Trăiască competiția!

Ideea elitelor noastre la putere este aceea că totul trebuie tratat întocmai ca în lumea sportivă. Efectiv, trebuie să fii competitiv. Și-atunci, li se cere spitalelor și universităților să intre în concurență. Astfel spitalul din cutare oraș este cel mai bun pentru cazuri de leucemie dar să nu cumva să puneți piciorul acolo în caz de criză cardiacă: este penultimul în clasament și este fluierat de toți bolnavii de inimă. În cutare universitate, licențiații în istorie sunt, geografic vorbind, cei mai buni din țară. Dar mediciniștii sunt așa catastrofe încât vor ajunge în spitalul cel mai catastrofal din cel mai catastrofic oraș. Din acest motiv, rectorii universităților și directorii de spitale trebuie transformați în șefi de întreprindere. Având ca primă misiune rentabilizarea studiilor și studenților, a bolilor și a bolnavilor.
Desigur, pentru acest lucru trebuie să ai ceva imaginație. Mai întâi și-ntâi, să faci ca lumea economică să intre în diversele instituții cu o idee fixă: dereglementarea. E delirant cât de modernă poate să fie dereglementarea! S-a terminat cu vechile refrene, cu statuturile arhaice, cu ajutorul social și cu serviciul public. Ca să fii modern, trebuie să privatizezi. Ceea ce a constituit cândva rațiunea de a fi a unei țări, ceea ce i-a conferit unitatea și istoria este tocmai serviciul public. Indiferent de posibilitățile financiare sau de domiciliu, toată lumea trebuie să beneficieze de aceleași servicii.
Am văzut adesea în ziarele din România acest gen de anunț: „ Caut sponsor pentru o operație chirurgicală.” Iată deci că această privatizare apare și în fapte. Ne și putem deja imagina cum chirurgii fac tăietura în formă de siglă a respectivei firme. În Franța, cercetătorii și profesorii universitari strigă cât îi ține gura că știința nu este o marfă. Dar trebuie să fie foarte atenți la ce spun și mai ales la cei cărora li se adresează. Parcă se și aude replica guvernanților actuali: „Sau este o marfă și ne ocupăm noi de ea, sau nu este și-atunci nu ne interesează. Și dacă nu ne privește, nici că veți vedea vreun ban!”.
Sportul este diferit. Observați cu câtă grabă, atenție și delectare îi primesc șefii de stat pe medaliații olimpici, pe campionii lumii, recordmenii: „Doamnelor și Domnilor, vă felicit în numele întregii țări. Performanțele dumneavoastră, împreună cu geniul antrenării zilnice, ar trebui să inspire întreprinderile noastre. Și în întreprinderi ar trebui incluse și spitalele și universitățile. Dacă un chirurg alege să facă o demonstrație pe dumneavoastră, vă va face o operație de apendicită în 12 minute, 26 de secunde și 7 sutimi, ceea ce va constitui un record mondial de care vom fi foarte mândri, ca să nu mai vorbim de faptul că va putea face 18 operații într-o zi în loc de 15. Astfel, cu gândul la recordurile dumneavoastră, profesorul va avea 45 de elevi în clasă în loc de 30 de obișnuiți privilegiați și în acest mod vom reconcilia sportul de masă cu sportul de elită ai cărui superbi reprezentanți sunteți!”.
Președinții îi primesc cu mai multă plăcere pe sportivi decât pe oamenii decultură care nu se prea precipită să le răspundă la invitații. Desigur, tot timpul se găsesc câțiva scriitorași lingăi care să se ducă la recepții iar guvernul le va decerna forță, titluri și decorații. Scriitorul barcelonez Luis Goytisolo explică: astfel sunt supraestimați cei care se duc pentru a se reechilibra marele număr al talentelor care nu pun niciodată piciorul în saloanele poleite. Și face o comparație cu un fapt istoric. În timpul războiului din Cuba, în 1828, s-au înfruntat armatele spaniole si americane. Dar cum Marina spaniolă era cu mult inferioară celei americane, un deputat spaniol a propus să fie schimbate denumirile navelor. Astfel, crucișătorii urmau să fie cuirasieri, distrugătorii deveneau crucișători, canonierele se transformau în distrugători și așa mai departe până la șalupe, care erau dintr-o dată corvete. Iată cum sunt invitate adesea la Elysée și la Cotroceni bărci de salvare botezate „port-avioane”.

