Va fi doar sport și nimic mai mult
Această modalitate de a aplica vocabularul sportiv lumii politice constituie o practică iritantă care ia amploare în toate țările. Astfel, putem citi în presa franceză: „Fostul prim ministru, Laurent Fabius (PS), i-a invitat în această dimineață pe francezi să scoată „un cartonaș galben” pentru guvern și pentru președintele Republicii”. „Președintele fluieră finalul prelungirii”. „Cartonaș roșu pentru președintele Adunării Naționale”. În România, acest fapt este chiar mai curent: „Cartonaș roșu pentru Blaga. Cartonaș galben pentru Băsescu?” (atenție! nu e vorba de Lucian Blaga, poetul, ci de Vasile Blaga, politicianul). Iată chiar un titlu din ziarul „Adevărul” din 11 noiembrie, 2008: „Încă un cartonaș roșu pentru România”. Explicația este următoarea: investitorii au hotărât să retrogradeze România în cea de-a doua divizie, cea a națiunilor pentru care „riscul speculativ este ridicat”.
Se pare deci că viața noastră se petrece pe un imens teren de fotbal și că rezultatele weekend-ului sportiv sunt singurele care interesează umanitatea întreagă. Atunci dacă politica, ce, zice-se, îi plictisește pe concetățenii noștri, vrea un locșor, trebuie să se plieze pe disciplina și pe regulile sportive. Totuși, la o privire mai îndeaproape, există ceva diferențe între un fotbalist și un ministru. La o privire mai îndeaproape, evident, pentru că a priori diferențele nu-ți sar în ochi. Asistăm chiar la aceleași transferuri de la un club la altul, de la un partid politic la altul. Când se spune despre un atacant că este oportunist este mai degrabă vorba de o calitate. A spune despre un om politic că este oportunist era, până nu demult, mai degrabă un defect. Astăzi, acest lucru e mai puțin sigur.
Există și amestecuri organizate de către înșiși anumiți indivizi. Astfel, Becali în România și Bernard Tapie în Franța au fost în același timp pe terenul de sport și pe terenul politic. Cu aceleași manevre îndoielnice și același populism care permit dezlănțuirea freneziei sau urii suporterilor, aceștia s-au numit maeștri ai jocului politic. Cu un raționament de tipul: „clubul meu a câștigat; va trebui să se conteze pe mine la viitoarele alegeri!” se poate ajunge foarte departe. Și sunt respectați pentru că se știe foarte bine că au în spatele lor hoarde sălbatice ce pot fi ușor manevrate. Primarii cheltuiesc bani fără a-i număra pentru echipele locale și lasă să crape instituțiile de cultură doar pentru simplul fapt că sunt convinși că e mai multă lume pe stadion decât în sălile de teatru. La un moment dat am aflat că, director la Ateneu fiind, aveam exact același salariu ca un jucător de la Poli Iași, un junior ce nu jucase niciodată în echipa principală.
Ceea ce trebuie bine înțeles în această standardizare a vieții politice menținută în vocabularul sportiv este în special faptul că fenomenul este reprezentativ pentru mentalitatea actuală. Mai întâi și-ntâi demonstrează un regres al culturii politice. Înainte referințele se luau din istoria mișcării muncitorești. Și-apoi este evident că prin folosirea limbajului fotbalistic nu e vorba nici pe departe de schimbarea jocului sau a jocului de societate și cu atât mai puțin a societății. Se inoculează ideea că regulile jocului sunt imuabile, eterne. După cum spus-o și Sarkozy, nu se reconsideră capitalismul ci „se reglementează.” Se poate da din când în când câte un cartonaș galben dar sub nicio formă nu se poate părăsi terenul de joc. Iată de ce această modalitate de a reprezenta viața politică prin imagini sportive este simptomul unei viziuni reformiste spre mai bine (sau spre mai rău). E nevoie de un arbitru, acceptat de către toți, care să fluiere finalurile grevelor, dizolvarea manifestațiilor, reluarea lucrului și a profiturilor. Atâta timp cât opoziția se mulțumește, ca Fabius, să-i dea guvernului un cartonaș galben însemnă că ea acceptă toate regulile pe care puterea le impune. O altă societate nu este nici măcar de imaginat pentru cineva care este gata să se supună primului fluier și să-și schimbe tricoul cu cel din fața lui.

