Sarkozy, la grève et la manifestation

Il y a un an, le débat tournait autour de la question : une grève doit-elle être visible? Il faut dire que Sarkozy n'avait pu s'empêcher de déclarer devant ses troupes U.M.P. : «Désormais, quand il y a une grève en France, personne ne s'en aperçoit!» L'assistance toute acquise avait ri et applaudi, esbaudie par tant de forfanterie.
Un an plus tard, il apparaît que le président adopte profil bas et qu'il est bien en retrait sur ces propos. Pourtant, lui et sa majorité auront tout fait pour rendre les arrêts de travail improbables en multipliant les tracasseries pour les organisateurs de mouvements syndicaux. Il faut notamment se déclarer gréviste plusieurs jours à l'avance. Une grève spontanée serait donc illégale. De même, certains tribunaux furent sommés de décider si une grève était conforme à la loi ou pas. Sans oublier les médias noyés de déclarations péremptoires qui mettaient en évidence le fait que les Français étaient pris en otage par les grévistes. Diviser pour régner...
Une grève qui ne dérange personne et bien évidemment l'idéal à atteindre pour un tel gouvernement qui essaye de mettre en place les services minimum qu'en d'autres temps on aurait appelé jaunes ou briseurs de grève. La grève a lieu, donc nous sommes en démocratie. Elle ne gêne personne à part les grévistes qui perdent tout ou partie de leurs salaires, donc nous sommes dans une Etat civilisé et bien géré. Le problème vient de ce qu'à l'origine, la grève est un moyen de pression sur le patron pour obtenir ce qu'il ne veut céder par temps calme. Quel est le moyen de pression si le calme règne de toute façon? Une grève qui ne gêne personne, c'est un médicament dont on a enlevé le principe actif. Si le personnel politique, si même certains syndicats espèrent en l'effet placebo de la grève, les grévistes n'y croient pas du tout.
Aujourd'hui, en Guadeloupe et en Martinique, la grève est générale. Plus question de se ravitailler en essence, quasiment plus rien dans les magasins. Le plus aveugle des citoyens, le touriste le plus apolitique s'aperçoit bien qu'il se passe quelque chose. Par ailleurs, on a beau multiplier les exergues pour que la population prenne en grippe les grévistes, les derniers sondages montrent clairement qu'on n'y a très peu réussi. C'est aussi ce qu'on a pu vérifier aux Antilles. Les Guadeloupéens et Martiniquais, pourtant fortement perturbés et pénalisés, ont pris parti pour le mouvement radical. Ils ont bien conscience que les militants se battent aussi pour eux.
Mais on a oublié pourquoi Sarkozy en était venu l'an dernier à cette affirmation. La phrase précédente était : «La France change; elle change bien plus vite qu'on ne le croie. Désormais, quand il y a une grève...» Oui, mon vieux, la France change bien plus vite que tu ne le crois : désormais, quand il y a une grève en France, personne ne fait plus le bravache. Il l'a bien compris, alors il change de tactique.
Maintenant quand Sarkozy and Co entendent parler d'une manifestation, ils disent que c'est normal que les gens manifestent leurs inquiétudes. Comme si cela n'avait aucun rapport avec leur politique. La manifestation, c'est alors une opération de magie. Les manifestants invoquent des divinités et lancent des slogans au ciel. Ils manifestent leurs inquiétudes. Donc rien à voir avec le gouvernement. D'ailleurs, Sarkozy lui-même y serait bien allé, mais malheureusement il n'a jamais d'inquiétudes. Donc pas de raison de manifester. On peut comprendre ceux qui ont des inquiétudes, mais il faut aussi comprendre ceux qui n'ont pas d'inquiétudes.
Si on manifeste contre la vie chère, il est tout aussi d'accord et il peut vous donner des tas d'exemples de personnes qui ne peuvent plus payer leurs loyers, qui n'ont même plus de quoi se nourrir. La vie chère devient alors un monstre aux yeux voraces qui en veut particulièrement aux petites gens.
On peut aussi protester contre le chômage. Sarkozy est contre également. Comme il est contre le cancer ou les inondations. Il ne voit toujours pas le rapport avec lui. Le chômage, cette bête immonde qu'il voudrait terrasser pour que le peuple lui élève des statues sur tout le continent.
