Explications de texte

Quand en Guadeloupe, le L.K.P. (un collectif qui regroupe 49 partis, syndicats, associations…) a permis, après un mois de grève générale et dans un soucis de ravitaillement de la population, la réouverture de quelques magasins d'alimentation et de certaines stations-service, le préfet, le visage rosi par l'émotion, a déclaré : «La vie reprend!». Pour un préfet de la République Française, la vie se réduit à trois caisses de supermarché et une pompe à essence. Pour lui auparavant, c'était donc la mort. Jamais les rues de Pointe-à-Pitre et de toutes les cités de l'île ne furent si pleines de vie, jamais on n'assista à autant de dialogues entre les habitants, à plus de solidarité et de détermination dans la lutte pour une vie meilleure, mais pour le préfet tout cela ne signifiait rien qu'un corps inerte. Il pourra dire ce qu'il veut désormais, il est évident qu'on ne parlera jamais le même langage, qu'on n'entendra jamais les mêmes mots. Eh oui, pour le plus haut représentant de l'État en Guadeloupe, vivre ce n'est pas respirer, aimer, lutter, donner ou recevoir. Ce ne sont pas les battements du cœur qui génèrent la vie, mais les allers-retours du tiroir-caisse.
Quand le leader du L.K.P., Élie Domota, déclare que les entrepreneurs qui refuseraient l'accord d'augmentation de 200 euros des bas salaires devraient «quitter la Guadeloupe» et qu'il ne «laisserait pas une bande de békés rétablir l'esclavage», il est inquiété par la justice pour incitation à la haine raciale. Les termes racisme et antisémitisme sont aujourd'hui utilisés pour détourner le débat des vraies réalités par des gens sans scrupules qui s'indignent et font des procès toutes les cinq minutes. L'idée est de semer la confusion, de se travestir en victime, de se dédouaner de ses propres positions douteuses. On a parfois l'impression d'entendre : «Si vous n'aimez pas les racistes, c'est que vous êtes racistes!» Je ne vois pas une seconde où peut se trouver le racisme dans la déclaration de Domota et comment on peut recevoir sans rire une telle plainte dans un tribunal. Ainsi aujourd'hui quelqu'un qui dit ne pas laisser rétablir l'esclavage est coupable de racisme! Il est vrai que certains békés ont expliqué que l'esclavage avait aussi de bons côtés.
Quand en 2007, Sarkozy lance à la foule des adorateurs de Le Pen : «La France, aime-la ou quitte-la!», a-t-on le souvenir qu'une action en justice pour racisme ait été menée contre le futur président? C'est la même phrase, mais d'un côté, il s'agit d'un responsable syndical qui demande que soient respectés des accords qui entraînent une amélioration de la vie quotidienne pour des milliers de gens et de l'autre côté un candidat à l'Élysée qui n'a qu'un plan pour chasser les étrangers.
Il semble donc qu'avec la Guadeloupe et la Martinique d'aujourd'hui, nos autorités ont de fortes divergences en ce qui concerne la langue. Le créole déjà nous donne une leçon avec notamment le mot pwofitasyon qui signifie à la fois profit et exploitation. On s'aperçoit vite que certains néologismes pour nous sont des mots utilisés par les Antillais depuis bien longtemps. Mais, même lorsque le français est utilisé comme langue véhiculaire, il y a une incompréhension souvent fondamentale. Les mêmes expressions ont des acceptions très différentes. Une grève générale à Fort-de-France comme à Point-à-Pitre n'a rien à voir avec les défilés sympathiques proposés par les syndicats métropolitains. De même les revendications locales sont à peu près illisibles pour beaucoup de nos élus, incompréhensibles et irréalistes pour nos ministres, inconcevables et aberrantes pour les patrons. C'est peut-être pour cela d'ailleurs que les Guadeloupéens et les Martiniquais ont obtenu que leurs exigences soient finalement prises en compte, à la grande stupeur d'un préfet qui avait repris un peu de vie et beaucoup de champagne.