Le temps des statues cachées

Le 18 décembre dernier, la dernière statue équestre du général Franco encore installée sur un espace municipal espagnol a été retirée jeudi d'une place de Santander. Je pense qu'on aurait pu enlever le dictateur et laisser le cheval qui n'a aucune responsabilité dans les crimes de son cavalier. En revanche, le juge Baltasar Garzon a abandonné son enquête sur les atrocités commises par le régime franquiste pendant la guerre civile espagnole de 1936 à 1939 et après sa victoire, tout en renvoyant le dossier vers les juridictions locales. Enlever une statue ne dérange qu'un grutier; mener une enquête dérange davantage.
Les sculpteurs qui étaient les peintres officiels en trois dimensions des différents régimes sont aujourd'hui peu sollicités pour figer l'attitude altière d'un chef d'état. Encore que je suis persuadé qu'il ne faudrait pas pousser beaucoup Sarkozy pour le retrouver le front haut sur un pur-sang européen taillé dans le marbre ou coulé dans le bronze.
Et puis, contrairement aux tableaux, bien à l'abri dans les musées, les statues ont l'inconvénient d'être exposées aux intempéries et surtout aux crottes des pigeons. Souvent le célèbre cavalier ou piéton (mais reconnaissons qu'à cheval, on a tous plus de "gueule", surtout sur un cheval qui ne bouge pas) domine la grande place de la ville de son air fier et arrogant. Et voilà qu'un volatile insolent se pose sur la tête illustre, se gratte et vaque à ses occupations. Le pigeon qui passe et qui apporte sa déjection blanchâtre sur la pierre polie est vraiment l'ennemi du statuaire, du héros national et des nettoyeurs municipaux. Alors, les autorités cherchent des produits qui les éloignent, mais avec la première pluie ces répulsifs perdent toute leur efficacité. J'ai vu en Crimée, en bord de mer, un Christ sur sa croix immense et hérissée de clous. Ainsi les mouettes, qui se posaient malgré tout sur ce perchoir, se blessaient et laissaient des taches rougeâtres, plus nobles et plus appropriées avec l'objet du culte. Le sang est tout aussi difficile à nettoyer que les fientes, mais il est bien plus noble.
Mais ma plus belle histoire de statues, je l'ai vécue à Iasi. Je visitais le Palais de la Culture un dimanche après-midi en ce mois de décembre 1995. Il y avait peu de monde dans cet immense musée. Après avoir admiré les collections permanentes et les expositions du moment, j'ouvrais une porte par curiosité et je descendais un escalier de pierre. Et dans une salle monumentale, m'apparut une exposition étonnante. Pas de statue équestre, mais des bustes énormes de Marx, Lenine, Staline et Ceaucescu. Tous les quatre mesuraient plusieurs mètres de haut et étaient rassemblés sur des socles en bois. Je me souviens que Ceaucescu était en bronze, les autres en pierre. Je suis resté quelques minutes, figé par l'étonnement. Il y avait de quoi être impressionné par la taille de tous ces personnages. Il n'y avait pas d'autres statues et on pouvait croire à une réunion de famille à l'heure du thé un dimanche après-midi. Et brusquement, quatre gardiens essouflés sont apparus. Ils m'ont saisi avec une réelle détermination et m'ont demandé, très inquiets, ce que je faisais là. J'ai dit que j'ai ouvert une porte et que je pensais que la visite continuait au sous-sol. Est arrivé alors un chef, peut-être le directeur ou le directeur-adjoint puisque nous étions dimanche. Il était au bord de la crise de nerf et il voulait prévenir la police. J'ai dit que je n'avais pas l'intention de voler des sculptures qui pesaient au moins quelques dizaines de tonnes. Mais il est clair que j'avais VU, et c'était là tout mon crime. La police a effectivement été prévenue. Il a fallu que Georges Diener, mon prédécesseur au Centre Culturel Français, témoigne que j'étais réellement un Français invité à faire une mise en scène au Théâtre Luceafarul, pour que les choses se calment un peu.