Sarkozy se sent seulement concerné quand il y a trois otages à libérer en Colombie ou en Libye. Il y va avec son commando entraîner jour et nuit à veiller à sa sécurité.
Il avait fait toute sa campagne sur le pouvoir d'achat. Il en était devenu le grand prêtre. Avec une prière à répéter trois fois entre les repas : travailler plus pour gagner plus. Malheureusement, le dieu Pouvoir d'Achat semble sourd aux suppliques. Mais qu'est-ce qu'il y peut lui? Il a fait tout ce qui était en son pouvoir. A peine débarqué à l'Élysée, il a même doublé son propre salaire. Franchement, on ne peut pas lui reprocher de ne pas dépenser. Pour s'adresser à ce dieu mal entendant, il avait fait provisions suffisantes d'encens et sacrifié une partie de la population. Cela n'a pas suffit et, au contraire, est apparu une divinité très méchante et qu'on désigne en tremblant de tous ses membres sous le nom de Crise Mondiale. Mais précisément si la crise est mondiale, il faut croire que personne n'en est responsable dans ce monde. C'est une malédiction venue d'une autre planète et qui nous tombe dessus probablement pour le rémission de nos péchés.
Si un jour nous entrons dans un conflit armé, ce ne sera pas parce que la France qu'il dirige aura déclaré la guerre. Non, c'est que le vieux dieu Mars aura retrouvé une nouvelle jeunesse. Il y aura des manifestations contre la guerre et Sarkozy dira que les manifestants ont bien raison parce que «rien, vous m'entendez rien, rien n'est pire que la guerre avec son cortège funèbres de veuves et d'orphelins. Moi-même, je serais bien allé manifester contre la guerre, mais je dois à la même heure visiter deux usines d'armement et commander le premier assaut.»

Sarkozy, greva și manifestația

Acum un an se dezbătea această problemă: o grevă trebuie să fie vizibilă? Trebuie spus că Sarkozy nu s-a putut abține să declare în fața trupelor sale U.M.P.: „De acum înainte, când va mai fi o grevă în Franța, nimeni nu o va observa”. Întreaga devotată asistență a râs și a aplaudat amuzați la culme de această fanfaronadă. Un an mai târziu, se pare că președintele adoptă cel mai redus program de acțiune și este cu mult în întârziere în această privință. Totuși, el și majoritatea sa au făcut tot posibilul ca încetarea lucrului să fie improbabilă înmulțind grijile organizatorilor de mișcări sindicale. Trebuie în special să te declari grevist cu mai multe zile înainte. O grevă spontană ar fi deci ilegală. Iar anumite tribunale au fost somate să decidă dacă o grevă este sau nu legală. Și să nu uităm mass-media înecată în declarații peremptorii ce puneau în evidență faptul că francezii erau luați ostatici de către greviști. „Divide et impera!”(„Dezbină și stăpânește!”).
O grevă care nu deranjează pe nimeni este desigur idealul de atins pentru un asemenea guvern ce încearcă să ofere un minim de servicii, pe care altădată le-am fi numit „spărgătoare de grevă”. Greva are loc, deci e democrație. Și nu deranjează pe nimeni înafară de greviști care își pierd parțial sau total salariile, deci, suntem într-un stat civilizat și bine administrat. Problema vine de la faptul că, la origine, greva era un mijloc de presiune asupra patronului pentru a obține ceea ce nu adorit să dea în perioade calme. Care este modalitatea de presiune dacă oricum calmul domnește? O grevă care nu deranjează pe nimeni este un medicament căruia i s-a înlăturat principiul activ. Dacă personalul politic și chiar dacă anumite sindicate își pun speranța în efectul placebo al grevei, greviștii nu cred deloc în asta. Astăzi, în Guadelupa și Martinica greva este generală. Nici vorbă de alimentare cu benzină sau să mai găsești ceva prin magazine. Până și cel mai orb cetățean sau cel mai apolitic turist își dă seama rapid că se petrece ceva. De altfel s-au înmulțit în zadar tentativele de a determina populația să-i deteste pe greviști. Ultimele sondaje arată clar că nu prea a fost o reușită. Lucru ce s-a putut verifica și în Antile. Populația din Guadelupa și Martinica, chiar dacă a fost puternic perturbată și penalizată, a fost de partea mișcării radicale. Sunt conștienți că militanții se bat și pentru ei.
