Au XXIéme siècle, il conviendra d'avoir de la chance!

En 1975, on pouvait voir sur les écrans : "En l'an 200, il conviendra de bien faire l'amour". Dans ce film, Pasquale Festa Campanile faisait le portrait d'une société où toute forme d'énergie ayant disparu, on exploite celle obtenue au cours des rapports sexuels. Après avoir lu Reich, un sexologue décide d'utiliser l'énergie sexuelle libérée par l'orgasme pour produire de l'électricité : après des essais concluants il recrute des travailleurs pour son usine et impose des cadences infernales.
Malheureusement, le réalisateur italien s'est un peu trompé. Il apparaît aujourd'hui qu'il est complètement inutile de faire l'amour. Au XXIème siècle, il conviendra surtout d'avoir de la chance. De nombreux exemples le démontrent. Dans certains états des Etats-Unis, on tire au sort parmi les nécessiteux pour savoir lesquels auront droit à être soignés. Une lettre de l'alphabet est tirée au sort, et ceux qui ont cette lettre peuvent entrer à l'hôpital. Les autres ont le droit de revenir le mois suivant, s'ils sont encore vivants. En Italie et en Angleterre, on a imaginé des loteries qui permettent de gagner des emplois. Dans tous les pays, on fait rêver le peuple avec des gros lots de plus en plus gros. On peut y gagner des millions d'euros. Les chômeurs sont invités à jouer leurs allocations et les malades se doivent de dépenser l'argent des médicaments. Les jeux télévisés sont en vogue et on peut y trouver matière à se sauver de la pauvreté. Les casinos sont désormais ouverts à tous et le smoking n'est plus exigé.
En 1987, Serge Gainsbourg chantait "Aux enfants de la chance", et dans ce texte il mettait en garde les jeunes contre la drogue :
Aux enfants de la chance
Qui n'ont jamais connu les transes
Des shoots et du shit
Je dirai en substance
Ceci
Touchez pas à la poussière d'ange.
En Roumanie, j'ai lu des petites annonces et j'ai pu constater que des malades cherchaient des sponsors pour se faire opérer. Eh oui, toute notre vie aujourd'hui est organisée autour de cette idée : trouvons un sponsor. Si on a la chance d'être sponsorisé, on peut envisager de faire des études, on peut trouver un emploi et plus tard une place sur une table d'opération. J'imagine que les chirurgiens font les cicatrices en forme de logos. Avec un sponsor, on peut faire du sport. On peut devenir artiste ou acteur. Une autre petite annonce m'avait intrigué :"Américain basé à Bucarest cherche à sponsoriser une jeune étudiante en échange de quelques heures au lit".
Il convient d'avoir de la chance pour éviter, si vous êtes Afghans ou Irakiens, les bombardements des démocraties. Il convient d'avoir de la chance pour éviter la famine si vous êtes Africains. En Europe de l'Ouest, il convient d'avoir de la chance pour éviter les liquidations d'entreprises et les délocalisations. En Europe de l'Est, il convient d'avoir de la chance pour que les gouvernements ne mettent pas tous les fonctionnaires en congé forcé non payé. C'est exactement ce qu'il se passe actuellement et scandaleusement en Roumanie sur les recommandations du F.M.I. Oui, il faut vraiment de la chance pour éviter que le F.M.I., qui a déjà causé tant de désastres dans tant de pays, ne s'occupe de vous et vous condamne définitivement à la misère. Rappelons qu'en 1989, quelques mois avant sa chute, Nicolae Ceaucescu était considéré par le Fonds Monétaire International comme "son meilleur élève", parce qu'il avait réussi à rembourser les emprunts qu'il devait à la finance internationale en faisant crever de faim son peuple.
Il est à craindre malheureusement que c'est Sigismund Krzyzanowski qui avait la vue la plus juste dans son premier recueil de contes écrits entre 1926 et 1939. C'est un auteur polonais que Guy Cambreleng, étonnant comédien voyageur, m'a fait connaître. Dans sa nouvelle "La Houille Jaune", un inventeur qui trouve une nouvelle source d’énergie (car la fin du charbon sur Terre hantait déjà les préoccupations de cet auteur visionnaire) en élaborant une houille jaune à partir de la bile créée par la haine des hommes... Avec l'énergie de la haine, qui est inextinguible et intarissable, tout est permis et le monde sera sauvé.

În secolul XXI ar fi bine să ai noroc!