Je me souviens avoir visité le musée du Réalisme-Socialiste à quelques kilomètres de Budapest, où toutes les oeuvres gigantesques de cette époque sont rassemblées. Là-bas, le projet est de montrer, d'analyser, de mettre sous les yeux du public, voire de tirer les leçons du passé. Alors pourquoi à Iasi, en 1995, fallait-il faire comme si tout cela n'avait jamais existé? Je reviens à ma première idée. Il faudrait, au centre de chaque ville, une statue de cheval sans cavalier. Le cheval vivant est désormais chassé des villes. Qu'on permette au moins aux enfants des écoles de savoir à quoi ressemble ce quadrupède que les hommes ont tellement utilisé et exploité.

Timpul statuilor ascunse

Pe data de 18 decembrie, ultima statuie ecvestră a generalului Franco încă instalată într-un spațiu municipal spaniol a fost ridicată joi dintr-o piață din Santander. Cred că s-ar fi putut lua doar dictatorul, nu și calul care nu este deloc responsabil de crimele călărețului său. În revanșă, judecătorul Baltasar Garzon și-a abandonat ancheta asupra atrocităților comise de regimul franchist în timpul războiului civil spaniol dintre anii 1936-1939 și după victoria sa împingând dosarul spre jurisdicțiile locale. Ridicarea unei statui nu-l deranjează decât pe un macaragiu; conducerea unei anchete deranjează mult mai multă lume. Sculptorii, care erau pictorii oficiali în trei dimensiuni ai diferitelor regimuri, sunt astăzi puțin solicitați pentru a imortaliza atitudinea semeață a unui șef de stat. De fapt sunt sigur că nu i-ar trebui prea mult lui Sarkozy ca să-l vezi cu fruntea sus, pe un pur-sânge european sculptat în marmură sau turnat în bronz.
Și apoi, spre deosebire de tablouri care sunt la adăpost în muzee, statuile au inconvenientul de a fi expuse intemperiilor vremii și în special excrementelor de porumbei. Adesea celebrul călăreț sau pieton ( dar să recunoaștem că „ prestanța” este mult mai mare călare si-n special pe un cal ce nu se mișcă) domină piața centrală a orașului cu aerul său mândru și arogant. Dar iată că o zburătoare insolentă se așează pe ilustru-i cap, se scarpină și-și vede de treburile sale. Porumbelul care trece și-și lasă dejecția albicioasă să alunece pe piatra șlefuită este într-adevăr inamicul numărul unu al statuarului, al eroului național și al celor care se ocupă de curățenia municipală. Atunci, autoritățile caută produse care să îndepărteze păsările însă aceste repulsive își pierd tot efectul la prima ploaie. Am văzut în Crimeea, pe malul mării, un Crist pe o imensă cruce garnisită de nenumărate cuie. Astfel, pescărușii care se așezau totuși pe această capcană se răneau și lăsau în urmă pete roșii, mai nobile și mai asortate cu obiectul de cult. Sângele este la fel de greu de curățat ca excrementele însă este mult mai nobil.