Dar s-a uitat cum ajunsese anul trecut Sarkozy la această afirmație. Fraza precedentă era: „Franța se schimbă; se schimbă mai repede decât ne-am putea imagina. De acum înainte, când va mai fi o grevă (...)”. Da, bătrâne, Franța se schimbă mai repede decât ți-ai putea tu imagina: de acum înainte, când va mai fi o grevă, nimeni nu va mai face pe fanfaronul. Asta a înțeles-o și-atunci își schimbă tactica. Acum, când Sarkozy and Co. Aud vorbindu-se de o grevă, spun că e normal ca oamenii să-și manifeste neliniștea. Ca și cum aceasta n-ar avea nicio legătură cu politica lor. Manifestația se transformă atunci într-un număr de magie. Manifestanții invocă divinități și lansează sloganuri spre cer. Își manifestă îngrijorarea. Deci, nicio legătură cu guvernul. De altfel, chiar și Sarkozy ar fi participat dar din nefericire el nu este niciodată îngrijorat. În concluzie, niciun motiv de protest. Îi înțelegem pe cei care sunt îngrijorați dar trebuie să-i înțelegem la fel de bine și pe cei care nu sunt. Dacă se protestează împotriva vieții prea scumpe el este întru totul de acord, ba chiar vă poate da o mulțime de exemple de persoane care nu-și pot plăti chiria și nu mai au nici măcar ce să mănânce. Viața scumpă devine atunci un monstru cu ochi înspăimântători care-i vrea în special pe oamenii simpli. Putem să protestăm și împotriva șomajului. Și Sarkozy este împotriva lui. La fel cum este împotriva cancerului sau al inundațiilor. Tot nu vede legătura cu el. Șomajul este un dobitoc dezgustător pe care-ar dori să-l răpună pentru ca oamenii să-i ridice statui pe întreg continentul. Sarkozy este interesat doar când trebuie eliberați trei ostatici în Columbia sau în Libia. Și merge acolo cu commando-ul său antrenat zi și noapte să vegheze la securitatea sa. Tot el făcuse și o întreagă campanie asupra puterii de cumpărare. Devenise marele-i preot. Cu o rugăciune de repetat de trei ori pe zi, între mese: „să muncim mai mult pentru a câștiga mai mult”. Din nefericire, dumnezeul Putere de Cumpărare pare surd la implorările sale. Dar ce vină are el? A făcut tot ce i-a stat în putință. Nici nu a debarcat bine la Elysée că și-a dublat chiar propriul salariu. Pe șleau, nu putem să-i reproșăm cheltuielile mari. Pentru a se adresa acestui dumnezeu neascultător a făcut provizii suficiente de tămâie și chiar a sacrificat o parte a populației. Dar n-a fost suficient și, dimpotrivă, și-a făcut apariția o divinitate foarte răutăcioasă și care este denumită tremurând din toate încheieturile „Criză Mondială”. Mai exact, dacă această criză este mondială, trebuie să credem că nimeni nu se face vinovat de asta. Este un blestem venit de pe o altă planetă și cade pe capul nostru, probabil, pentru a ni se ierta păcatele. Dacă într-o bună zi vom intra într-un conflict armat nu va fi pentru că Franța pe care o conduce ar fi declarat război. Ci pentru că bătrânul zeu Marte și-ar fi regăsit o nouă tinerețe. Vor avea loc manifestații împotriva războiului iar Sarkozy va fi, desigur, de acord cu ele pentru că „nimic, mă auziți, absolut nimic nu e mai rău decât războiul cu cortegiu-i de văduve și de orfani. Eu însumi m-aș fi dus să protestez împotriva războiului dar din păcate, la aceeași oră, trebuie să vizitez două uzine de armament și să comand primul atac”.

