Souvenirs d'Haïti

Je ne remercierai jamais assez Paul Lévy, alors directeur de l'Institut Français de Port-au-Prince, de m'avoir invité à plusieurs reprises en Haïti, Là-bas, j'ai pu travailler avec des comédiens et participer deux fois au festival des Quatre Chemins. Je garde le souvenir d'une expérience surprenante et exaltante. La première fois, en 2004, la situation était difficile. A l'aéroport, j'ai vu un écriteau au-dessus d'un seau de sable et il était écrit : «Vous devez décharger votre arme ici». De la même façon, on pouvait lire sur la porte des banques : «Il est interdit d'entrer avec des armes.» La nuit, il était courant d'entendre des coups de feu. Il fallait se renseigner sur les itinéraires pour gagner l'autre bout de la ville. Nous pouvions être interceptés à tout moment et servir d'otages. Les enlèvements représentaient un commerce très fructueux. Seules quelques rues dans le centre de la ville nous étaient accessibles. Au delà, nous engagions notre responsabilité. Néanmoins, les gens de la rue nous considéraient avec une grande gentillesse. Monter des spectacles dans ces conditions étaient une gageure. Pourtant en 2006 et 2007, les organisateurs ouvrirent le festival par une parade qui traversa la ville. Les autorités étaient contre cette initiative. Mais tout s'est bien passé et le cortège, qui comptait quelques centaines de personnes à son point de départ, arriva à l'Institut Français grossi de quelques milliers de jeunes étonnés et ravis. Nous sommes allés également en province et nous avons pu constater la difficulté de vivre et de circuler. Une route était coupée par un torrent de boue et un homme déblayait avec une pelle. Il fallait le payer directement pour pouvoir passer.
Je me souviens de l'accueil réservé aux pièces que nous présentions en plein air. Une foule nombreuse, un public fantastique, alors que beaucoup pouvaient craindre de rentrer chez eux dans la nuit. Les comédiens m'ont aussi impressionné par leur talent bien sûr (certains ont même été invités en Europe), mais aussi par leur capacité à faire abstraction de tous les problèmes. J'aimais leur vitalité et leur envie de rester en Haïti pour servir par leur art leur pays.
Les années suivantes, la situation s'était grandement améliorée. La sécurité était rétablie dans la majeure partie de la ville. D'ailleurs de l'avis de tous, le pays se rétablissait lentement, mais régulièrement et dans tous les domaines. Et c'est alors que vient ce tremblement de terre qui nous bouleverse au-delà de tout. Bien entendu, il a fallu qu'un religieux en vogue aux Etats-Unis explique que le séisme dévastateur de Port-au-Prince serait la conséquence d'un "pacte avec le Diable" passé par les Haïtiens il y a deux siècles pour se débarrasser des Français.

Gens accroupis
et eau croupie
un peuple se tasse
s’entasse
comme pour se faire
pardonner d’exister.
Sur le mur blanc
en lettres rouges :
« Haïti tend les bras
et crie pitié »
Des regards qui en disent long
un œil qui vous défie
et l’autre qui vous invite
à entrer et à danser
Mais entrer où ?
Puisqu’on vit dehors
et en dehors de tout.
Le bruit des génératrices !
Il faut choisir : le silence ou la lumière.
Assourdissante cité
comme un gros bourdon
pris dans une toile d’araignée
Gens accroupis
et eau croupie
Les enfants des écoles
ont la tête décorée
de boules colorées
Rien à manger, alors
allons nous coiffer.
Et puis les soirs d’orage
les fleuves de boue
détruisent les rues et l’espoir
de ceux qui sont debout
et qui se grandissent
pour regarder l’eau d’un peu plus loin.
La pluie en ville n’est d’aucune utilité
surtout cette pluie jamais civilisée
Le lendemain, c’est double travail
L’Haïtien met la main sur les ordures
Quand l’Européen ne sait où mettre le pied
Gens accroupis
Et eau croupie
Un tap-tap bondé s’élance
Jésus-Christ est au volant
Il croise Saint-François en moto
En fait c’est toute la bible
qui a débarqué un beau jour
pour une cérémonie vaudou
Apôtres et saints courent les rues
Ce sont eux les princes du port
Le loto «Fils éternel » fait le plein
Gens accroupis
et eau croupie
Un peuple se tasse
et moi qui passe
Je ne suis déjà plus étranger
Déjà ma peau n’est plus blanche
et la main qui prend ma main
me convertit, me créolise.