Dar cea mai picantă peripeție cu statui am trăit-o la Iași. Vizitam Palatul Culturii într-o după amiază de duminică a lunii decembrie, în 1995. Era foarte puțină lume în muzeul acesta imens. După ce am admirat colecțiile permanente și expozițiile temporare am deschis din curiozitate o ușă și am coborât niște scări din piatră. Și, într-o sală monumentală, am descoperit o expoziție uimitoare. De astă dată nu statui ecvestre, ci busturi enorme: Marx, Lenin, Stalin și Ceaușescu. Toate patru măsurau mai mulți metri în înălțime și erau așezate pe socluri de lemn. Îmi amintesc că Ceaușescu era din bronz iar ceilalți din piatră. Am rămas locului, mut de uimire. Și chiar aveai motiv să fii impresionat de talia acestor personaje. Cum nu mai erau și alte statui prin jur, ai fi zis că e o reuniune de familie la ora ceaiului, într-o după amiază de duminică. Deodată, au apărut patru gardieni panicați. M-au găsit cu o reală determinare și m-au întrebat, foarte îngrijorați, ce caut acolo. Am spus sincer că am deschis o ușă imaginându-mi că vizita continuă la subsol. După aceea și-a făcut apariția un șef, probabil directorul sau directorul adjunct, duminică fiind. Era în pragul unei crize de nervi și voia să cheme poliția. Le-am explicat tuturor că n-aveam de gând să fur acele sculpturi de cel puțin câteva tone. Dar era clar că LE-AM VĂZUT, în aceasta consta crima mea. Poliția fusese într-adevăr prevenită. Pentru ca lucrurile să se calmeze a trebuit ca Georges Diener, predecesorul meu la Centrul Cultural Francez, să confirme faptul că nu reprezentam niciun pericol și că eram un francez invitat să facă o regie la Teatrul Luceafărul.
Îmi amintesc și de vizita la Muzeul Realismului Socialist, situat la câțiva kilometri de Budapesta, unde au fost reunite toate operele gigantești din această perioadă. Numai că acolo ideea este de a arăta, de a analiza și de a pune totul sub ochii publicului, ba chiar de a lua lecții din trecut. Atunci, de ce oare la Iași, în1995, trebuia să trăim ca și cum nimic din toate acestea n-ar fi existat?
Revin la prima mea idee. Ar trebui ca în centrul fiecărui oraș să fie o statuie de cal fără călăreț. Calul viu nu mai este acceptat în orașe. Măcar să le permitem copiilor de școală să afle cum arată acest patruped de care oamenii s-au folosit la nesfârșit și chiar l-au exploatat.

Terrorisme, dit-il
Heureusement que j'étais en Roumanie en avril 2008! En effet, si je m'étais trouvé en France, il y a de bonnes raisons de penser que la police m'aurait arrêté au seul fait qu'une certaine presse m'avait déclaré anarchiste. Il n'en faut pas plus aujourd'hui pour être réveillé au petit matin par un commando masqué, accompagné par les médias bien en cour. Des actes de malveillance sont perpétués sur une voie ferrée et immédiatement les zélés policiers trouvent les coupables. Assistés de deux hélicoptères, 150 flics en grande tenue de combat ont ainsi investi une épicerie en Corrèze et ont arrêté de dangereux individus. Et tant pis s'ils ne sont pas les coupables. L'important est de bâtir un scénario dans lequel anarchie et terrorisme sont mélangés. Il est besoin de montrer du doigt un "chef" cruel et sanguinaire, cynique et sadique, qui veut mettre le territoire national à feu et à sang. Ce chef dirige bien entendu un groupe tapi dans l'ombre, secret, organisé, ayant des liens établis avec des groupes terroristes correspondant dans d'autres pays. Alors, aussitôt les journalistes qui ont besoin aussi de vivre et de pisser de la copie font des articles passionnants avec des révélations époustouflantes sur la vie privée et sur les habitudes alimentaires des suspects. Bref, tout concorde aux yeux du public : la police a arrêté des énergumènes que la presse et la télévision condamnent.
C'est exactement ce qu'il aurait pu m'arriver lors du dernier sommet de l'OTAN à Bucarest quand un journal national, "Gardianul", m'a décerné le titre de chef terroriste pour l'occasion. En fait, un des quatre chefs pour toute l'Europe de l'Est avec un Grec, un Bulgare et un Polonais. D'après le journal, dont les articles ont été repris dans d'autres médias européens, nous avions un plan pour perturber violemment le fameux sommet, des recettes pour mettre en déroute le dispositif policier, des complicités pour arriver jusqu'aux salons élégants où s'entretenaient les grands de ce monde et nous aurions poussé le crime jusqu'à faire des grimaces à Bush ou à Poutine.