Il va y avoir du sport, rien de plus.

Cette façon d'appliquer le vocabulaire sportif au monde politique est une pratique irritante qui s'étend dans tous les pays. Ainsi nous lisons en France : "L'ancien Premier ministre Laurent Fabius (PS) a invité ce matin les Français à sortir "un carton jaune" au gouvernement et au président de la République". "Le président siffle la fin de la prolongation." "Carton rouge au président de l'Assemblée." En Roumanie, le fait est encore plus courant : "Cartonaş roşu pentru Blaga. Cartonaş galben pentru Băsescu?" (attention! il n'est pas question de Lucian Blaga, le poète, mais de Vasile Blaga, l'homme politique). Le journal Adevarul du 11 novembre 2008 titre même : "Encore un carton rouge pour la Roumanie". L'explication est la suivante : Les investisseurs ont décidé de rétrograder la Roumanie dans la seconde division, celle des nations pour lesquelles "le risque spéculatif est important".
Il semble donc que notre vie se passe sur un immense terrain de football et que les résultats du weekend-end sportif soient les seuls qui intéressent l'humanité. Alors si la politique, qui, dit-on, ennuie nos concitoyens, veut une petite place, il faut qu'elle se plie aux règles et à la discipline sportive. Pourtant, à y regarder de plus près, il existe des différences entre un footballeur et un ministre. A y regarder de près évidemment, parce qu'a priori, les différences ne sautent pas aux yeux. On assiste aux mêmes transferts d'un club à l'autre, d'un parti à un autre. Quant on dit d'un attaquant qu'il est opportuniste, c'est plutôt une qualité. Dire d'un homme politique, qu'il est opportuniste, c'était, jusqu'à une époque récente, plutôt un défaut. Aujourd'hui, c'est moins sûr.
Il y a aussi les mélanges organisés par les individus eux-mêmes. Ainsi Becali en Roumanie et Tapie en France ont été en même temps sur le terrain de sport et le terrain politique. Avec les mêmes magouilles et ce même populisme, qui permet de déchaîner la fureur ou la haine des supporters, ils se sont institués maîtres du jeu politique. Avec ce raisonnement : "Mon club a gagné; il va falloir compter sur moi aux prochaines élections!", on peut aller très loin. Et on les respecte parce qu'on sait qu'ils ont derrière eux des hordes sauvages qu'on peut manœuvrer. Les maires se dépensent sans compter pour l'équipe locale et laissent crever les institutions de culture, simplement parce qu'ils sont convaincus qu'il y a plus de monde dans les stades que dans les salles de théâtre. J'avais appris que, directeur de l'Ateneu, j'avais le même salaire qu'un junior de Poli Iasi, d'un junior qui n'était jamais entré dans l'équipe première.
Mais ce qu'il faut bien comprendre dans cette standardisation de la vie politique maintenue dans le vocabulaire sportif, c'est surtout qu'il est représentatif de la mentalité actuelle. D'abord, elle démontre un recul de la culture politique. Auparavant, on prenait ses références dans l'histoire, et surtout dans l'histoire du mouvement ouvrier. Ensuite, il est évident qu'à travers l'utilisation du langage footballistique, il ne s'agit pas pas de changer de jeu, de jeu de société, encore moins de société. On fait passer l'idée que les règles du jeu sont immuables, éternelles. Comme l'a dit Sarkozy, on ne remet pas en cause le capitalisme, on le "régule". On peut distribuer de temps à autre un carton jaune, mais hors de question de quitter le terrain de jeu. Voilà pourquoi cette façon de représenter la vie politique par l'imagerie sportive est symptomatique d'une vision au mieux (ou au pire) réformiste. Il faut un arbitre accepté par tous pour siffler la fin des grèves, la dissolution des manifestations, la reprise du travail et des bénéfices. Tant que l'opposition se contente, comme Fabius, d'adresser un carton jaune au gouvernement, elle signifie qu'elle accepte toutes les règles que le pouvoir lui impose. Une autre société n'est même pas imaginable pour quelqu'un qui est prêt à obtempérer au premier coup de sifflet et à échanger son maillot avec celui d'en face.