Amintiri din Haïti

Nu-i voi putea mulțumi niciodată lui Paul Lévy, fost director al Institutului Francez din Port-au-Prince, pentru invitațiile pe care mi le-a făcut în Haiti. Acolo am putut să lucrez cu actori și să particip de două ori la festivalul de teatru „Quatre Chemins”. Păstrez amintirea unei experiențe surprinzătoare și exaltante. Când am fost acolo pentru prima oară, în 2004, situația era dificilă. La aeroport am văzut o tăbliță deasupra unei căldări cu nisip, pe care era scris: „Trebuie să vă descărcați arma aici”. Iar pe ușile intrărilor în bănci puteai citi: „Accesul cu arme strict interzis”. În timpul nopții se auzeau în mod curent focuri de arme. Iar ca să poți ajunge la celălalt capăt al orașului trebuia să ceri informații despre traseele posibile. Riscul răpirilor și al luării de ostatici era imens. Răpirile reprezentau un comerț fructuos. Doar câteva străzi în centrul orașului erau accesibile. Dacă doream să ne îndepărtăm, o făceam pe propria noastră răspundere. Cu toate acestea, oamenii de pe stradă erau foarte drăguți cu noi. Să organizezi spectacole în aceste condiții era o adevărată aventură. În pofida acestui fapt, în 2006 și 2007, organizatorii au deschis festivalul cu o paradă ce traversa orașul. Autoritățile erau împotriva acestei inițiative. Dar totul s-a petrecut fără incidente iar cortegiul, ce număra inițial câteva sute de persoane, a revenit la Institutul Francez cu câteva mii de tineri în plus, toți peste măsură de încântați. Am avut ocazia să călătoresc și în provincie și să constat cât de greu se circulă și cât de dificilă este viața prin acele locuri. Un drum era impracticabil din cauza unui val uriaș de noroi iar un om încerca să-l curețe cu o lopată. Ca să te lase să treci, percepea o taxă ce trebuia plătită pe loc.
Îmi amintesc și de felul în care au fost primite piesele pe care le-am jucat în aer liber; o mulțime de oameni prezenți, un public fantastic, având în vedere faptul că mulți dintre ei își riscau viața întorcându-se acasă seara la ore târzii. Actorii m-au impresionat prin talentul lor (unii dintre ei au fost invitați în Europa) dar și prin capacitatea de a face abstracție de toate problemele. Le admiram vitalitatea și dorința de a rămâne în Haiti pentru a-și servi țara prin artă.
În anii următori, situația s-a ameliorat mult. Securitatea fusese restabilită în majoritatea cartierelor orașului. De fapt, după părerea tuturor, țara se restabilea lent dar constant, și asta în toate domeniile. Și iată că acest cutremur, care ne-a bulversat mai mult decât orice, a ras tot. Desigur, a trebuit ca un om al Bisericii, în vogă în SUA, să explice că seismul devastator este o consecință a unui „pact cu Diavolul” pe care haitienii l-ar fi încheiat acum două secole pentru a se debarasa de francezi.

Oameni aplecați
și apă infectă
popor ce se îngrămădește
ca pentru a-și cere iertare
pentru că există
Pe un perete alb
cu litere de sânge:
„Haiti își întinde brațele
și cere îndurare”.
Priviri pline de-nțelesuri
un ochi ce te sfidează
iar altul ce te invită
să intri și să dansezi
Dar unde să intri?
Căci se trăiește afară
și în afară de orice.
Zgomotul generatoarelor
Trebuie să alegi: liniștea sau lumina
Asurzitor oraș
asemeni unui bondar
prins într-o pânză de păianjen.
Oameni aplecați
și apă infectă
Școlarii au capetele impodobite
cu biluțe colorate.
Nimic de mâncare, atunci
să mergem măcar să ne coafăm.
Și-apoi în serile cu furtună fluviile de noroi
distrug străzile și speranța
celor care (mai) sunt în picioare
și se înalță pe vârfuri
pentru a vedea apa de mai departe.
Ploaia în oraș nu-i de niciun folos
și-n special această ploaie nicicând civilizată
A doua zi – muncă în plus
Haitianul pune mâna pe gunoaie
În timp ce europeanul nu știe unde să pună piciorul
Oameni aplecați
și apă infectă
Un minibus ticsit gonește
Iisus Hristos e la volan
Îl întâlnește pe Sfântul François,
pe motocicletă
De fapt întreaga Biblie
pare că a debarcat într-o bună zi
pentru o ceremonie voodoo
Apostoli și sfinți aleargă pe străzi
Ei sunt „prinții portului”
Loteria „Fiu etern” își face plinul
Oameni aplecați
și apă infectă
Un popor ce se-nghesuie
și eu care trec
Deja nu mai sunt străin
Deja pielea mea nu mai e albă
și mâna ce-mi ține mâna
mă convertește, mă creolizează.