Explicări de text

Când, în Guadelupa, LKP-ul (un colectiv ce regrupează 49 de partide, sindicate, asociații...) a permis, după o lună de grevă generală cu grija de a revitaliza populația, redeschiderea câtorva magazine alimentare și a anumitor puncte de prestări servicii, prefectul, cu chipul roz de emoție a declarat: „Viața reîncepe!”. Pentru un prefect al Republicii Franceze, viața se reduce la trei case de supermarket, și o benzinărie. Înseamnă că pentru el înainte era moarte. Totuși, niciodată străzile din Pointe-à-Pitre și din restul orașelor de pe insulă nu au fost atât de pline de viață, niciodată n-am asistat la așa mult dialog între locuitori, la mai multă solidaritate și hotărâre în lupta pentru o viață mai bună, însă pentru prefect toate acestea nu însemnau decât un corp inert. Nu contează ce va spune de acum înainte, este clar că nu vom mai vorbi niciodată aceeași limbă, că nu vom mai auzi nicicând aceleași cuvinte. Ei da, pentru cel mai înalt reprezentant al statului în Guadelupa, a trăi nu înseamnă a respira, a iubi, a lupta, a da sau a primi. Nu bătăile inimii sunt cele care dau viața, ci zgomotul sertarelor caselor de marcat.
Când liderul LKP-ului, Elie Domota declară că antreprenorii ce refuză mărirea cu 200 de euro a celor mai mici salarii ar trebui „să părăsească insula” și că „nu va permite niciodată ca o bandă de "beke" (proprietari albi) să readucă sclavagismul” este acționat în justiție pentru rasism. Termenii de rasism și antisemitism sunt folosiți astăzi pentru a ocoli dezbaterea adevăratelor probleme de către oameni fără scrupule care se indignează și intentează procese din cinci în cinci minute. Ideea este de a semăna confuzie, de a se travesti în victimă și de a se spăla de propriile-i poziții îndoielnice. Uneori ai impresia că auzi: „Dacă nu vă plac rasiștii este pentru că sunteți rasiști!” Nu văd nicio secundă unde se poate găsi rasism în declarația lui Domota și cum poți primi fără să râzi a asemenea plângere într-un tribunal. Astfel, în ziua de azi, cineva care este împotriva sclavagismului este acuzat de rasism. Iar anumiți „béké” au explicat că sclavagismul are și câteva părți bune.
Când, în 2007, Sarkozy lansează mulțimii de adoratori ai lui Le Pen o frază ca: „Franța, iubește-o sau părăsește-o!” ne amintim să fi fost acuzat de rasism viitorul președinte? Este aceeași frază dar, pe de o parte, e vorba de un responsabil sindical care cere respectarea acordurilor în vederea îmbunătățirii vieții zilnice a mii de oameni iar, pe de altă parte, de un candidat la Elysée care nu are decât un singur plan pentru a se debarasa de străini.
Se pare deci, că astăzi, cu Guadelupa și Martinica autoritățile noastre au puternice divergențe în privința limbii. Creola ne dă deja o lecție chiar cu cuvântul „pwofitasyon” care înseamnă „profit” și „exploatare” în același timp. Ne dăm repede seama că anumite neologisme pentru noi sunt cuvinte pe care antilezii le folosesc deja de foarte mult timp. Chiar dacă franceza este folosită ca limbă de circulație avem de a face cu o neînțelegere adesea fundamentală. Exact aceleași expresii au accepții foarte diferite. O grevă generală la Fort-de-France sau la Pointe-à-Pitre nu are nimic în comun cu marșurile simpatice propuse de sindicatele metropolitane. Ca și revendicaările locale ce sunt de nedeslușit pentru mulți dintre aleșii noștri, de neînțeles și irealiste pentru miniștri, aberante și de neconceput pentru patroni. De altfel, poate tocmai din acest motiv exigențele celor din Martinica și Guadelupa au fost luate în considerare în cele din urmă, spre marea stupoare a unui prefect ce recăpătase un pic de viață și multă șampanie.
Și în România ar fi nevoie de câteva explicări de text. Pentru cuvântul „Europa” de exemplu. De la intrarea în Uniunea Europeană, România și-a pierdut orice interes pentru problemele europene, constată cu mâhnire politologul Cristian Pârvulescu în ziarul „Cotidianul” din 19 decembrie 2007: „Paradoxal, în 2007 ne-am îndepărtat și mai mult de Europa decât în anii precedenți. De fapt, Europa nu este nici o zonă geografică nici o piață de desfacere; este o stare de spirit. Fondat pe anumite valori, acest mod de viață și de reflecție a rămas o necunoscută pentru politicienii Bucureștiului”.

En Martinique, le carnaval fait place à la révolution.