Va fi doar sport și nimic mai mult
Această modalitate de a aplica vocabularul sportiv lumii politice constituie o practică iritantă care ia amploare în toate țările. Astfel, putem citi în presa franceză: „Fostul prim ministru, Laurent Fabius (PS), i-a invitat în această dimineață pe francezi să scoată „un cartonaș galben” pentru guvern și pentru președintele Republicii”. „Președintele fluieră finalul prelungirii”. „Cartonaș roșu pentru președintele Adunării Naționale”. În România, acest fapt este chiar mai curent: „Cartonaș roșu pentru Blaga. Cartonaș galben pentru Băsescu?” (atenție! nu e vorba de Lucian Blaga, poetul, ci de Vasile Blaga, politicianul). Iată chiar un titlu din ziarul „Adevărul” din 11 noiembrie, 2008: „Încă un cartonaș roșu pentru România”. Explicația este următoarea: investitorii au hotărât să retrogradeze România în cea de-a doua divizie, cea a națiunilor pentru care „riscul speculativ este ridicat”.
Se pare deci că viața noastră se petrece pe un imens teren de fotbal și că rezultatele weekend-ului sportiv sunt singurele care interesează umanitatea întreagă. Atunci dacă politica, ce, zice-se, îi plictisește pe concetățenii noștri, vrea un locșor, trebuie să se plieze pe disciplina și pe regulile sportive. Totuși, la o privire mai îndeaproape, există ceva diferențe între un fotbalist și un ministru. La o privire mai îndeaproape, evident, pentru că a priori diferențele nu-ți sar în ochi. Asistăm chiar la aceleași transferuri de la un club la altul, de la un partid politic la altul. Când se spune despre un atacant că este oportunist este mai degrabă vorba de o calitate. A spune despre un om politic că este oportunist era, până nu demult, mai degrabă un defect. Astăzi, acest lucru e mai puțin sigur.
Există și amestecuri organizate de către înșiși anumiți indivizi. Astfel, Becali în România și Bernard Tapie în Franța au fost în același timp pe terenul de sport și pe terenul politic. Cu aceleași manevre îndoielnice și același populism care permit dezlănțuirea freneziei sau urii suporterilor, aceștia s-au numit maeștri ai jocului politic. Cu un raționament de tipul: „clubul meu a câștigat; va trebui să se conteze pe mine la viitoarele alegeri!” se poate ajunge foarte departe. Și sunt respectați pentru că se știe foarte bine că au în spatele lor hoarde sălbatice ce pot fi ușor manevrate. Primarii cheltuiesc bani fără a-i număra pentru echipele locale și lasă să crape instituțiile de cultură doar pentru simplul fapt că sunt convinși că e mai multă lume pe stadion decât în sălile de teatru. La un moment dat am aflat că, director la Ateneu fiind, aveam exact același salariu ca un jucător de la Poli Iași, un junior ce nu jucase niciodată în echipa principală.