Le footballeur d'aujourd'hui est le castrat d'hier

Etre castrat était devenu l’objectif de nombreux jeunes garçons italiens, encouragés par leur famille, et chacun rêvait d’être sous la responsabilité du célèbre Nicolo Propora, fondateur de l'école de musique de Naples. Mais la parfaite maîtrise de l’art, et la réussite de ces études restaient excessivement rares et exceptionnelles : sur 4000 jeunes garçons émasculés par an à Naples au XVIIIe siècle, combien ont obtenu le succès fou d’un Farinelli ? L’inverse est également valable : combien ont fini leur vie inconnus et plein de regrets, ne pouvant réparer l’irréversible ?
Si les castrats sont victimes de ce paradoxe dans la société, ils le sont aussi dans l’Eglise. Sollicités d’abord par cette dernière, la castration viole pourtant toutes les lois de la religion catholique, puisque la théologie affirme que nous ne sommes pas propriétaires de notre corps, mais gardien de ce que Dieu nous a donné. L'Eglise, nous l’avons vu, gagne considérablement grâce à cette pratique. D’abord, très souvent, les chanteurs castrés sont voués à la vie ecclésiale, puisque leur émasculation est des plus bénéfiques en cas de tentation – l’éthique religieuse luttant pour prévenir les relations sexuelles hors mariage. En outre, ces chanteurs de qualité dans les églises garantissent une plus grande assiduité des fidèles, et donnent une grandeur incomparable à la religion chrétienne. L’Eglise fermait les yeux parce que les émasculations étaient souvent justifiées par des causes accidentelles ou d’ordre médical - une des motivations les plus en vogue est la morsure de cygne ou d'une bête sauvage. Farinelli, lui, se justifia par une chute de cheval. A l'époque, nombreux sont les mécènes qui prennent en charge de jeunes chanteurs, les castrent alors qu'ils ont entre 6 et 8 ans et les font travailler à un rythme effréné. Malheureusement pour la grande majorité, après les rêves de gloire, le réveil est brutal. Il ne suffit pas d'être castré pour avoir une voix superbe. Alors, à 14 ans, les gamins sont chassés de l'école et ne peuvent s'adapter à la société qui les méprise.

Etre footballeur est devenu l'objectif de nombreux jeunes garçons africains, encouragés par leur famille, et chacun rêve d'être sous la responsabilité du célèbre Jean-Marc Guillou, fondateur de l'école de football d'Abidjan. Mais la parfaite maîtrise du sport et la réussite dans le milieu du football restent excessivement rares et exceptionnelles. Sur 4000 jeunes Africains envoyés chaque année en Europe, combien ont obtenu le succès fou d'un Eto'o ou d'un Drogba? L'inverse est également valable : combien finissent dans la misère?
Difficile de maîtriser un business qui s’étend bien au-delà de l’Afrique. Difficile de réglementer le métier d’agent lorsque, pour 100 agents agréés par la Fédération française de football, 2 000 autres travailleraient dans la clandestinité, sans compter les intermédiaires, les recruteurs locaux et les relations qu’ils entretiennent avec les dirigeants des clubs professionnels. En Afrique, les associations sportives non affiliées poussent comme des champignons et accueillent des joueurs mineurs en dehors de tout cadre juridique administratif. Les parents s’endettent pour payer à leurs enfants des formations sans aucune garantie, les déscolarisent et, dès que l’occasion se présente, donnent leur accord pour un départ du mineur vers l’Europe. Les enfants sont désormais détectés entre 6 et 8 ans. Les parents, sur le conseil même des églises, sont rassurés par le fait que leurs enfants feront du sport et seront donc éloignés de l'alcool, des drogues et de l'oisiveté. Nombreuses sont les écoles de football qui prennent en charge ces jeunes et les font travailler à un rythme effréné. Malheureusement pour la grande majorité, après les rêves de gloire, le réveil est brutal. Les uns sont abandonnés à la première blessure, les autres ne s'adaptent pas au climat plus rude de la Belgique ou de l'Allemagne. Ils finissent, parfois handicapés, comme gardiens de stade ou même clochards, inadaptés à une société qui les ignore.