Explications de texte

Quand en Guadeloupe, le L.K.P. (un collectif qui regroupe 49 partis, syndicats, associations…) a permis, après un mois de grève générale et dans un soucis de ravitaillement de la population, la réouverture de quelques magasins d'alimentation et de certaines stations-service, le préfet, le visage rosi par l'émotion, a déclaré : «La vie reprend!». Pour un préfet de la République Française, la vie se réduit à trois caisses de supermarché et une pompe à essence. Pour lui auparavant, c'était donc la mort. Jamais les rues de Pointe-à-Pitre et de toutes les cités de l'île ne furent si pleines de vie, jamais on n'assista à autant de dialogues entre les habitants, à plus de solidarité et de détermination dans la lutte pour une vie meilleure, mais pour le préfet tout cela ne signifiait rien qu'un corps inerte. Il pourra dire ce qu'il veut désormais, il est évident qu'on ne parlera jamais le même langage, qu'on n'entendra jamais les mêmes mots. Eh oui, pour le plus haut représentant de l'État en Guadeloupe, vivre ce n'est pas respirer, aimer, lutter, donner ou recevoir. Ce ne sont pas les battements du cœur qui génèrent la vie, mais les allers-retours du tiroir-caisse.
Quand le leader du L.K.P., Élie Domota, déclare que les entrepreneurs qui refuseraient l'accord d'augmentation de 200 euros des bas salaires devraient «quitter la Guadeloupe» et qu'il ne «laisserait pas une bande de békés rétablir l'esclavage», il est inquiété par la justice pour incitation à la haine raciale. Les termes racisme et antisémitisme sont aujourd'hui utilisés pour détourner le débat des vraies réalités par des gens sans scrupules qui s'indignent et font des procès toutes les cinq minutes. L'idée est de semer la confusion, de se travestir en victime, de se dédouaner de ses propres positions douteuses. On a parfois l'impression d'entendre : «Si vous n'aimez pas les racistes, c'est que vous êtes racistes!» Je ne vois pas une seconde où peut se trouver le racisme dans la déclaration de Domota et comment on peut recevoir sans rire une telle plainte dans un tribunal. Ainsi aujourd'hui quelqu'un qui dit ne pas laisser rétablir l'esclavage est coupable de racisme! Il est vrai que certains békés ont expliqué que l'esclavage avait aussi de bons côtés.
Quand en 2007, Sarkozy lance à la foule des adorateurs de Le Pen : «La France, aime-la ou quitte-la!», a-t-on le souvenir qu'une action en justice pour racisme ait été menée contre le futur président? C'est la même phrase, mais d'un côté, il s'agit d'un responsable syndical qui demande que soient respectés des accords qui entraînent une amélioration de la vie quotidienne pour des milliers de gens et de l'autre côté un candidat à l'Élysée qui n'a qu'un plan pour chasser les étrangers.
Il semble donc qu'avec la Guadeloupe et la Martinique d'aujourd'hui, nos autorités ont de fortes divergences en ce qui concerne la langue. Le créole déjà nous donne une leçon avec notamment le mot pwofitasyon qui signifie à la fois profit et exploitation. On s'aperçoit vite que certains néologismes pour nous sont des mots utilisés par les Antillais depuis bien longtemps. Mais, même lorsque le français est utilisé comme langue véhiculaire, il y a une incompréhension souvent fondamentale. Les mêmes expressions ont des acceptions très différentes. Une grève générale à Fort-de-France comme à Point-à-Pitre n'a rien à voir avec les défilés sympathiques proposés par les syndicats métropolitains. De même les revendications locales sont à peu près illisibles pour beaucoup de nos élus, incompréhensibles et irréalistes pour nos ministres, inconcevables et aberrantes pour les patrons. C'est peut-être pour cela d'ailleurs que les Guadeloupéens et les Martiniquais ont obtenu que leurs exigences soient finalement prises en compte, à la grande stupeur d'un préfet qui avait repris un peu de vie et beaucoup de champagne.

Explicări de text

Când, în Guadelupa, LKP-ul (un colectiv ce regrupează 49 de partide, sindicate, asociații...) a permis, după o lună de grevă generală cu grija de a revitaliza populația, redeschiderea câtorva magazine alimentare și a anumitor puncte de prestări servicii, prefectul, cu chipul roz de emoție a declarat: „Viața reîncepe!”. Pentru un prefect al Republicii Franceze, viața se reduce la trei case de supermarket, și o benzinărie. Înseamnă că pentru el înainte era moarte. Totuși, niciodată străzile din Pointe-à-Pitre și din restul orașelor de pe insulă nu au fost atât de pline de viață, niciodată n-am asistat la așa mult dialog între locuitori, la mai multă solidaritate și hotărâre în lupta pentru o viață mai bună, însă pentru prefect toate acestea nu însemnau decât un corp inert. Nu contează ce va spune de acum înainte, este clar că nu vom mai vorbi niciodată aceeași limbă, că nu vom mai auzi nicicând aceleași cuvinte. Ei da, pentru cel mai înalt reprezentant al statului în Guadelupa, a trăi nu înseamnă a respira, a iubi, a lupta, a da sau a primi. Nu bătăile inimii sunt cele care dau viața, ci zgomotul sertarelor caselor de marcat.