Ceea ce trebuie bine înțeles în această standardizare a vieții politice menținută în vocabularul sportiv este în special faptul că fenomenul este reprezentativ pentru mentalitatea actuală. Mai întâi și-ntâi demonstrează un regres al culturii politice. Înainte referințele se luau din istoria mișcării muncitorești. Și-apoi este evident că prin folosirea limbajului fotbalistic nu e vorba nici pe departe de schimbarea jocului sau a jocului de societate și cu atât mai puțin a societății. Se inoculează ideea că regulile jocului sunt imuabile, eterne. După cum spus-o și Sarkozy, nu se reconsideră capitalismul ci „se reglementează.” Se poate da din când în când câte un cartonaș galben dar sub nicio formă nu se poate părăsi terenul de joc. Iată de ce această modalitate de a reprezenta viața politică prin imagini sportive este simptomul unei viziuni reformiste spre mai bine (sau spre mai rău). E nevoie de un arbitru, acceptat de către toți, care să fluiere finalurile grevelor, dizolvarea manifestațiilor, reluarea lucrului și a profiturilor. Atâta timp cât opoziția se mulțumește, ca Fabius, să-i dea guvernului un cartonaș galben însemnă că ea acceptă toate regulile pe care puterea le impune. O altă societate nu este nici măcar de imaginat pentru cineva care este gata să se supună primului fluier și să-și schimbe tricoul cu cel din fața lui.

Le temps des statues cachées

Le 18 décembre dernier, la dernière statue équestre du général Franco encore installée sur un espace municipal espagnol a été retirée jeudi d'une place de Santander. Je pense qu'on aurait pu enlever le dictateur et laisser le cheval qui n'a aucune responsabilité dans les crimes de son cavalier. En revanche, le juge Baltasar Garzon a abandonné son enquête sur les atrocités commises par le régime franquiste pendant la guerre civile espagnole de 1936 à 1939 et après sa victoire, tout en renvoyant le dossier vers les juridictions locales. Enlever une statue ne dérange qu'un grutier; mener une enquête dérange davantage.
Les sculpteurs qui étaient les peintres officiels en trois dimensions des différents régimes sont aujourd'hui peu sollicités pour figer l'attitude altière d'un chef d'état. Encore que je suis persuadé qu'il ne faudrait pas pousser beaucoup Sarkozy pour le retrouver le front haut sur un pur-sang européen taillé dans le marbre ou coulé dans le bronze.
Et puis, contrairement aux tableaux, bien à l'abri dans les musées, les statues ont l'inconvénient d'être exposées aux intempéries et surtout aux crottes des pigeons. Souvent le célèbre cavalier ou piéton (mais reconnaissons qu'à cheval, on a tous plus de "gueule", surtout sur un cheval qui ne bouge pas) domine la grande place de la ville de son air fier et arrogant. Et voilà qu'un volatile insolent se pose sur la tête illustre, se gratte et vaque à ses occupations. Le pigeon qui passe et qui apporte sa déjection blanchâtre sur la pierre polie est vraiment l'ennemi du statuaire, du héros national et des nettoyeurs municipaux. Alors, les autorités cherchent des produits qui les éloignent, mais avec la première pluie ces répulsifs perdent toute leur efficacité. J'ai vu en Crimée, en bord de mer, un Christ sur sa croix immense et hérissée de clous. Ainsi les mouettes, qui se posaient malgré tout sur ce perchoir, se blessaient et laissaient des taches rougeâtres, plus nobles et plus appropriées avec l'objet du culte. Le sang est tout aussi difficile à nettoyer que les fientes, mais il est bien plus noble.
Mais ma plus belle histoire de statues, je l'ai vécue à Iasi. Je visitais le Palais de la Culture un dimanche après-midi en ce mois de décembre 1995. Il y avait peu de monde dans cet immense musée. Après avoir admiré les collections permanentes et les expositions du moment, j'ouvrais une porte par curiosité et je descendais un escalier de pierre. Et dans une salle monumentale, m'apparut une exposition étonnante. Pas de statue équestre, mais des bustes énormes de Marx, Lenine, Staline et Ceaucescu. Tous les quatre mesuraient plusieurs mètres de haut et étaient rassemblés sur des socles en bois. Je me souviens que Ceaucescu était en bronze, les autres en pierre. Je suis resté quelques minutes, figé par l'étonnement. Il y avait de quoi être impressionné par la taille de tous ces personnages. Il n'y avait pas d'autres statues et on pouvait croire à une réunion de famille à l'heure du thé un dimanche après-midi. Et brusquement, quatre gardiens essouflés sont apparus. Ils m'ont saisi avec une réelle détermination et m'ont demandé, très inquiets, ce que je faisais là. J'ai dit que j'ai ouvert une porte et que je pensais que la visite continuait au sous-sol. Est arrivé alors un chef, peut-être le directeur ou le directeur-adjoint puisque nous étions dimanche. Il était au bord de la crise de nerf et il voulait prévenir la police. J'ai dit que je n'avais pas l'intention de voler des sculptures qui pesaient au moins quelques dizaines de tonnes. Mais il est clair que j'avais VU, et c'était là tout mon crime. La police a effectivement été prévenue. Il a fallu que Georges Diener, mon prédécesseur au Centre Culturel Français, témoigne que j'étais réellement un Français invité à faire une mise en scène au Théâtre Luceafarul, pour que les choses se calment un peu.