Cela tient presque du rituel. Tous les matins, je prends le bateau pour me rendre à Fort-de-France. Plus d'essence, pas d'autres moyens pour circuler. Le premier rendez-vous était toujours face à l'Atrium, immense centre culturel dirigé par Manuel Césaire, le petit fils d'Aimé Césaire. Pour ce faire, je traverse une ville morte, pas un commerce ouvert, pas une station d'essence en service. Tous les rideaux de fer baissés depuis des semaines. A l'Atrium, le collectif des artistes se réunit et les discussions sur le rôle de l'artiste dans la société prennent une bonne place.
Puis, nous allons à la Maison des Syndicats. D'abord, on s'informe sur les dernières négociations, les incidents de la nuit, le programme du jour. Des ateliers pour enfants y sont également organisés. Souvent un membre du Collectif du 5 février (jour du déclenchement de la grève générale) prend la parole et donne les informations importantes de la journée : les villes où auront lieu les meetings, les soutiens reçus de France Métropolitaine et d'ailleurs.
Puis la manifestation se met en route. D'abord marchent les délégués du Collectif, suivis des troupes de tous les syndicats qui soutiennent le mouvement. Cela fait du monde. Des caricatures de Sarkozy agrémentent le parcours. C'est une marée rouge qui déferle sur Fort-de-France, puisque nous portons tous le même tricot avec ce slogan : "C'est pour la victoire que nous marchons!" Tous les âges et toutes les professions sont présents. Parfois, suit une vague blanche avec cette pancarte ;"Jésus est la solution". Beaucoup, à la vue de cette cohorte chrétienne, sont amusés, mais se disent que ce n'est pas dérangeant puisqu'ils font encore grossir la manifestation. Immédiatement après, le 19 février, suivait une délégation exclusivement composée de femmes qui brandissaient un drapeau de la République Dominicaine. On m'explique que ce sont des prostituées de Saint-Domingue, très nombreuses en Martinique. En général, les artistes ferment la marche avec notamment ces slogans :"Contre les manipulateurs!" "Terminons avec les égos."
La population soutient largement, cela se voit au nombre des manifestants qui sont des dizaines de milliers, cela s'entend à chaque coin de rue, parce qu'il faut bien comprendre aussi que la parole est libérée. Je suis très impressionné par la qualité, le calme, la sérénité, la détermination de cette masse de gens si différents. Bien sûr, certains commerçants ne sont pas ravis d'être fermés depuis un mois, mais la plupart sont quand même solidaires. Il en est de même pour les petits entrepreneurs. Avec les grandes surfaces, les hypermarchés, bien entendu, c'est plus difficile. Il faut organiser des barrages pour les obliger à fermer. Mais de toute façon, tout le personnel est gréviste.
Nous allons ensuite en cortège jusqu'à la Préfecture pour y accompagner les délégués du Collectif et les soutenir dans les négociations avec le patronat. "Pa ni moli!" (Ne cédez pas!") chante la foule chaque jour plus déterminée. On se presse aux grilles du bâtiment avec musiques et chants. Même les gendarmes, qui gardent la Préfecture, se balancent au rythme des percussions. Les délégués sont applaudis, les membres du patronat local fraîchement accueillis et parfois empêchés de sortir de la Préfecture pour qu'ils continuent bon gré mal gré les négociations.
Ne nous y trompons pas. Il ne s'agit pas là d'une simple révolte, d'un mouvement d'humeur. C'est vrai qu'à l'origine, tout est parti, aussi bien en Guadeloupe qu'en Martinique, d'une manifestation contre la vie chère et pour la hausse des salaires. Né d'une mobilisation de type syndical sur le pouvoir d'achat, l'emploi et la reconnaissance du fait syndical martiniquais, la grève générale s'est transformée en lutte populaire bien plus large. Les hommes politiques «traditionnels» sont écartés du débat, n'ayant au mieux qu'un rôle d'observateur. Aujourd'hui nous sommes en présence d'un processus révolutionnaire. Je n'en veux pour preuve que ces quelques lignes extraites d'un texte remis aux manifestants : «Février 2009 ne nous convie pas au toilettage du corps putréfié de notre statut de département français pour une nouvelle ronde macabre des zombis. Il nous exhorte, au contraire, à enterrer au plus vite le cadavre et à assumer l'avenir en liberté et en lucidité». Là-bas, rien ne sera plus comme avant. A nous tous d'en prendre conscience.

