine, hai, Ricky Martin se mișcă ceva mai mult; dar este și ceva mai tânăr.
În plus, toți ăștia sunt ambasadori care trec cu repeziciune în uitare. Când se schimbă regimul politic în Paraguay, ambasadorul Paraguayului la Washington este înlocuit și trimis apoi la Londra sau chiar la Paris, dacă aste într-adevăr o schimbare radicală. Dar la Maseru – da, capitala regatului Lesotho –, la Maseru, nici vorbă să se schimbe ceva. Nu vă dați seama unde s-ar ajunge dac-ar trebui să fie schimbați toți...? Atunci, tipul e liniștit. De altfel, în general, n-are niciun motiv de îngrijorare. În guvernul precedent, vărul lui era prim-ministru, iar acum că totul s-a schimbat radical în Paraguay, unchiul său a devenit ministru de interne. De ce-ar fi îngrijorat?
Bine, o să-mi spuneți, Lesotho nu-i treabă chiar atât de simplă, trebuie totuși să mergi până acolo. Dar, de fapt, nici măcar! Te duci un pic, așa, la început, ca să ocupi ambasada și să eviți squatter-ele. Pe urmă, poți lăsa un body-guard cu mâncare pentru pisici și cu sfatul să lase din când în când lumina aprinsă în hol. Cine-o să-și dea seama că ambasadorul Paraguayului în Lesotho nu este acolo? Pe cine-o să intereseze asta?
Și-apoi, mai ai și o nevastă care cică este soția ambasadorului din Paraguay în Lesotho. În fiecare dimineață, când se trezește poate să-și spună cu mândrie, privindu-se în oglindă: „ Poate arăt eu ca dracu, așa, tocmai ridicată din pat și în papuci africani, dar sunt totuși soția ambasadorului din Paraguay în... unde naiba suntem aici? Nu-i nici Rizotto, nici Macedonia...Nu trebuie decât să ating ușor ușa și să-mi scot capul cu bigudiuri portocalii iar garda de corp îmi stă la dispoziție în poziție de drepți. Ooh, și cât e de frumos un body-guard mobil imobil! La vârsta pe care o are acum soțul meu, mai sus de-atât nu va mai putea ajunge, dar nici așa nu e rău deloc. Aici, viața este specială dar toată lumea este drăguță. În timp ce până acum totul era exact invers. Și eu care-am crezut întotdeauna că viața a fost drăguță cu mine, dar oamenii mai degrabă speciali, dacă înțelegeți ce vreau să vă spun...În fine, am avut totuși câteva griji de când am sosit aici: ruleta unui picior al pianului s-a blocat în timpul mutării. Ce mai încolo și-ncoace, era blocată-blocată! Și dacă detest ceva în viață, e o ruletă de pian care se blochează! Alții nu suportă foametea sau țânțarii, eu n-am nicio problemă cu asta. Dar o ruletă de pian blocată îmi strică toată ziua. Mai ales că soțul meu nu se pricepe la reparat, și ca să găsești în Lesotho – ah, în sfârșit, mi-am reamintit numele: Lesotho! Trebuie neapărat să mi-l notez undeva pentru că totuși...Ei bine, e mare bătaie de cap să găsești în Lesotho pe cineva care repară rulete de pian Herman...Și, evident, au împins pianul cu ruleta blocată. Ca și cum nu era destul, s-a mai zgâriat și parchetul. Nu se face, totuși, nu suntem la noi acasă... Încă puțin și vor crede că soțul meu are niște dinți cu care poate zgâria parchetul, mai ales la vârsta lui și cu dentistul pe care-l are.”