Je me souviens avoir visité le musée du Réalisme-Socialiste à quelques kilomètres de Budapest, où toutes les oeuvres gigantesques de cette époque sont rassemblées. Là-bas, le projet est de montrer, d'analyser, de mettre sous les yeux du public, voire de tirer les leçons du passé. Alors pourquoi à Iasi, en 1995, fallait-il faire comme si tout cela n'avait jamais existé? Je reviens à ma première idée. Il faudrait, au centre de chaque ville, une statue de cheval sans cavalier. Le cheval vivant est désormais chassé des villes. Qu'on permette au moins aux enfants des écoles de savoir à quoi ressemble ce quadrupède que les hommes ont tellement utilisé et exploité.

Timpul statuilor ascunse

Pe data de 18 decembrie, ultima statuie ecvestră a generalului Franco încă instalată într-un spațiu municipal spaniol a fost ridicată joi dintr-o piață din Santander. Cred că s-ar fi putut lua doar dictatorul, nu și calul care nu este deloc responsabil de crimele călărețului său. În revanșă, judecătorul Baltasar Garzon și-a abandonat ancheta asupra atrocităților comise de regimul franchist în timpul războiului civil spaniol dintre anii 1936-1939 și după victoria sa împingând dosarul spre jurisdicțiile locale. Ridicarea unei statui nu-l deranjează decât pe un macaragiu; conducerea unei anchete deranjează mult mai multă lume. Sculptorii, care erau pictorii oficiali în trei dimensiuni ai diferitelor regimuri, sunt astăzi puțin solicitați pentru a imortaliza atitudinea semeață a unui șef de stat. De fapt sunt sigur că nu i-ar trebui prea mult lui Sarkozy ca să-l vezi cu fruntea sus, pe un pur-sânge european sculptat în marmură sau turnat în bronz.
Și apoi, spre deosebire de tablouri care sunt la adăpost în muzee, statuile au inconvenientul de a fi expuse intemperiilor vremii și în special excrementelor de porumbei. Adesea celebrul călăreț sau pieton ( dar să recunoaștem că „ prestanța” este mult mai mare călare si-n special pe un cal ce nu se mișcă) domină piața centrală a orașului cu aerul său mândru și arogant. Dar iată că o zburătoare insolentă se așează pe ilustru-i cap, se scarpină și-și vede de treburile sale. Porumbelul care trece și-și lasă dejecția albicioasă să alunece pe piatra șlefuită este într-adevăr inamicul numărul unu al statuarului, al eroului național și al celor care se ocupă de curățenia municipală. Atunci, autoritățile caută produse care să îndepărteze păsările însă aceste repulsive își pierd tot efectul la prima ploaie. Am văzut în Crimeea, pe malul mării, un Crist pe o imensă cruce garnisită de nenumărate cuie. Astfel, pescărușii care se așezau totuși pe această capcană se răneau și lăsau în urmă pete roșii, mai nobile și mai asortate cu obiectul de cult. Sângele este la fel de greu de curățat ca excrementele însă este mult mai nobil.