În Martinica, carnavalul îi face loc revoluției
E ca un ritual. În fiecare dimineață, iau vaporul ca să ajung la Fort-de-France. Benzină nu mai există și nici alte mijloace de a circula. Prima întâlnire este mereu lângă Atrium, un imens centru cultural condus de Manuel Césaire, nepotul lui Aimé Césaire. Trebuie să traversez un oraș mort, în care niciun magazin nu este deschis și nicio benzinărie în care se lucrează. Toate obloanele din fier sunt coborâte de săptămâni întregi. La Atrium artiștii își dau întâlnire iar discuțiile despre rolul lor în societate ocupă un loc important.
Apoi mergem la Casa Sindicatelor. Mai întâi ne informăm asupra ultimelor negocieri, asupra incidentelor din timpul nopții și a progamului zilei. Aici se organizează, printre altele, și diverse ateliere pentru copii. Adesea, unul dintre membrii Colectivului din 5 februarie (ziua declanșării grevei generale) ia cuvântul și furnizează informațiile importante ale zilei: orașele în care vor avea loc manifestații sau susținerile primite din partea Franței metropolitane și nu numai. După aceea începe mitingul. În fruntea mulțimii merg delegații Colectivului urmați de trupele sindicatelor ce susțin această mișcare. Asta înseamnă foarte multă lume. Parcursul este presărat cu caricaturi ale lui Sarkozy. O adevărată maree roșie se revarsă peste Fort-de-France fiindcă toți purtăm tricouri roșii cu sloganul: „Pentru victorie milităm!”. Toate vârstele și toate profesiile sunt prezente. Câteodată își face apariția un val albcu lozinca: „Isus este soluția”. Mulți sunt foarte amuzați la vederea acestei cohorte creștine dar își spun că de fapt acest lucru nu este deloc deranjant ci, dimpotrivă, fac să pară mulțimea și mai impresionantă. Imediat după, pe 19 februarie, urmează o delegație compusă în exclusivitate de femei ce fluturau drapelul Republicii Dominicane. Cineva îmi spune că sunt prostituate din Santo Domingo, foarte numeroase în Martinica. În general, artiștii sunt cei care încheie marșul cu sloganuri de genul: „Împotriva manipulatorilor!” sau „Gata cu ego-urile”.
Populația susține mișcarea în unanimitate, asta se vede în numărul manifestanților, de ordinul zecilor de mii și se aude la fiecare colț de stradă fiindcă, trebuie știut, aici există libertate de expresie. Sunt foarte impresionat de calitatea, calmul,serenitatea și hotărârea acestei mase de oameni atât de diferiți. Bineînțeles, anumiți comercianți nu sunt tocmai încântați că au magazinele închise de patru săptămâni, dar majoritatea sunt solidari. La fel și micii întreprinzători. Când e vorba de spații comerciale mari, de supermarket-uri, problema se complică. Trebuie organizate baraje pentru a le obliga să închidă. Dar oricum, întreg personalul este în grevă.
În cele din urmă, mergem în cortegiu până la Prefectură pentru a-i conduce pe delegații Colectivului și pentru a-i susține în negocierile cu patronatul. „Pa ni moli!”(„Nu cedați!”) cântă mulțimea în fiecare zi, din ce în ce mai hotărâtă. Ne grăbim spre grilajul clădirii cu muzică și versuri. Chiar și jandarmii care păzesc Prefectura se mișcă în ritmul percuțiilor. Delegații sunt aplaudați, membrii patronatului sunt primiți cu fluieraturi și adesea sunt chiar împiedicați să mai iasă de acolo, ca să-și continue vrând-nevrând negocierile.
Să nu înțelegem greșit. Nu este vorba aici de o simplă revoltă, de toane. Este adevărat că totul a început și în Martinica și în Guadelupa de la un protest împotriva vieții prea scumpe și pentru mărirea salariilor. Născută dintr-o mobilizare de tip sindical asupra puterii de cumpărare, a locurilor de muncă și recunoașterea faptului sindical martinichez, greva generală s-a transformat într-o revoltă populară de o mai mare amploare. Oamenii politici „tradiționali” s-au îndepărtat de dezbatere, nemaiavând decât un rol de „observatori”. Astăzi asistăm la un proces revoluționar. Ca dovadă a acestui lucru sunt suficiente aceste câteva rânduri extrase dintr-un text înmânat manifestanților: „Februarie 2009 nu ne invită să toaletăm corpul putrefiat al statutului nostru de departament francez pentru o nouă rundă macabră a unor zombi. Ne îndeamnă, dimpotrivă, să îngropăm cât mai repede cadavrul și să ne asumăm viitorul în libertate și în luciditate.” Acolo, nimic nu va mai fi ca înainte. Și tuturor ne revine obligația să conștientizăm acest lucru.