Când liderul LKP-ului, Elie Domota declară că antreprenorii ce refuză mărirea cu 200 de euro a celor mai mici salarii ar trebui „să părăsească insula” și că „nu va permite niciodată ca o bandă de "beke" (proprietari albi) să readucă sclavagismul” este acționat în justiție pentru rasism. Termenii de rasism și antisemitism sunt folosiți astăzi pentru a ocoli dezbaterea adevăratelor probleme de către oameni fără scrupule care se indignează și intentează procese din cinci în cinci minute. Ideea este de a semăna confuzie, de a se travesti în victimă și de a se spăla de propriile-i poziții îndoielnice. Uneori ai impresia că auzi: „Dacă nu vă plac rasiștii este pentru că sunteți rasiști!” Nu văd nicio secundă unde se poate găsi rasism în declarația lui Domota și cum poți primi fără să râzi a asemenea plângere într-un tribunal. Astfel, în ziua de azi, cineva care este împotriva sclavagismului este acuzat de rasism. Iar anumiți „béké” au explicat că sclavagismul are și câteva părți bune.
Când, în 2007, Sarkozy lansează mulțimii de adoratori ai lui Le Pen o frază ca: „Franța, iubește-o sau părăsește-o!” ne amintim să fi fost acuzat de rasism viitorul președinte? Este aceeași frază dar, pe de o parte, e vorba de un responsabil sindical care cere respectarea acordurilor în vederea îmbunătățirii vieții zilnice a mii de oameni iar, pe de altă parte, de un candidat la Elysée care nu are decât un singur plan pentru a se debarasa de străini.
Se pare deci, că astăzi, cu Guadelupa și Martinica autoritățile noastre au puternice divergențe în privința limbii. Creola ne dă deja o lecție chiar cu cuvântul „pwofitasyon” care înseamnă „profit” și „exploatare” în același timp. Ne dăm repede seama că anumite neologisme pentru noi sunt cuvinte pe care antilezii le folosesc deja de foarte mult timp. Chiar dacă franceza este folosită ca limbă de circulație avem de a face cu o neînțelegere adesea fundamentală. Exact aceleași expresii au accepții foarte diferite. O grevă generală la Fort-de-France sau la Pointe-à-Pitre nu are nimic în comun cu marșurile simpatice propuse de sindicatele metropolitane. Ca și revendicaările locale ce sunt de nedeslușit pentru mulți dintre aleșii noștri, de neînțeles și irealiste pentru miniștri, aberante și de neconceput pentru patroni. De altfel, poate tocmai din acest motiv exigențele celor din Martinica și Guadelupa au fost luate în considerare în cele din urmă, spre marea stupoare a unui prefect ce recăpătase un pic de viață și multă șampanie.
Și în România ar fi nevoie de câteva explicări de text. Pentru cuvântul „Europa” de exemplu. De la intrarea în Uniunea Europeană, România și-a pierdut orice interes pentru problemele europene, constată cu mâhnire politologul Cristian Pârvulescu în ziarul „Cotidianul” din 19 decembrie 2007: „Paradoxal, în 2007 ne-am îndepărtat și mai mult de Europa decât în anii precedenți. De fapt, Europa nu este nici o zonă geografică nici o piață de desfacere; este o stare de spirit. Fondat pe anumite valori, acest mod de viață și de reflecție a rămas o necunoscută pentru politicienii Bucureștiului”.

En Martinique, le carnaval fait place à la révolution.

Cela tient presque du rituel. Tous les matins, je prends le bateau pour me rendre à Fort-de-France. Plus d'essence, pas d'autres moyens pour circuler. Le premier rendez-vous était toujours face à l'Atrium, immense centre culturel dirigé par Manuel Césaire, le petit fils d'Aimé Césaire. Pour ce faire, je traverse une ville morte, pas un commerce ouvert, pas une station d'essence en service. Tous les rideaux de fer baissés depuis des semaines. A l'Atrium, le collectif des artistes se réunit et les discussions sur le rôle de l'artiste dans la société prennent une bonne place.