Dar cea mai picantă peripeție cu statui am trăit-o la Iași. Vizitam Palatul Culturii într-o după amiază de duminică a lunii decembrie, în 1995. Era foarte puțină lume în muzeul acesta imens. După ce am admirat colecțiile permanente și expozițiile temporare am deschis din curiozitate o ușă și am coborât niște scări din piatră. Și, într-o sală monumentală, am descoperit o expoziție uimitoare. De astă dată nu statui ecvestre, ci busturi enorme: Marx, Lenin, Stalin și Ceaușescu. Toate patru măsurau mai mulți metri în înălțime și erau așezate pe socluri de lemn. Îmi amintesc că Ceaușescu era din bronz iar ceilalți din piatră. Am rămas locului, mut de uimire. Și chiar aveai motiv să fii impresionat de talia acestor personaje. Cum nu mai erau și alte statui prin jur, ai fi zis că e o reuniune de familie la ora ceaiului, într-o după amiază de duminică. Deodată, au apărut patru gardieni panicați. M-au găsit cu o reală determinare și m-au întrebat, foarte îngrijorați, ce caut acolo. Am spus sincer că am deschis o ușă imaginându-mi că vizita continuă la subsol. După aceea și-a făcut apariția un șef, probabil directorul sau directorul adjunct, duminică fiind. Era în pragul unei crize de nervi și voia să cheme poliția. Le-am explicat tuturor că n-aveam de gând să fur acele sculpturi de cel puțin câteva tone. Dar era clar că LE-AM VĂZUT, în aceasta consta crima mea. Poliția fusese într-adevăr prevenită. Pentru ca lucrurile să se calmeze a trebuit ca Georges Diener, predecesorul meu la Centrul Cultural Francez, să confirme faptul că nu reprezentam niciun pericol și că eram un francez invitat să facă o regie la Teatrul Luceafărul.
Îmi amintesc și de vizita la Muzeul Realismului Socialist, situat la câțiva kilometri de Budapesta, unde au fost reunite toate operele gigantești din această perioadă. Numai că acolo ideea este de a arăta, de a analiza și de a pune totul sub ochii publicului, ba chiar de a lua lecții din trecut. Atunci, de ce oare la Iași, în1995, trebuia să trăim ca și cum nimic din toate acestea n-ar fi existat?
Revin la prima mea idee. Ar trebui ca în centrul fiecărui oraș să fie o statuie de cal fără călăreț. Calul viu nu mai este acceptat în orașe. Măcar să le permitem copiilor de școală să afle cum arată acest patruped de care oamenii s-au folosit la nesfârșit și chiar l-au exploatat.

Terrorisme, dit-il
Heureusement que j'étais en Roumanie en avril 2008! En effet, si je m'étais trouvé en France, il y a de bonnes raisons de penser que la police m'aurait arrêté au seul fait qu'une certaine presse m'avait déclaré anarchiste. Il n'en faut pas plus aujourd'hui pour être réveillé au petit matin par un commando masqué, accompagné par les médias bien en cour. Des actes de malveillance sont perpétués sur une voie ferrée et immédiatement les zélés policiers trouvent les coupables. Assistés de deux hélicoptères, 150 flics en grande tenue de combat ont ainsi investi une épicerie en Corrèze et ont arrêté de dangereux individus. Et tant pis s'ils ne sont pas les coupables. L'important est de bâtir un scénario dans lequel anarchie et terrorisme sont mélangés. Il est besoin de montrer du doigt un "chef" cruel et sanguinaire, cynique et sadique, qui veut mettre le territoire national à feu et à sang. Ce chef dirige bien entendu un groupe tapi dans l'ombre, secret, organisé, ayant des liens établis avec des groupes terroristes correspondant dans d'autres pays. Alors, aussitôt les journalistes qui ont besoin aussi de vivre et de pisser de la copie font des articles passionnants avec des révélations époustouflantes sur la vie privée et sur les habitudes alimentaires des suspects. Bref, tout concorde aux yeux du public : la police a arrêté des énergumènes que la presse et la télévision condamnent.