Vive la compétition!

L'idée de nos élites au pouvoir, c'est qu'il faut tout traiter sur le mode sportif. En effet, il faut être compétitif. Alors on demande aux hôpitaux, aux universités d'entrer en concurrence. Ainsi, l'hôpital de telle ville est premier pour la leucémie, mais n'y allez pas en cas de crise cardiaque : il est avant-dernier et se fait siffler par tous les malades du cœur. Dans cette université, les diplômés en histoire sont géographiquement les meilleurs du pays. Mais en médecine, ils sont tellement nuls qu'ils vont aller dans l'hôpital le plus nul de la ville la plus nulle. Alors, pour cela, il faut transformer les recteurs d'universités et les directeurs d'hôpitaux en chefs d'entreprise. Avec comme première mission de rentabiliser les études et les étudiants, les maladies et les malades.
Bien sûr, il faut être imaginatif. D'abord, faire entrer le monde économique dans les établissements avec une idée fixe : dérèglementer. C'est fou ce que c'est moderne le dérèglement! Finis les vieilles rengaines, les statuts archaïques, les acquis sociaux, le service public. Il est nécessaire, pour être moderne, de privatiser. Ce qui a constitué la raison d'être d'un pays, ce qui lui a donné son unité et son histoire, c'est précisément le service public. A savoir, quels que soient vos moyens financiers, quel que soit l'endroit où vous habitez, vous devez profiter des mêmes services.
J'ai vu souvent en Roumanie cette annonce dans les journaux : "Recherche sponsor pour une opération chirurgicale". Voilà donc que cette privatisation passe dans les faits. On peut imaginer que les chirurgiens feront en sorte que la cicatrice soit en forme de logo.
En France, les chercheurs et les universitaires s'époumonent à crier que le savoir n'est pas une marchandise. Mais il faut faire attention à ce que l'on dit et surtout à quels interlocuteurs on s'adresse. On entend déjà la réplique des gouvernants actuels : "Ou c'est une marchandise, et on s'en occupe. Ou ce n'est pas une marchandise et alors ça ne nous concerne pas. Et si on ne s'en occupe pas, pas un sou!"
Le sport, c'est différent. Il faut voir avec quel empressement et quelle délectation les chefs d'état reçoivent les médaillés olympiques, les champions du monde, les recordmen : "Messieurs, Mesdames, je vous dis merci au nom du pays. Vos performances, qui allient le génie à l'entraînement quotidien, devraient inspirer nos entreprises. Et dans entreprises, il faut y intégrer les hôpitaux et les universités. Si un chirurgien prend modèle sur vous, il fera une opération de l'appendicite en 12 minutes, 26 secondes et 7 dixièmes, ce qui constituera un record mondial dont nous serons fiers et surtout il pourra faire 18 opérations au lieu de 15 dans la journée. De même, en pensant à vos records, l'enseignant accueillera 45 élèves dans sa classe au lieu des 30 privilégiés habituels et ainsi nous réconcilierons sport de masse et sport d'élite, dont vous êtes les plus beaux fleurons!"
Les présidents reçoivent plus volontiers des sportifs que des hommes de culture qui ne se pressent pas trop pour répondre aux invitations. Bien sûr, il y a toujours quelques écrivaillons qui s'approcheront du buffet bien garni et le gouvernement leur décernera force titres et décorations. L'écrivain barcelonais Luis Goytisolo explique qu'on surestime ainsi ceux qui viennent pour rééquilibrer le grand nombre et les grands talents qui ne mettent pas les pieds dans les salons dorés. Il fait une comparaison avec un fait historique. Lors de la guerre de Cuba, en 1898, les armées espagnoles et américaines s'affrontèrent. Comme la Marine espagnole était très inférieure, un député espagnol proposa qu'on change les dénominations des navires. Ainsi les croiseurs devaient être appelés cuirassiers, les destroyers des croiseurs, les canonnières des destroyers et cela jusqu'aux chaloupes devenues soudainement corvettes. C'est ainsi qu'on invite souvent à l'Élysée et à Cotroceni des canots de sauvetage qu'on baptise porte-avions.