Puis, nous allons à la Maison des Syndicats. D'abord, on s'informe sur les dernières négociations, les incidents de la nuit, le programme du jour. Des ateliers pour enfants y sont également organisés. Souvent un membre du Collectif du 5 février (jour du déclenchement de la grève générale) prend la parole et donne les informations importantes de la journée : les villes où auront lieu les meetings, les soutiens reçus de France Métropolitaine et d'ailleurs.
Puis la manifestation se met en route. D'abord marchent les délégués du Collectif, suivis des troupes de tous les syndicats qui soutiennent le mouvement. Cela fait du monde. Des caricatures de Sarkozy agrémentent le parcours. C'est une marée rouge qui déferle sur Fort-de-France, puisque nous portons tous le même tricot avec ce slogan : "C'est pour la victoire que nous marchons!" Tous les âges et toutes les professions sont présents. Parfois, suit une vague blanche avec cette pancarte ;"Jésus est la solution". Beaucoup, à la vue de cette cohorte chrétienne, sont amusés, mais se disent que ce n'est pas dérangeant puisqu'ils font encore grossir la manifestation. Immédiatement après, le 19 février, suivait une délégation exclusivement composée de femmes qui brandissaient un drapeau de la République Dominicaine. On m'explique que ce sont des prostituées de Saint-Domingue, très nombreuses en Martinique. En général, les artistes ferment la marche avec notamment ces slogans :"Contre les manipulateurs!" "Terminons avec les égos."
La population soutient largement, cela se voit au nombre des manifestants qui sont des dizaines de milliers, cela s'entend à chaque coin de rue, parce qu'il faut bien comprendre aussi que la parole est libérée. Je suis très impressionné par la qualité, le calme, la sérénité, la détermination de cette masse de gens si différents. Bien sûr, certains commerçants ne sont pas ravis d'être fermés depuis un mois, mais la plupart sont quand même solidaires. Il en est de même pour les petits entrepreneurs. Avec les grandes surfaces, les hypermarchés, bien entendu, c'est plus difficile. Il faut organiser des barrages pour les obliger à fermer. Mais de toute façon, tout le personnel est gréviste.
Nous allons ensuite en cortège jusqu'à la Préfecture pour y accompagner les délégués du Collectif et les soutenir dans les négociations avec le patronat. "Pa ni moli!" (Ne cédez pas!") chante la foule chaque jour plus déterminée. On se presse aux grilles du bâtiment avec musiques et chants. Même les gendarmes, qui gardent la Préfecture, se balancent au rythme des percussions. Les délégués sont applaudis, les membres du patronat local fraîchement accueillis et parfois empêchés de sortir de la Préfecture pour qu'ils continuent bon gré mal gré les négociations.
Ne nous y trompons pas. Il ne s'agit pas là d'une simple révolte, d'un mouvement d'humeur. C'est vrai qu'à l'origine, tout est parti, aussi bien en Guadeloupe qu'en Martinique, d'une manifestation contre la vie chère et pour la hausse des salaires. Né d'une mobilisation de type syndical sur le pouvoir d'achat, l'emploi et la reconnaissance du fait syndical martiniquais, la grève générale s'est transformée en lutte populaire bien plus large. Les hommes politiques «traditionnels» sont écartés du débat, n'ayant au mieux qu'un rôle d'observateur. Aujourd'hui nous sommes en présence d'un processus révolutionnaire. Je n'en veux pour preuve que ces quelques lignes extraites d'un texte remis aux manifestants : «Février 2009 ne nous convie pas au toilettage du corps putréfié de notre statut de département français pour une nouvelle ronde macabre des zombis. Il nous exhorte, au contraire, à enterrer au plus vite le cadavre et à assumer l'avenir en liberté et en lucidité». Là-bas, rien ne sera plus comme avant. A nous tous d'en prendre conscience.