La chance que j'ai eue, c'est que si les médias roumains ont bien fait leur travail, les autorités locales ont hésité un peu. Un policier est bien venu à l'Ateneu, mais il est arrivé d'un pas débonnaire, sans trop croire lui-même à toute cette histoire de grand sabotage international. Il m'a posé en souriant quelques questions et je lui ai montré ma blouse sur laquelle j'avais écrit : "anarchiste chef" et il est parti en se disant que finalement on pouvait passer de bons moments dans la police. Ce qui n'a pas empêché "Gardianul" de redoubler de d'agressivité dans ses accusations. Le lendemain, en effet, j'étais devenu le manipulateur de toutes les manifestations anti-OTAN. Le "journaliste chef" m'a interviewé par téléphone et il m'a demandé si je voulais vraiment détruire la Roumanie, je lui ai avoué que bien entendu la Roumanie faisait partie des pays à rayer de la carte, mais pas seulement puisque nous avions l'intention de détruire également les planètes Jupiter, Saturne et particulièrement Mercure que je détestais profondément pour des raisons personnelles. Je dois reconnaître que tous ces propos ont été retranscris fidèlement dans le journal en question en première page et en couleur, une grande marque de professionnalisme.
Mais deux jours sur Benoît Vitse, anarchiste chef, c'était bien suffisant. Alors pour maintenir le lecteur en haleine, le troisième jour, toujours en première page, le rédacteur chef révélait que j'avais trahi les anarchistes en les faisant venir à Bucarest et en prévenant la police. Peut-être, pensait-il qu'on allait me retrouver un couteau dans le dos avec un panneau autour du cou sur lequel serait écrit : « traître ». Le lendemain, alors que je commençais à m'amuser, j'avais complètement disparu du journal.
Néanmoins, rétrospectivement, je tremble à l'idée que tout cela aurait pu se produire en France. Je ne serais certainement pas en mesure de raconter ces aventures. Je devrais répondre de "direction d'une entreprise terroriste". De plus, les perquisitions auraient révélé que je lisais des livres, que j'avais des horaires de chemins de fer, que je n'ai pas de téléphone portable (le réseau ne passe pas dans mon village). Bref, exactement ce qu'on reproche aux anarchistes locaux :"Dans la ferme perquisitionnée, les policiers n'ont trouvé aucune bombe, aucun explosif, aucun fusil. Seulement des poules, des canards, des livres et des ordinateurs." Hou la la! C'est grave, c'est encore une fois exactement mon cas!
J'ai toujours pensé que l'humour roumain avait bien des vertus et aujourd'hui je ne peux que le vérifier. Un gag moldave se serait transformé en incarcération sarkozienne.

Terorism, cică

Noroc că eram în România în aprilie 2008! Am bune motive să cred că poliția m-ar fi arestat doar pentru simplul fapt că o parte a presei m-a declarat anarhist, dacă aș fi fost în Franța. În ziua de azi nu e nevoie de mai mult să fii trezit cu noaptea-n cap de un comando de mascați însoțiți de jurnaliști serviabili. Acte de rea voință au fost comise pe o cale ferată iar polițiștii plini de zel găsesc vinovații. Asistați de două elicoptere, 150 de polițiști în ținute de intervenție specială au luat cu asalt un aprozar în judetul Corrèze și au arestat câțiva indivizi suspecți. Nu contează dacă sunt sau nu vinovați. Important este să fie inventat un scenariu în care anarhismul și terorismul se împletesc. E nevoie să fie arătat cu degetul un „șef” crud și sângeros, cinic și sadic, ce vrea să treacă prin foc și sânge teritoriul țării. Acest șef dirijează bine înțeles un grup format în umbră, în secret, bine organizat și având legături strânse cu grupările teroriste similare din alte țări. Cât ai clipi, jurnaliștii, care au și ei nevoie să trăiască și să mânjească pe cineva fac rubrici pasionante cu dezvăluiri senzaționale despre viața privată și obiceiurile alimentare ale suspecților. Pe scurt, totul se leagă în ochii publicului: poliția a arestat niște indivizi pe care ziarele și televiziunea îi condamnă.