Fotbalistul de astăzi – castratul de ieri

Castrarea devenise obiectivul multor tineri italieni, încurajați de familiile lor și fiecare visa să se afle sub oblăduirea celebrului Nicolo Propora, fondatorul școlii de muzică de la Napoli. Însă perfecta stăpânire a artei și reușita acestor studii rămâneau extrem de rare și cu totul excepționale: din 4000 de tineri castrați pe an la Napoli în secolul al XVIII-lea, câți au obținut succesul nebun al lui Farinelli? Și întrebarea pusă invers este perfect valabilă: câți au sfârșit ca simpli necunoscuți și plini de regrete, neputând repara răul deja făcut?
Dacă persoanele castrate sunt victimele acestui paradox în societate, sunt în egală măsură și victime în cadrul Bisericii. Solicitați inițial de aceasta din urmă, castrarea violează totuși toate legile religiei catolice, din moment ce teologia afirmă că noi nu suntem proprietarii corpului nostru, ci păstrători a ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Biserica, după cum am putut vedea, avea un câștig enorm mulțumită acestei practici. Mai întâi, foarte des, cântăreții castrați se dedicau vieții ecleziastice, căci pierderea masculinității le era cea mai benefică în cazul în care erau supuși tentației păcătoase – etica religioasă luptând din răsputeri pentru prevenirea relațiilor sexuale în afara căsătoriilor. În plus, coriștii talentați garantau o și mai mare asiduitate a fidelilor, și îi confereau Bisericii o grandoare incomparabilă. Într-adevăr, la început, Biserica închidea ochii fiindcă adesea castrările erau justificate prin cauze accidentale sau de ordin medical – cele mai în vogă pretexte erau mușcăturile de lebădă sau de animale sălbatice. Farinelli avu ca motiv o căzătură violentă de pe cal. Erau foarte numeroși acei mecena care se ocupau de tinerii cântăreți, îi castrau la vârste cuprinse între 6 și 8 ani și îi supuneau unui ritm de muncă foarte dur. Din nefericire însă, pentru marea majoritate, după ce au visat atât de mult la glorie și celebritate, trezirea a fost brutală. Nu este suficient să fii castrat ca să ai o voce superbă. Atunci, pe la 14 ani, tinerii erau dați afară de la școală, aflându-se pe deasupra în imposibilitatea de a se adapta într-o societate care îi disprețuia.

Fotbalul a devenit obiectivul multor tineri africani, încurajați de familiile lor și fiecare visa să se afle sub oblăduirea celebrului Jean-Marc Guillu, fondatorul școlii de fotbal din Abidjan. Însă perfecta stăpânire a sportului și reușita în fotbal rămân extrem de rare și cu totul excepționale. Din 4000 de tineri africani trimiși anual în Europa, câți au obținut succesul nebun al lui Etoo sau Drogba? Și întrebarea pusă invers este perfect valabilă: câți sfârșesc în mizerie?
Dificil să stăpânești o afacere care depășește cu mult granițele Africii. Dificil să reglementezi profesia de agent dat fiind faptul că, pentru 100 de agenți acreditați de Federația Franceză de Fotbal, lucrează în clandestinitate alți 2000, fără a mai lua în calcul și intermediarii, cei ce efectuează recrutările locale și relațiile pe care aceștia le au cu conducătorii cluburilor profesioniste. În Africa, asociațiile sportive non-afiliate se înmulțesc ca ciupercile după ploaie și iau în primire jucători minori în afara oricărui cadru juridic administrativ. Numeroși părinți se afundă în datorii pentru a le putea plăti copiilor lor niște cursuri de formare fără nicio garanție, îi retrag din școli și, atunci când se ivește ocazia, își dau acordul ca minorii să plece spre Europa. În prezent, copiii sunt selecționați pe la vârste cuprinse între 6 și 8 ani. Părinții, sfătuiți chiar și de Biserică, sunt liniștiți și asigurați de faptul că aceștia vor face sport și în acest mod vor fi ținuți departe de alcool, droguri și vagabondaj. Sunt foarte numeroase școlile de fotbal ce-i iau în primire pe acești tineri și îi supun unui regim de lucru infernal. Din nefericire însă, pentru marea majoritate, după ce au visat atât de mult la glorie și celebritate, trezirea este brutală. Unii sunt abandonați la prima rană, alții nu se obișnuiesc cu o climă mai dură ca cea a Belgiei sau a Germaniei. Și sfârșesc uneori handicapați, ca paznici de stadion sau chiar ca cerșetori, inadaptați într-o societate ce îi ignoră.