În Martinica, carnavalul îi face loc revoluției
E ca un ritual. În fiecare dimineață, iau vaporul ca să ajung la Fort-de-France. Benzină nu mai există și nici alte mijloace de a circula. Prima întâlnire este mereu lângă Atrium, un imens centru cultural condus de Manuel Césaire, nepotul lui Aimé Césaire. Trebuie să traversez un oraș mort, în care niciun magazin nu este deschis și nicio benzinărie în care se lucrează. Toate obloanele din fier sunt coborâte de săptămâni întregi. La Atrium artiștii își dau întâlnire iar discuțiile despre rolul lor în societate ocupă un loc important.
Apoi mergem la Casa Sindicatelor. Mai întâi ne informăm asupra ultimelor negocieri, asupra incidentelor din timpul nopții și a progamului zilei. Aici se organizează, printre altele, și diverse ateliere pentru copii. Adesea, unul dintre membrii Colectivului din 5 februarie (ziua declanșării grevei generale) ia cuvântul și furnizează informațiile importante ale zilei: orașele în care vor avea loc manifestații sau susținerile primite din partea Franței metropolitane și nu numai. După aceea începe mitingul. În fruntea mulțimii merg delegații Colectivului urmați de trupele sindicatelor ce susțin această mișcare. Asta înseamnă foarte multă lume. Parcursul este presărat cu caricaturi ale lui Sarkozy. O adevărată maree roșie se revarsă peste Fort-de-France fiindcă toți purtăm tricouri roșii cu sloganul: „Pentru victorie milităm!”. Toate vârstele și toate profesiile sunt prezente. Câteodată își face apariția un val albcu lozinca: „Isus este soluția”. Mulți sunt foarte amuzați la vederea acestei cohorte creștine dar își spun că de fapt acest lucru nu este deloc deranjant ci, dimpotrivă, fac să pară mulțimea și mai impresionantă. Imediat după, pe 19 februarie, urmează o delegație compusă în exclusivitate de femei ce fluturau drapelul Republicii Dominicane. Cineva îmi spune că sunt prostituate din Santo Domingo, foarte numeroase în Martinica. În general, artiștii sunt cei care încheie marșul cu sloganuri de genul: „Împotriva manipulatorilor!” sau „Gata cu ego-urile”.
Populația susține mișcarea în unanimitate, asta se vede în numărul manifestanților, de ordinul zecilor de mii și se aude la fiecare colț de stradă fiindcă, trebuie știut, aici există libertate de expresie. Sunt foarte impresionat de calitatea, calmul,serenitatea și hotărârea acestei mase de oameni atât de diferiți. Bineînțeles, anumiți comercianți nu sunt tocmai încântați că au magazinele închise de patru săptămâni, dar majoritatea sunt solidari. La fel și micii întreprinzători. Când e vorba de spații comerciale mari, de supermarket-uri, problema se complică. Trebuie organizate baraje pentru a le obliga să închidă. Dar oricum, întreg personalul este în grevă.
În cele din urmă, mergem în cortegiu până la Prefectură pentru a-i conduce pe delegații Colectivului și pentru a-i susține în negocierile cu patronatul. „Pa ni moli!”(„Nu cedați!”) cântă mulțimea în fiecare zi, din ce în ce mai hotărâtă. Ne grăbim spre grilajul clădirii cu muzică și versuri. Chiar și jandarmii care păzesc Prefectura se mișcă în ritmul percuțiilor. Delegații sunt aplaudați, membrii patronatului sunt primiți cu fluieraturi și adesea sunt chiar împiedicați să mai iasă de acolo, ca să-și continue vrând-nevrând negocierile.
Să nu înțelegem greșit. Nu este vorba aici de o simplă revoltă, de toane. Este adevărat că totul a început și în Martinica și în Guadelupa de la un protest împotriva vieții prea scumpe și pentru mărirea salariilor. Născută dintr-o mobilizare de tip sindical asupra puterii de cumpărare, a locurilor de muncă și recunoașterea faptului sindical martinichez, greva generală s-a transformat într-o revoltă populară de o mai mare amploare. Oamenii politici „tradiționali” s-au îndepărtat de dezbatere, nemaiavând decât un rol de „observatori”. Astăzi asistăm la un proces revoluționar. Ca dovadă a acestui lucru sunt suficiente aceste câteva rânduri extrase dintr-un text înmânat manifestanților: „Februarie 2009 nu ne invită să toaletăm corpul putrefiat al statutului nostru de departament francez pentru o nouă rundă macabră a unor zombi. Ne îndeamnă, dimpotrivă, să îngropăm cât mai repede cadavrul și să ne asumăm viitorul în libertate și în luciditate.” Acolo, nimic nu va mai fi ca înainte. Și tuturor ne revine obligația să conștientizăm acest lucru.