Este exact ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla mie în timpul ultimului summit NATO la București când un ziar național, „Gardianul”, mi-a decernat titlul de terorist-șef de ocazie. De fapt, unul dintre cei patru șefi din toată Europa de Est împreună cu un grec, un bulgar și un polonez. După opinia acestui ziar, ale cărui articole au fost preluate și de o parte a presei europene, noi am fi avut un plan pentru perturbarea violentă a faimosului summit, niște rețete pentru destabilizarea securității și ordinii publice, precum și anumiți complici pentru a pătrunde în saloanele elegante unde aveau să se întâlnească mai marii lumii. Ce mai încolo și-n coace, actele noastre nelegiuite ar fi mers până la a ne strâmba în fața lui Bush sau Putin.
Norocul pe care l-am avut a fost că, dacă mass-media românească și-a făcut bine treaba, autoritățile locale au ezitat un pic. Un polițist chiar a venit la Ateneu, dar cu un pas atât de liniștit, fără a părea să creadă ceva din această poveste de mare sabotaj internațional. Mi-a pus zâmbind câteva întrebări, i-am arătat halatul de pe mine pe care scrisesem: „anarhist-șef” iar apoi a plecat amuzat spunându-și că în final ne-am putea distra pe cinste la poliție. Lucru ce n-a împiedicat ziarul „Gardianul” să-și dubleze agresivitatea în acuzațiile făcute. A doua zi fusesem făcut „manipulatorul tuturor manifestațiilor anti NATO”. „Redactorul șef” m-a intervievat prin telefon și m-a întrebat dacă intenționez cu adevărat să distrug România; i-am mărturisit că, bine înțeles, România este una dintre țările care-ar trebui rase de pe hartă și mai mult decât atât gruparea noastră avea intenția să distrugă și planetele Jupiter, Saturn și-n special Mercur pe care o detestam profund din motive personale. Trebuie să spun că toate aceste cuvinte au fost transcrise cu fidelitate de ziarul în cauză, pe prima pagină și în culori – semn de mare profesionalism.
Două zile consecutiv despre Benoît Vitse – anarhist șef erau îndeajuns. Dar pentru a-i menține pe cititori incitați, a treia zi, tot pe prima pagină, redactorul șef dezvăluia că i-aș fi trădat pe anarhiști făcându-i să vină la București anunțând poliția în același timp. Probabil se gândea că la scurt timp voi fi găsit înjunghiat cu un cuțit în spate și cu o pancartă pe care scrie „trădător” legată de gât. În ziua următoare, tocmai când începusem să mă amuz, dispărusem complet din ziar.
Totuși, privind în urmă, tremur la ideea că toate acestea ar fi putut să se întâmple în Franța. Cu siguranță nu aș mai fi fost în măsură să vă povestesc aceste peripeții. Aș fi fost acuzat de „dirijarea unui atac terorist”. În plus, la perchezițiile care mi-ar fi fost făcute s-ar fi descoperit că citesc cărți, că dețin mersul trenurilor și că nu am telefon mobil (nu am semnal la mine în sat). Pe scurt, exact ceea ce li se reproșează anarhiștilor locali: „ În ferma percheziționată, polițiștii n-au găsit nicio bombă, niciun exploziv și nicio armă. Doar găini, rațe, cărți și computere”. Oh-la-la! E gravă treaba, încă o dată exact ca în cazul meu!
Întotdeauna am considerat că umorul românesc este de calitate iar astăzi nu pot decât să o constat o dată în plus. O glumă moldovenească s-ar fi transformat într-o încarcerare sarkoziană.

Souvenirs, souvenirs...
A cette époque-là, en 1993, il n'y avait qu'un terrain vague devant l'aéroport d'Otopeni. Quelques voitures y écrasaient les rares brins d'herbe. Nous étions venus pour jouer en français la pièce d'Anca Visdei « L'Atroce Fin d'un Séducteur ». Anca nous avait accompagnés et elle avait surtout servi de guide. Elle était à la fois joyeuse et inquiète à l'idée de retrouver la Roumanie qu'elle avait quittée bien des années auparavant. Nous avons eu la chance de jouer au festival de Brasov, puis à Bucarest, à Craiova (première rencontre avec Purcarete) et même une mini-tournée dans le département de Teleorman.