C'est exactement ce qu'il aurait pu m'arriver lors du dernier sommet de l'OTAN à Bucarest quand un journal national, "Gardianul", m'a décerné le titre de chef terroriste pour l'occasion. En fait, un des quatre chefs pour toute l'Europe de l'Est avec un Grec, un Bulgare et un Polonais. D'après le journal, dont les articles ont été repris dans d'autres médias européens, nous avions un plan pour perturber violemment le fameux sommet, des recettes pour mettre en déroute le dispositif policier, des complicités pour arriver jusqu'aux salons élégants où s'entretenaient les grands de ce monde et nous aurions poussé le crime jusqu'à faire des grimaces à Bush ou à Poutine.
La chance que j'ai eue, c'est que si les médias roumains ont bien fait leur travail, les autorités locales ont hésité un peu. Un policier est bien venu à l'Ateneu, mais il est arrivé d'un pas débonnaire, sans trop croire lui-même à toute cette histoire de grand sabotage international. Il m'a posé en souriant quelques questions et je lui ai montré ma blouse sur laquelle j'avais écrit : "anarchiste chef" et il est parti en se disant que finalement on pouvait passer de bons moments dans la police. Ce qui n'a pas empêché "Gardianul" de redoubler de d'agressivité dans ses accusations. Le lendemain, en effet, j'étais devenu le manipulateur de toutes les manifestations anti-OTAN. Le "journaliste chef" m'a interviewé par téléphone et il m'a demandé si je voulais vraiment détruire la Roumanie, je lui ai avoué que bien entendu la Roumanie faisait partie des pays à rayer de la carte, mais pas seulement puisque nous avions l'intention de détruire également les planètes Jupiter, Saturne et particulièrement Mercure que je détestais profondément pour des raisons personnelles. Je dois reconnaître que tous ces propos ont été retranscris fidèlement dans le journal en question en première page et en couleur, une grande marque de professionnalisme.
Mais deux jours sur Benoît Vitse, anarchiste chef, c'était bien suffisant. Alors pour maintenir le lecteur en haleine, le troisième jour, toujours en première page, le rédacteur chef révélait que j'avais trahi les anarchistes en les faisant venir à Bucarest et en prévenant la police. Peut-être, pensait-il qu'on allait me retrouver un couteau dans le dos avec un panneau autour du cou sur lequel serait écrit : « traître ». Le lendemain, alors que je commençais à m'amuser, j'avais complètement disparu du journal.
Néanmoins, rétrospectivement, je tremble à l'idée que tout cela aurait pu se produire en France. Je ne serais certainement pas en mesure de raconter ces aventures. Je devrais répondre de "direction d'une entreprise terroriste". De plus, les perquisitions auraient révélé que je lisais des livres, que j'avais des horaires de chemins de fer, que je n'ai pas de téléphone portable (le réseau ne passe pas dans mon village). Bref, exactement ce qu'on reproche aux anarchistes locaux :"Dans la ferme perquisitionnée, les policiers n'ont trouvé aucune bombe, aucun explosif, aucun fusil. Seulement des poules, des canards, des livres et des ordinateurs." Hou la la! C'est grave, c'est encore une fois exactement mon cas!
J'ai toujours pensé que l'humour roumain avait bien des vertus et aujourd'hui je ne peux que le vérifier. Un gag moldave se serait transformé en incarcération sarkozienne.

Terorism, cică

Noroc că eram în România în aprilie 2008! Am bune motive să cred că poliția m-ar fi arestat doar pentru simplul fapt că o parte a presei m-a declarat anarhist, dacă aș fi fost în Franța. În ziua de azi nu e nevoie de mai mult să fii trezit cu noaptea-n cap de un comando de mascați însoțiți de jurnaliști serviabili. Acte de rea voință au fost comise pe o cale ferată iar polițiștii plini de zel găsesc vinovații. Asistați de două elicoptere, 150 de polițiști în ținute de intervenție specială au luat cu asalt un aprozar în judetul Corrèze și au arestat câțiva indivizi suspecți. Nu contează dacă sunt sau nu vinovați. Important este să fie inventat un scenariu în care anarhismul și terorismul se împletesc. E nevoie să fie arătat cu degetul un „șef” crud și sângeros, cinic și sadic, ce vrea să treacă prin foc și sânge teritoriul țării. Acest șef dirijează bine înțeles un grup format în umbră, în secret, bine organizat și având legături strânse cu grupările teroriste similare din alte țări. Cât ai clipi, jurnaliștii, care au și ei nevoie să trăiască și să mânjească pe cineva fac rubrici pasionante cu dezvăluiri senzaționale despre viața privată și obiceiurile alimentare ale suspecților. Pe scurt, totul se leagă în ochii publicului: poliția a arestat niște indivizi pe care ziarele și televiziunea îi condamnă.