Trăiască competiția!

Ideea elitelor noastre la putere este aceea că totul trebuie tratat întocmai ca în lumea sportivă. Efectiv, trebuie să fii competitiv. Și-atunci, li se cere spitalelor și universităților să intre în concurență. Astfel spitalul din cutare oraș este cel mai bun pentru cazuri de leucemie dar să nu cumva să puneți piciorul acolo în caz de criză cardiacă: este penultimul în clasament și este fluierat de toți bolnavii de inimă. În cutare universitate, licențiații în istorie sunt, geografic vorbind, cei mai buni din țară. Dar mediciniștii sunt așa catastrofe încât vor ajunge în spitalul cel mai catastrofal din cel mai catastrofic oraș. Din acest motiv, rectorii universităților și directorii de spitale trebuie transformați în șefi de întreprindere. Având ca primă misiune rentabilizarea studiilor și studenților, a bolilor și a bolnavilor.
Desigur, pentru acest lucru trebuie să ai ceva imaginație. Mai întâi și-ntâi, să faci ca lumea economică să intre în diversele instituții cu o idee fixă: dereglementarea. E delirant cât de modernă poate să fie dereglementarea! S-a terminat cu vechile refrene, cu statuturile arhaice, cu ajutorul social și cu serviciul public. Ca să fii modern, trebuie să privatizezi. Ceea ce a constituit cândva rațiunea de a fi a unei țări, ceea ce i-a conferit unitatea și istoria este tocmai serviciul public. Indiferent de posibilitățile financiare sau de domiciliu, toată lumea trebuie să beneficieze de aceleași servicii.
Am văzut adesea în ziarele din România acest gen de anunț: „ Caut sponsor pentru o operație chirurgicală.” Iată deci că această privatizare apare și în fapte. Ne și putem deja imagina cum chirurgii fac tăietura în formă de siglă a respectivei firme. În Franța, cercetătorii și profesorii universitari strigă cât îi ține gura că știința nu este o marfă. Dar trebuie să fie foarte atenți la ce spun și mai ales la cei cărora li se adresează. Parcă se și aude replica guvernanților actuali: „Sau este o marfă și ne ocupăm noi de ea, sau nu este și-atunci nu ne interesează. Și dacă nu ne privește, nici că veți vedea vreun ban!”.
Sportul este diferit. Observați cu câtă grabă, atenție și delectare îi primesc șefii de stat pe medaliații olimpici, pe campionii lumii, recordmenii: „Doamnelor și Domnilor, vă felicit în numele întregii țări. Performanțele dumneavoastră, împreună cu geniul antrenării zilnice, ar trebui să inspire întreprinderile noastre. Și în întreprinderi ar trebui incluse și spitalele și universitățile. Dacă un chirurg alege să facă o demonstrație pe dumneavoastră, vă va face o operație de apendicită în 12 minute, 26 de secunde și 7 sutimi, ceea ce va constitui un record mondial de care vom fi foarte mândri, ca să nu mai vorbim de faptul că va putea face 18 operații într-o zi în loc de 15. Astfel, cu gândul la recordurile dumneavoastră, profesorul va avea 45 de elevi în clasă în loc de 30 de obișnuiți privilegiați și în acest mod vom reconcilia sportul de masă cu sportul de elită ai cărui superbi reprezentanți sunteți!”.
Președinții îi primesc cu mai multă plăcere pe sportivi decât pe oamenii decultură care nu se prea precipită să le răspundă la invitații. Desigur, tot timpul se găsesc câțiva scriitorași lingăi care să se ducă la recepții iar guvernul le va decerna forță, titluri și decorații. Scriitorul barcelonez Luis Goytisolo explică: astfel sunt supraestimați cei care se duc pentru a se reechilibra marele număr al talentelor care nu pun niciodată piciorul în saloanele poleite. Și face o comparație cu un fapt istoric. În timpul războiului din Cuba, în 1828, s-au înfruntat armatele spaniole si americane. Dar cum Marina spaniolă era cu mult inferioară celei americane, un deputat spaniol a propus să fie schimbate denumirile navelor. Astfel, crucișătorii urmau să fie cuirasieri, distrugătorii deveneau crucișători, canonierele se transformau în distrugători și așa mai departe până la șalupe, care erau dintr-o dată corvete. Iată cum sunt invitate adesea la Elysée și la Cotroceni bărci de salvare botezate „port-avioane”.