La surprise était permanente. D'abord, l'accueil que nous avons reçu nous a émus au-delà de ce que nous pouvions imaginer. Ensuite, cette passion du théâtre et cette faculté de comprendre la langue française dans ses plus fines subtilités étaient pour nous une source continuelle d'étonnement. Cette première tournée fut déterminante puisque c'est à partir de cette date que j'ai pensé continuellement à la Roumanie, en tant que comédien et metteur en scène. Il faut dire que les discussions que j'avais eues avec les acteurs roumains et moldaves m'avaient fait comprendre que se jouait dans cette région du monde un théâtre sans trop de moyens techniques, privé des dernières sophistications en ce qui concernait la musique et la lumière, mais un théâtre vivant.
Pourtant, si en province tout fut remarquablement organisé, à Bucarest la situation se compliqua. Nous jouions au Théâtre Mic et le directeur de l'époque nous a convoqués, à l'issue d'une représentation qui s'était bien passée, et il nous a quasiment séquestrés. Il voulait nous faire signer un papier qui stipulait que nous l'invitions en France avec son spectacle. Il décidait avec autorité qu'il fallait promouvoir les échanges culturels. Nous en étions d'accord, mais nous n'avions pas les moyens de ses ambitions. Anca Visdei, d'abord affolée devant ce chantage, a pris la situation en main et elle a négocié avec beaucoup de courage. Finalement, nous avons dû quitter l'hôtel que nous avait réservé le théâtre et nous avons été pris en charge par quelqu'un qui avait aimé le spectacle et qui nous avait trouvé un hébergement dans une cité universitaire. Par la suite, un article était paru dans la presse pour dire que des acteurs français avaient joué une pièce scandaleuse et ruiné un théâtre roumain par leurs prétentions financières...
Dans le Teleorman, au contraire, nous avons été reçus merveilleusement. Il faut dire que pour cette pièce, qui est une excellente version d'un Don Juan, vue par une femme, nous avions besoin d'une dinde que je mangeais (en partie) sur scène. Dans les grands théâtres, on nous avait fourni des volailles en carton. Mais dans cette ville du sud, les habitants avaient tué leur dinde et l'avaient fait cuire. Je me souviens qu'on l'avait mangée après le spectacle avec les organisateurs.
Enfin une dernière anecdote lors de cette première tournée. Nous avions commandé des tomates dans un restaurant. Les différents plats passaient, mais pas les tomates que nous réclamions avec insistance. Nous y avions renoncé quand arriva l'addition sur laquelle les tomates apparaissaient. Nous avons signalé au garçon qu'on ne nous les avait pas apportées. Il nous répondit : «Oui, mais vous les avez commandées». En fait, nous nous en tirions à bon compte. On les avait commandées à plusieurs reprises et on ne les payait qu'une seule fois.
J'ai été confronté souvent à cet entêtement de certains Roumains à venir en France, notamment quand j'étais directeur du Centre Culturel Français de Iasi. Un jour, le directeur de la police vient me voir et insiste pour que je lui trouve un poste en France; il me donnait en échange quelques bouteilles de vin. Il était prêt à prendre n'importe quel travail, même le moins considéré. J'y voyais une marque d'humilité de la part d'un membre important de la police. Je lui demandais s'il parlait le français; il me répondit :«Le français? J'apprends cela en trois jours, je suis policier!» Brusquement, son humilité avait disparu.
Benoît Vitse

Amintiri, amintiri...

În acea perioadă, în 1993, în fața aeroportului din Otopeni nu era decât un teren pustiu. Câteva mașini striveau rarele fire de iarbă. Venisem să jucăm în limba franceză piesa Ancăi Vișdei, „Groaznicul sfârșit al unui seducător”. Anca ne-a însoțit și în special ne-a fost ghid. Era în același timp bucuroasă și îngrijorată la ideea de a-și revedea țara pe care o părăsise cu mulți ani în urmă. Am avut șansa să jucăm piesa la festivalul de la Brașov, apoi la București și Craiova (unde am avut și prima întâlnire cu Silviu Purcărete) iar în final am făcut chiar un mini-turneu în județul Teleorman.