Nicolas Sarkozy de Nagy-Bocsa

Notre président de la république rappelle souvent ses origines nobles et étrangères; d'ailleurs son véritable nom est Nicolas Sarkozy de Nagy-Bocsa. La saga familiale passe par la Grèce côté maternel, et par la Hongrie où est né son père, Paul, en 1928. Des journalistes sont allés en pays magyar, sur les traces des Sarközy de Nagy-Bocsa, en quête de témoignages et de souvenirs. À Alattyan, bourgade de 2 091 habitants, à une centaine de kilomètres à l'est de Budapest, les aînés s'en souviennent très bien : c'est ici que le père de Nicolas Sarkozy a passé toutes ses vacances jusqu'à ce qu'il quitte la Hongrie, en 1948, à l'âge de vingt ans.Pour éblouir sa future belle-famille française, Paul Sarkozy, né en 1928 à Budapest, aurait raconté que ses parents possédaient un château près d'Alattyan. Son père György régnait, disait-il,sur un domaine agricole et industriel riche de milliers d'hectares, sur lequel travaillaient des milliers de gens à son service.
Même le Figaro le reconnaît : la réalité était un peu moins flamboyante. « Au lendemain de la Première Guerre mondiale, György et Katalin Sarközy - selon l'orthographe hongroise, NDLR -, les parents de Paul, ont acheté le tiers d'un domaine de 705 arpents, un peu plus de 200 hectares, indique aujourd'hui Sandor Mosonyi, historien et conseiller municipal d'Alattyan, qui a fouillé dans les archives.Ils ne logeaient pas dans le manoir, occupé par une autre famille, mais dans la maison d'amis. » Une esquisse, effectuée de mémoire par un peintre local, montre une grande bâtisse aux hautes fenêtres, surmontées de mascarons représentant des visages d'enfants. Les Sarközy l'ont revendue en 1934, période d'inflation galopante, pour quelques dizaines de sacs de blé... La propriété sera ensuite rasée et remplacée par des lotissements. Ne subsiste actuellement qu'une grille en fer forgé, mangée par la rouille. En somme, Sarkozy de Nagy-Bocsa n'a rien de noble, c'est comme Benoît Vitse de Thury-sous-Clermont.
Le plus amusant, c'est qu'en hongrois le nom Sárközi renvoie au toponyme Sárköz («entre les boues», «contrée des boues»), étroitement lié au terme «marais». Sárköz est une micro-région dans le Sud-ouest de la Hongrie, sur la rive droite du Danube. Un village Sárköz existe aussi dans le département de Satu Mare en Roumanie (en roumain il s’appelle Livada).). Donc, il apparaît que ce nom soit lié à la boue, ce qui lui enlève encore le peu de noblesse qu'il semblait lui rester. Mais ce n'est pas tout. L’un des personnages du roman « Egri csillagok » ( Les Étoiles d’Eger ) est Sárközi, le Tsigane. C’est un roman historique romantique, l’un des romans hongrois les plus populaires, écrit par Géza Gárdonyi et paru en 1901. Alors, maintenant c'est le comble : Sarkozy le Tzigane! Et j'ai rencontré des Hongrois qui m'ont expliqué qu'effectivement à l'origine, les Sarkozy étaient des rroms vivant sur des terres boueuses et s'occupant de charbon.
Bien sûr, on peut se dire aussi : que de chemins parcourus! Quels grands mérites d'être arrivé si haut en partant de si bas. Mais le grand communicateur de l'Elysée veut surtout qu'on retienne la grande qualité de ses origines. Et puis surtout, on pourrait penser qu'avec de tels antécédents, nous pourrions connaître en France une certaine mansuétude pour les Tziganes et autres « gens du voyage ». Malheureusement, nous sommes loin du compte. Je n'en veux pour preuve que cette circulaire du 4 juin dernier destinée à tous les directeurs d'écoles élémentaires et maternelles :
Afin de mieux connaître les conditions de scolarisation des enfants du voyage dans les écoles du département, il est nécessaire de disposer d’informations décrivant au mieux les différents flux qui caractérisent cette population.
La population des gens du voyage est une population qui peut se définir selon trois catégories quant à l’habitat et au mode de vie :
- les voyageurs constitués de familles itinérantes (1)
- les semi-sédentarisés installés sur une aire (d’accueil ou non) et qui
partent occasionnellement pour des travaux saisonniers ou pour un
déplacement de quelques semaines ou quelques mois (2)
- les sédentaires composés de familles installées sur un terrain avec leur
caravane et y demeurant à l’année (3)

Messieurs les directeurs d'école, bon travail! Le seigneur de Nagy-Bocsa attend.