Vive la compétition!

L'idée de nos élites au pouvoir, c'est qu'il faut tout traiter sur le mode sportif. En effet, il faut être compétitif. Alors on demande aux hôpitaux, aux universités d'entrer en concurrence. Ainsi, l'hôpital de telle ville est premier pour la leucémie, mais n'y allez pas en cas de crise cardiaque : il est avant-dernier et se fait siffler par tous les malades du cœur. Dans cette université, les diplômés en histoire sont géographiquement les meilleurs du pays. Mais en médecine, ils sont tellement nuls qu'ils vont aller dans l'hôpital le plus nul de la ville la plus nulle. Alors, pour cela, il faut transformer les recteurs d'universités et les directeurs d'hôpitaux en chefs d'entreprise. Avec comme première mission de rentabiliser les études et les étudiants, les maladies et les malades.
Bien sûr, il faut être imaginatif. D'abord, faire entrer le monde économique dans les établissements avec une idée fixe : dérèglementer. C'est fou ce que c'est moderne le dérèglement! Finis les vieilles rengaines, les statuts archaïques, les acquis sociaux, le service public. Il est nécessaire, pour être moderne, de privatiser. Ce qui a constitué la raison d'être d'un pays, ce qui lui a donné son unité et son histoire, c'est précisément le service public. A savoir, quels que soient vos moyens financiers, quel que soit l'endroit où vous habitez, vous devez profiter des mêmes services.
J'ai vu souvent en Roumanie cette annonce dans les journaux : "Recherche sponsor pour une opération chirurgicale". Voilà donc que cette privatisation passe dans les faits. On peut imaginer que les chirurgiens feront en sorte que la cicatrice soit en forme de logo.
En France, les chercheurs et les universitaires s'époumonent à crier que le savoir n'est pas une marchandise. Mais il faut faire attention à ce que l'on dit et surtout à quels interlocuteurs on s'adresse. On entend déjà la réplique des gouvernants actuels : "Ou c'est une marchandise, et on s'en occupe. Ou ce n'est pas une marchandise et alors ça ne nous concerne pas. Et si on ne s'en occupe pas, pas un sou!"
Le sport, c'est différent. Il faut voir avec quel empressement et quelle délectation les chefs d'état reçoivent les médaillés olympiques, les champions du monde, les recordmen : "Messieurs, Mesdames, je vous dis merci au nom du pays. Vos performances, qui allient le génie à l'entraînement quotidien, devraient inspirer nos entreprises. Et dans entreprises, il faut y intégrer les hôpitaux et les universités. Si un chirurgien prend modèle sur vous, il fera une opération de l'appendicite en 12 minutes, 26 secondes et 7 dixièmes, ce qui constituera un record mondial dont nous serons fiers et surtout il pourra faire 18 opérations au lieu de 15 dans la journée. De même, en pensant à vos records, l'enseignant accueillera 45 élèves dans sa classe au lieu des 30 privilégiés habituels et ainsi nous réconcilierons sport de masse et sport d'élite, dont vous êtes les plus beaux fleurons!"
Les présidents reçoivent plus volontiers des sportifs que des hommes de culture qui ne se pressent pas trop pour répondre aux invitations. Bien sûr, il y a toujours quelques écrivaillons qui s'approcheront du buffet bien garni et le gouvernement leur décernera force titres et décorations. L'écrivain barcelonais Luis Goytisolo explique qu'on surestime ainsi ceux qui viennent pour rééquilibrer le grand nombre et les grands talents qui ne mettent pas les pieds dans les salons dorés. Il fait une comparaison avec un fait historique. Lors de la guerre de Cuba, en 1898, les armées espagnoles et américaines s'affrontèrent. Comme la Marine espagnole était très inférieure, un député espagnol proposa qu'on change les dénominations des navires. Ainsi les croiseurs devaient être appelés cuirassiers, les destroyers des croiseurs, les canonnières des destroyers et cela jusqu'aux chaloupes devenues soudainement corvettes. C'est ainsi qu'on invite souvent à l'Élysée et à Cotroceni des canots de sauvetage qu'on baptise porte-avions.