În 1975, se putea vedea pe marile ecrane „În anul 2000, ar fi bine să știi să faci dragoste”. În acest film, Pasquale Festa Campanile făcea portretul unei societăți în care orice formă de energie dispăruse, prin urmare se exploata energia obținută în timpul raporturilor sexuale. După ce l-a citit pe Reich, un sexolog hotărăște să folosească energia sexuală eliberată în timpul orgasmului pentru producerea energiei electrice. După o serie de încercări concludente, acesta recrutează „muncitori” pentru „uzina” sa și impune un ritm de lucru infernal.
Din nefericire, realizatorul italian s-a cam înșelat. Se pare că astăzi este complet inutil să faci dragoste. În secolul XXI e de preferat în special să ai noroc. Numeroase exemple demonstrează acest lucru. În anumite state ale SUA, s-a făcut o tragere la sorți în rândurile persoanelor nevoiașe pentru a se ști cine are dreptul la îngrijiri medicale. Cei al căror nume începea cu litera extrasă aveau acces la spital. Ceilalți aveau dreptul să revină luna următoare, dacă mai erau încă în viață. În Italia și Anglia, s-au inventat loterii care permit câștigarea de locuri de muncă. În toate țările oamenii sunt îmbiați să viseze cu lozuri din ce în ce mai mari. Se pot câștiga milioane de euro. Șomerii sunt invitați să-și joace alocațiile iar bolnavii să-și pună la bătaie până și ultimul bănuț de medicamente. Și jocurile televizate sunt în mare vogă fiind o modalitate de a scăpa de sărăcie. În zilele noastre cazinourile sunt deschise tuturor iar smokingul nu mai este obligatoriu.
În 1987, Serge Gainsbourg cânta „Aux enfants de la chance”, iar în textul său le atrăgea atenția tinerilor asupra drogurilor:
Aux enfants de la chance
Qui n'ont jamais connu les transes
Des shoots et du shit
Je dirai en substance
Ceci
Touchez pas à la poussière d'ange.
În România, am citit diverse anunțuri la mica publicitate și am constatat că sunt bolnavi în căutare de sponsori pentru a-și putea permite o intervenție chirurgicală. Ei da, astăzi, întreaga noastră viață este organizată în jurul acestei idei: găsirea unui sponsor. Dacă avem norocul să fim sponsorizați, ne putem gândi la studii, la un loc de muncă și, mai târziu, la un loc pe masa de operație. Mi-i imaginez pe chirurgi făcând operația în formă de siglă. Numai cu un sponsor putem face sport. Sau putem deveni artist. Dar un alt anunț m-a intrigat de-a dreptul: „American stabilit la București, sponsorizez tânără în schimbul câtorva ore în pat”.
E bine să ai noroc pentru a evita bombardamentele democrației, dacă ești afgan sau irakian. E bine să ai norocul de a scăpa de foamete dacă ești african. În Europa de Vest, e bine să ai noroc ca să scapi de șomaj. În Europa de Est, e nevoie de noroc pentru ca guvernele să nu-i trimită pe funcționari în concediu forțat neplătit. Este exact ceea se întâmplă actualmente în România, la recomandarea scandaloasă a FMI. Da, avem într-adevăr nevoie de noroc pentru ca acest FMI ce a cauzat atâtea dezastre în multe țări, să nu se ocupe de noi și să nu ne condamne la mizerie pentru totdeauna. Să ne amintim că în 1989, cu câteva luni înainte de prăbușirea regimului comunist, Nicolae Ceaușescu era considerat de Fondul Monetar Internațional ca fiind „elevul său cel mai bun”, pentru că reușise să ramburseze împrumutul făcut cu prețul înfometării poporului.
Se pare că, din nefericire, Sigismund Krzyzanowsky și-a dat seama cel mai bine de situație în prima sa culegere de povestiri scrise între 1926 și 1939. Este un autor polonez ce mi-a fost făcut cunoscut de Guy Cambreleng, un uimitor actor călător. În nuvela „Huila galbenă” un inventator care găsește o nouă sursă de energie (căci epuizarea carbonului de pe Pământ îi bântuia deja preocupările de autor vizionar) extrăgând din fiere o huilă galbenă generată de ura umană... Cu cantitatea de energie provenită din ură, care este inepuizabilă și de nestins, totul este permis iar lumea va fi salvată.