Surprizele erau la tot pasul. Mai întâi și-ntâi primirea ce ne-a fost făcută ne-a emoționat mai mult decât ne-am fi putut imagina. Apoi, această pasiune pentru teatru și ușurința cu care oamenii înțelegeau limba franceză chiar și în cele-i mai fine subtilități erau pentru noi o sursă inepuizabilă de uimire. Acest prim turneu a fost determinant pentru că din acel moment m-am gândit neîncetat la România în calitate de actor și regizor. Trebuie să spun că discuțiile pe care le-am avut cu actorii români și cu cei moldoveni m-au făcut să înțeleg că în această parte a lumii se juca un teatru fără prea multe mijloace tehnice, un teatru privat de ultimele sofisticării în materie de muzică și lumini, dar un teatru viu.
Totuși, dacă în provincie totul a fost remarcabil organizat, la București situația a fost mult mai complicată. Avusesem spectacol la Teatrul Mic iar directorul de atunci ne-a convocat la sfârșitul unei reprezentații care se se petrecuse foarte bine și ne-a sechestrat literalmente. Dorea să ne determine să semnăm un document prin care noi îl invitam în Franța cu spectacolul său. Hotărâse cu autoritate că trebuiau promovate schimburile culturale. În principiu noi eram de acord cu acest lucru numai că nu dispuneam de posibilități pe măsura pretențiilor lui. Anca Vișdei, mai întâi enervată în fața acestui șantaj, a luat taurul de coarne și a negociat cu mult curaj. În final am fost obligați să părăsim hotelul pe care teatrul ni-l rezervase și am fost cazați de o persoană căreia îi plăcuse mult spectacolul și care ne-a făcut rost de câteva locuri într-un cămin studențesc. Imediat după aceea, în presă a apărut un articol în care era scris că niște actori francezi au jucat o piesă scandaloasă iar teatrul a fost ruinat de pretențiile lor financiare.
În Teleorman, dimpotrivă, am fost primiți minunat.Trebuie să spun că pentru această piesă, care este o excelentă versiune a lui Don Juan, văzută de o femeie, aveam nevoie de o rață din care trebuia să mănânc o bucățică pe scenă. În marile teatre existau rațe din carton. Dar în acest orășel din sud, organizatorii tăiaseră singura rață pe care o aveau în curte. Îmi amintesc că după spectacol am mâncat friptura împreună cu ei.
Iată o altă peripeție amuzantă de pe vremea acestui prim turneu: într-un restaurant, comandasem printre altele și salată de roșii.Toate felurile de mâncare veneau la masă dar nu și roșiile pe care le cerusem cu atâta insistență de mai multe ori. La un moment dat ne-am lăsat păgubași dar nu mică ne-a fost uimirea când am văzut că roșiile mult dorite apar la sfârșit pe nota de plată. L-am anunțat pe ospătar că nu le primisem iar răspunsul lui a venit prompt:„ Da, dar le-ați comandat”. De fapt, cred că am fost în câștig pentru că le cerusem de nu știu câte ori și nu trebuia să le plătim decât o singură dată.
Am fost adesea confruntat cu încăpățânarea anumitor români de a veni cu orice preț în Franța. În special când eram directorul Centrului Cultural Francez din Iași. Într-o bună zi, m-am trezit în biroul meu cu șeful poliției. Mi-a cerut insistent să-i găsesc un loc de muncă în Franța oferindu-mi drept recompensă câteva sticle de vin. Era gata să accepte orice loc de muncă, chiar și unul foarte desconsiderat. Vedeam în asta un semn de umilință din partea unui membru al poliției atât de important. L-am întrebat dacă măcar vorbește franceza și mi-a răspuns scurt: „Franceza? O învăț în trei zile, doar sunt polițist!”. Brusc, umilința îi dispăruse.