Il va y avoir du sport, rien de plus.

Cette façon d'appliquer le vocabulaire sportif au monde politique est une pratique irritante qui s'étend dans tous les pays. Ainsi nous lisons en France : "L'ancien Premier ministre Laurent Fabius (PS) a invité ce matin les Français à sortir "un carton jaune" au gouvernement et au président de la République". "Le président siffle la fin de la prolongation." "Carton rouge au président de l'Assemblée." En Roumanie, le fait est encore plus courant : "Cartonaş roşu pentru Blaga. Cartonaş galben pentru Băsescu?" (attention! il n'est pas question de Lucian Blaga, le poète, mais de Vasile Blaga, l'homme politique). Le journal Adevarul du 11 novembre 2008 titre même : "Encore un carton rouge pour la Roumanie". L'explication est la suivante : Les investisseurs ont décidé de rétrograder la Roumanie dans la seconde division, celle des nations pour lesquelles "le risque spéculatif est important".
Il semble donc que notre vie se passe sur un immense terrain de football et que les résultats du weekend-end sportif soient les seuls qui intéressent l'humanité. Alors si la politique, qui, dit-on, ennuie nos concitoyens, veut une petite place, il faut qu'elle se plie aux règles et à la discipline sportive. Pourtant, à y regarder de plus près, il existe des différences entre un footballeur et un ministre. A y regarder de près évidemment, parce qu'a priori, les différences ne sautent pas aux yeux. On assiste aux mêmes transferts d'un club à l'autre, d'un parti à un autre. Quant on dit d'un attaquant qu'il est opportuniste, c'est plutôt une qualité. Dire d'un homme politique, qu'il est opportuniste, c'était, jusqu'à une époque récente, plutôt un défaut. Aujourd'hui, c'est moins sûr.
Il y a aussi les mélanges organisés par les individus eux-mêmes. Ainsi Becali en Roumanie et Tapie en France ont été en même temps sur le terrain de sport et le terrain politique. Avec les mêmes magouilles et ce même populisme, qui permet de déchaîner la fureur ou la haine des supporters, ils se sont institués maîtres du jeu politique. Avec ce raisonnement : "Mon club a gagné; il va falloir compter sur moi aux prochaines élections!", on peut aller très loin. Et on les respecte parce qu'on sait qu'ils ont derrière eux des hordes sauvages qu'on peut manœuvrer. Les maires se dépensent sans compter pour l'équipe locale et laissent crever les institutions de culture, simplement parce qu'ils sont convaincus qu'il y a plus de monde dans les stades que dans les salles de théâtre. J'avais appris que, directeur de l'Ateneu, j'avais le même salaire qu'un junior de Poli Iasi, d'un junior qui n'était jamais entré dans l'équipe première.
Mais ce qu'il faut bien comprendre dans cette standardisation de la vie politique maintenue dans le vocabulaire sportif, c'est surtout qu'il est représentatif de la mentalité actuelle. D'abord, elle démontre un recul de la culture politique. Auparavant, on prenait ses références dans l'histoire, et surtout dans l'histoire du mouvement ouvrier. Ensuite, il est évident qu'à travers l'utilisation du langage footballistique, il ne s'agit pas pas de changer de jeu, de jeu de société, encore moins de société. On fait passer l'idée que les règles du jeu sont immuables, éternelles. Comme l'a dit Sarkozy, on ne remet pas en cause le capitalisme, on le "régule". On peut distribuer de temps à autre un carton jaune, mais hors de question de quitter le terrain de jeu. Voilà pourquoi cette façon de représenter la vie politique par l'imagerie sportive est symptomatique d'une vision au mieux (ou au pire) réformiste. Il faut un arbitre accepté par tous pour siffler la fin des grèves, la dissolution des manifestations, la reprise du travail et des bénéfices. Tant que l'opposition se contente, comme Fabius, d'adresser un carton jaune au gouvernement, elle signifie qu'elle accepte toutes les règles que le pouvoir lui impose. Une autre société n'est même pas imaginable pour quelqu'un qui est prêt à obtempérer au premier coup de sifflet et à échanger son maillot avec celui d'en face.