Etre sur la photo

Dans son blog, l'écrivain sévillan, Javier Marias, constate l'appétit des hommes politiques actuels pour les photographies. Bien sûr, il ne s'agit pas de n'importe quelle photos, mais celles où on peut les voir en « bonne compagnie ». En Espagne, comme ailleurs, le chic est d'être photographié avec Barak Obama. On sait que Sarkozy a fait aussi des pieds et des mains pour poser à côté du président américain. Il aurait aussi eu l'impression de récupérer un peu du prestige que l'on accorde au récent Prix Nobel de la Paix. Mais Marias ajoute :«En quoi cette fausse intimité avec des personnalités est-elle intéressante? Apporte-t-elle un surplus d'intelligence ou de vaillance? Est-ce que le prestige serait contagieux? Ces exhibitions ou trophées photographiques me paraissent d'une vulgarité absolue et dénotent une personnalité complexée, présomptueuse et naïve.» Il cite l'exemple d'un homme politique espagnol qui voulait vraiment poser avec Obama et, comme on lui a expliqué que ce président avait malheureusement autre chose à faire, il se consola en se faisant prendre en photo avec le gouverneur du Nouveau-Mexique. « Ces gesticulations sont le fait, écrit-il, de quelqu'un qui se considère lui-même comme de la merde. Et ce n'est pas bon qu'un homme qui a de grandes responsabilités politiques en Espagne ait de telles préoccupations. » Javier Marias dénonce aussi le ridicule des salles à manger où l'on voit le maître de maison posant, dans un cadre doré ou en argent, avec le pape, Bush, ou Berlusconi. Pour lui, c'est une faute de goût qui dénonce une médiocrité sans fond. C'est d'autant plus dérisoire qu'avec les progrès de la technique informatique, on peut vous voir sur internet entrain d'embrasser Marilyn Monroe ou jouer aux cartes avec Fidel Castro. Merci Photoshop!
Je me souviens d'un Conseiller Culturel de l'Ambassade de France à Kiev qui tenait à apparaître systématiquement en compagnie des artistes connus que nous recevions. Ainsi, il se glissait à côté du musicien Richard Galliano, qui se demanda d'ailleurs s'il ne faisait pas partie de la police politique du pays. Mais aussi à côté de Mireille Mathieu, que nous n'avions pas invitée, mais qui se trouvait en tournée en Ukraine. Il fallait absolument qu'il représente la France au bras de cette éternelle starlette de la chanson française. D'autant, ajoutait-il, qu'elle est la chanteuse préférée du président ukrainien. Il faut dire qu'il faisait partie de ces individus qui, avec leurs subordonnés, savent si bien joindre l'inutile au désagréable, mais qui sont d'une veulerie et d'une complaisance infinie en présence de l'ambassadeur. Il était, en outre, affligé de tics permanents. Je crois qu'il devait aimer les photographies parce que c'était le seul moment où son visage était au repos. Pour le reste, tout ce qu'il avait retenu de son apprentissage en diplomatie, c'est qu'il fallait commencer toutes les phrases par : « Vous ne craignez pas que... Vous n'avez pas peur que... » En effet, il était d'une telle prudence qu'il ne fallait jamais dire du mal de Staline ou de Hitler devant lui. « Vous ne craignez pas que cela indispose nos interlocuteurs? Vous n'avez pas peur que cela jette un froid? »
Aujourd'hui que n'importe quel téléphone portable se transforme en un instant en appareil photo, il est courant de voir des passants se précipiter sur une personne connue et lui dire :
- « Je vous ai reconnue! Vous permettez? Je voudrais tant être en photo avec vous! Je vous en prie! Je vous admire depuis que je suis tout petit! Et ma mère aussi! »
Le problème est qu'il faut une troisième personne pour réaliser le projet. Alors, le fanatique cherche quelqu'un dans la foule qui voudrait bien faire le photographe. Ce n'est pas si facile parce que tout le monde se méfie de tout le monde, et bien sûr chacun est pressé. On finit néanmoins par trouver un brave garçon qui veut bien se dévouer pour cette grande cause, mais il ne comprend pas le maniement de l'appareil. Il met en route les jeux et les musiques du portable. La vedette s'impatiente, mais garde son sourire qui est sa marque de fabrique. Après un cours rapide d'initiation au matériel moderne, enfin le photographe est prêt. Mais il faut aussi calculer la position du soleil et faire en sorte que personne ne passe devant les protagonistes. Et au moment où tout est en place, le téléphone sonne. Le temps de répondre à sa maman que c'est promis, qu'il n'oubliera pas d'acheter deux baguettes de pain et une livre de beurre, le malheureux ne peut que constater que son idole a disparu. Il prendra quand même en photo l'endroit où a eu lieu la rencontre. Mais pour cela il n'a plus besoin de personne et il congédie son photographe bénévole. Un peu plus tard, il racontera à ses copains qu'il a rencontré ce grand footballeur ou cet immense chanteur, mais personne ne le croira jamais. Même sa maman aura des doutes.