Este exact ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla mie în timpul ultimului summit NATO la București când un ziar național, „Gardianul”, mi-a decernat titlul de terorist-șef de ocazie. De fapt, unul dintre cei patru șefi din toată Europa de Est împreună cu un grec, un bulgar și un polonez. După opinia acestui ziar, ale cărui articole au fost preluate și de o parte a presei europene, noi am fi avut un plan pentru perturbarea violentă a faimosului summit, niște rețete pentru destabilizarea securității și ordinii publice, precum și anumiți complici pentru a pătrunde în saloanele elegante unde aveau să se întâlnească mai marii lumii. Ce mai încolo și-n coace, actele noastre nelegiuite ar fi mers până la a ne strâmba în fața lui Bush sau Putin.
Norocul pe care l-am avut a fost că, dacă mass-media românească și-a făcut bine treaba, autoritățile locale au ezitat un pic. Un polițist chiar a venit la Ateneu, dar cu un pas atât de liniștit, fără a părea să creadă ceva din această poveste de mare sabotaj internațional. Mi-a pus zâmbind câteva întrebări, i-am arătat halatul de pe mine pe care scrisesem: „anarhist-șef” iar apoi a plecat amuzat spunându-și că în final ne-am putea distra pe cinste la poliție. Lucru ce n-a împiedicat ziarul „Gardianul” să-și dubleze agresivitatea în acuzațiile făcute. A doua zi fusesem făcut „manipulatorul tuturor manifestațiilor anti NATO”. „Redactorul șef” m-a intervievat prin telefon și m-a întrebat dacă intenționez cu adevărat să distrug România; i-am mărturisit că, bine înțeles, România este una dintre țările care-ar trebui rase de pe hartă și mai mult decât atât gruparea noastră avea intenția să distrugă și planetele Jupiter, Saturn și-n special Mercur pe care o detestam profund din motive personale. Trebuie să spun că toate aceste cuvinte au fost transcrise cu fidelitate de ziarul în cauză, pe prima pagină și în culori – semn de mare profesionalism.
Două zile consecutiv despre Benoît Vitse – anarhist șef erau îndeajuns. Dar pentru a-i menține pe cititori incitați, a treia zi, tot pe prima pagină, redactorul șef dezvăluia că i-aș fi trădat pe anarhiști făcându-i să vină la București anunțând poliția în același timp. Probabil se gândea că la scurt timp voi fi găsit înjunghiat cu un cuțit în spate și cu o pancartă pe care scrie „trădător” legată de gât. În ziua următoare, tocmai când începusem să mă amuz, dispărusem complet din ziar.
Totuși, privind în urmă, tremur la ideea că toate acestea ar fi putut să se întâmple în Franța. Cu siguranță nu aș mai fi fost în măsură să vă povestesc aceste peripeții. Aș fi fost acuzat de „dirijarea unui atac terorist”. În plus, la perchezițiile care mi-ar fi fost făcute s-ar fi descoperit că citesc cărți, că dețin mersul trenurilor și că nu am telefon mobil (nu am semnal la mine în sat). Pe scurt, exact ceea ce li se reproșează anarhiștilor locali: „ În ferma percheziționată, polițiștii n-au găsit nicio bombă, niciun exploziv și nicio armă. Doar găini, rațe, cărți și computere”. Oh-la-la! E gravă treaba, încă o dată exact ca în cazul meu!
Întotdeauna am considerat că umorul românesc este de calitate iar astăzi nu pot decât să o constat o dată în plus. O glumă moldovenească s-ar fi transformat într-o încarcerare sarkoziană.