Să fii în fotografie

Pe blogul său, scriitorul spaniol Javier Marias constată apetitul politicienilor din zilele noastre pentru fotografie. Desigur, nu este vorba despre orice de fotografie, ci despre acelea în care pot fi văzuți în „companie onorabilă”. În Spania, ca de altfel peste tot, e la modă să te fotografiezi cu BaracK Obama. Și despre Sarkozy se știe că s-a dat peste cap să se fotografieze lângă președintele american. Ba chiar a simțit că, astfel, are și el ceva din prestigiul conferit acestuia de recenta acordare a Premiului Nobel pentru Pace. Dar Marias adaugă: „În ce anume este interesantă această falsă intimitate cu personalitățile? Aduce cumva un plus de inteligență sau de valoare? Prestigiul este oare contagios? Aceste exhibiții sau trofee fotografice îmi par de o vulgaritate absolută și denotă o personalitate complexată, presomptuoasă și naivă.” Acesta citează exemplul unui om politic spaniol ce dorea cu orice preț să se fotografieze cu Obama, dar cum i s-a explicat că acesta avea din păcate altceva de făcut, s-a consolat în final cu o fotografie alături de guvernatorul din New Mexico. „Aceste gesticulații, spune scriitorul, sunt opera cuiva care se consideră el însuși un rahat. Și nu e de preferat ca cineva care are mari responsabilități politice în Spania să aibă asemenea preocupări.” Javier Marias denunță de asemenea ridicolul restaurantelor în care îi poți vedea pe patroni alături de Papă, Bush sau Berlusconi în fotografii cu ramă poleită. Pentru el acest lucru dovedește o mare lipsă de gust și scot la iveală o mediocritate fără margini. Este cu atât mai derizoriu cu cât, datorită progresului tehnicii informatice, puteți fi văzut pe Internet sărutând-o pe Marylin Monroe sau jucând cărți cu Fidel Castro. Mulțumim, Photoshop!
Îmi amintesc de un consilier cultural al Ambasadei Franței de la Kiev, care ținea morțiș să apară sistematic în compania diverșilor artiști cunoscuți ce erau invitați să susțină spectacole. Astfel, acesta se strecura lângă muzicianul Richard Galliano (care se întreba de altfel dacă nu cumva face parte din poliția politică ucraineană), dar și lângă Mireille Mathieu, ce nu fusese invitată, dar care se afla în turneu prin Ucraina. Trebuia cu orice preț ca el să reprezinte Franța la brațul acestei eterne starlete a cântecului franțuzesc. Cu atât mai mult cu cât, adăuga el, era cântăreața preferată a președintelui ucrainean. Trebuie să spun că acesta făcea parte dintre acei indivizi care, în relațiile cu subordonații, știau să îmbine perfect inutilul cu dezagreabilul, dar care erau erau de o servilitate și de o complezență fără seamăn în prezența ambasadorului. Mai avea și niște ticuri nervoase pe de asupra. Cred că-i plăcea tare mult să fie fotografiat, fiindcă acela era singurul moment în care ticul îi dispărea și chipul îi era destins. În ceea ce privește restul, tot ce reținuse el din activitatea diplomatică era faptul că orice frază trebuia începută cu: „Dar nu vă e teamă că ...?”. De fapt era de o asemenea prudență încât nu trebuia niciodată să se zică ceva rău de Stalin sau de Hitler în prezența lui. „Nu vă este teamă că acest lucru îi indispune pe interlocutorii noștri? Nu credeți că vor îngheța apele?”
În ziua de azi, orice telefon mobil se transformă într-o clipă în aparat de fotografiat și poți vedea adesea trecători asaltând o persoană cunoscută zicându-i: „Aaa! V-am recunoscut! Permiteți? Aș vrea atât de mult să fac o fotografie cu dumneavoastră! Vă rog frumos! Vă admir de când eram mic... și mama mea la fel!”.
Problema este că e nevoie de o a treia persoană pentru ca dorința să fie îndeplinită. Atunci, fanaticul roagă un alt trecător să facă pe fotograful. Și asta nu-i chiar așa simplu pentru că toată lumea se teme de toată lumea și, bineînțeles, fiecare este grăbit. În final, se găsește totuși un tânăr amabil dispus să se dedice acestei cauze nobile, dar din păcate nu știe prea bine cum se utilizează aparatul. Apasă greșit pe butoane și dă drumul la jocuri și la muzică. Vedeta se imacientează, dar își păstrează zâmbetul, marca sa de fabricație. După un curs rapid de inițiere în tehnica modernă, fotograful este, în sfârșit, pregătit de acțiune. Dar mai trebuie să calculeze poziția soarelui și să aibă grijă ca nimeni să nu treacă prin fața protagoniștilor. Și când toate detaliile sunt puse la punct, telefonul începe să sune. În timp ce îi răspunde mamei sale și îi promite că nu va uita să cumpere două franzele și un pachet de unt, nefericitul constată că idolul său a dispărut. Fotografiază totuși locul în care a avut loc întâlnirea. Pentru asta nu mai are nevoie de ajutor, așa că își „concediază” fotograful benevol. În scurt timp le va povesti prietenilor că l-a întâlnit pe acest mare fotbalist sau cântăreț de renume, însă nimeni nu-l va crede niciodată. Chiar și mama lui va avea ceva îndoieli.