Un enfant dans la rue.

Je voudrais aujourd'hui évoquer ce que je considère comme un échec personnel. Lorsque j'étais directeur du CCF de Iasi, j'avais pour habitude de faire le soir des achats dans un magasin du centre-ville et je rencontrais ainsi régulièrement un enfant qui mendiait. Le voyant chaque jour ou presque, j'avais entamé un contact avec lui. Je lui parlais en même temps que je lui achetais de quoi manger. Et puis, un jour, il m'a montré où il dormait. C'était sur un paillasson devant la porte d'un particulier au second étage d'un immeuble. Il avait l'autorisation d'y dormir à condition d'être parti le matin avant que les occupants de l'appartement ne sortent pour aller travailler. Je me demandais souvent alors : comment peut-on dormir en sachant qu'un enfant passe la nuit sur le paillasson?
De mon côté, je faisais chaque jour un peu plus connaissance avec Georghita. Il avait huit ans, il était évidemment analphabète, mais il me semblait un enfant intelligent, éveillé, courageux. Un jour, lassé de le trouver dans cette posture de mendiant, je décidai de m'occuper de lui plus sérieusement. Le problème, me semblait-il, était de lui faire retrouver le chemin de l'école. C'est ainsi que j'ai appris qu'en fait il s'était sauvé de ce qu'on appelle en Roumanie une « Casa de copii », c'est-à-dire orphelinat. Ses parents étaient morts et il avait un frère et trois sœurs (deux d'entre elles ont été par la suite adoptées en Italie). J'ai donc pris contact avec les autorités locales qui avaient pour charge les enfants de la rue. D'abord on m'a dit qu'il était hors de question de l'accepter à l'école, vu qu'il était en haillons. J'ai habillé et lavé cet enfant, puis je l'ai à nouveau représenté. On m'a répondu qu'il était malade mental et qu'on ne pouvait pas le mettre en contact avec d'autres enfants. Je suis allé voir le psychiatre le plus renommé de l'hôpital Socola à Iasi, qui a trouvé l'enfant tout-à-fait normal et qui m'a donné des certificats médicaux. J'ai donc eu un entretien avec les responsables de l'enfance malheureuse à Iasi, très fâchés de mon entêtement. Ils m'ont demandé ce qui motivait mon attirance pour Gheorgita. J'ai dit que simplement j'avais essayé de l'aider et de lui trouver une école. De plus en plus suspicieux, mes interlocuteurs voulaient me faire dire que j'avais plus que de la compassion pour cet enfant. Sans cesse revenait cette question : « Pourquoi vous intéressez-vous à cet enfant? » Et jamais ils ne proposaient une solution pour l'enfant lui-même. Il disait qu'à huit ans il était « irrécupérable » et que d'ailleurs son père avait fait de la prison.
J'ai pris l'enfant chez moi quelques temps. Et un jour un enfant plus jeune est venu me remercier parce que c'est lui qui avait hérité du paillasson libéré par Gheorghita. En même temps, je recevais des coups de téléphone anonymes du style : « Nous pouvons vous proposer des enfants plus dépravés... » Un jour, un médecin est venu me voir au Centre Culturel et il m'a proposé de me soigner, parce qu'il avait su que je m'étais rendu à l'hôpital psychiatrique. Nous avions décidé d'offrir à une association qui s'occupait des enfants des rues les jouets que nous avions en trop au CCF et cette association ne se manifestait pas. J'ai donc pris plusieurs cartons pour leur apporter. A ma grande surprise, les jouets furent refusés. J'en demandai la raison et, après bien des tergiversations, je compris qu'ils ne pouvaient pas accepter les cadeaux venant d'un pédophile. Oui, le mot était lâché. Toute cette période était vraiment pénible. Je ne pouvais attaquer parce que, bien sûr, personne n'avait écrit cela dans un journal. Je demandais alors qu'on accuse officiellement et personne ne le faisait. Certains m'expliquaient que de toute façon il ne m'arriverait rien puisque j'étais soutenu par l'ambassade de France. Avant nous nous amusions souvent ensemble, tant j'appréciais la spontanéité et la jovialité de Gheorghita. Désormais je n'osais même plus un geste de tendresse vers lui, tant j'avais peur que cela soit mal interprété.
Après bien des péripéties, bien des fugues de l'enfant qui n'avait plus confiance dans les adultes, il fut repris par la Casa de Copii. Ensuite, je fus nommé à Kiev. Ce qui était alors un échec relatif, devint un échec total pour moi. J'appris que Gheoghita était en prison pour quelques larcins mineurs. Depuis lors, il y est retourné plusieurs fois pour les mêmes raisons. Il y était encore quand j'ai quitté Iasi il y a un an. Bien sûr, je suis coupable de naïveté dans cette affaire. Peut-être ai-je été présomptueux. Peut-être n'ai-je pas su m'y prendre avec les autorités locales, mais je demeure convaincu que cet enfant était « récupérable ».

Un copil în stradă

Aș vrea să evoc astăzi un lucru pe care îl consider un eșec personal. Pe vremea când eram director al Centrului Cultural Francez din Iași, aveam obiceiul să fac seara cumpărături într-un magazin din centrul orașului și astfel întâlneam sistematic un copil care cerșea. Văzându-l în fiecare zi sau aproape, începusem să intru în vorbă cu el. Schimbam câteva cuvinte în timp ce îi cumpăram câte ceva de mâncare. Iar apoi, într-o zi, mi-a arătat unde dormea. Pe un ștergător de picioare din fața unui apartament de la etajul doi al unui bloc. I se permisese să doarmă acolo cu condiția să plece dimineața înainte ca locatarii să meargă la serviciu. Mă întrebam adesea: cum poți dormi liniștit, știind că un copil își petrece noaptea pe ștergătorul din fața ușii tale?
Pe măsură ce zilele treceau, îl cunoșteam pe Gheorghiță din ce în ce mai mult. Avea opt ani, era bineînțeles analfabet, dar mi se părea un copil inteligent, dezghețat și curajos. Într-o zi, sătul de a-l găsi permanent în această postură de cerșetor, m-am gândit să mă ocup de el mai serios. Principala problemă era, după părerea mea, să-l conving să se reîntoarcă la școală. Astfel, am aflat că fugise de la Casa de Copii. Părinții lui erau decedați și avea un frate și trei surori, tot la orfelinat, ulterior adoptați în Italia. Am contactat autoritățile locale ce se ocupau de copiii străzii. Mai întâi, mi s-a spus că nici nu se pune problema să fie reprimit la școală, așa murdar și zdrențuros. L-am dus să facă baie și i-am cumpărat haine noi, apoi l-am dus din nou în fața autorităților. Mi s-a spus că este bolnav mintal și că nu poate fi integrat într-un colectiv, la școală. Am luat legătura cu cel mai renumit psihiatru din Iași, de la Spitalul Socola, care a găsit copilul foarte normal și mi-a furnizat și certificatele medicale după consult. Am avut apoi încă o întâlnire cu cei ce se ocupau de „copilăriile nefericite”, de data aceasta foarte supărați de încăpățânarea mea. M-au întrebat ce interes aveam să mă ocup atât de mult de Gheorghiță. Le-am răspuns că nu doream decât să-l ajut și să revină la școală. Din ce în ce mai suspicioși, interlocutorii mei voiau să mă determine să spun că de fapt aveam mai mult decât o simplă compasiune pentru acest copil. Mă întrebau fără încetare: „De ce vă interesează așa de mult acest copil?”. Dar niciodată, în schimb, nu se gândeau la o soluție pentru EL. Spuneau că, la opt ani, copilul este „irecuperabil” și că, de altfel, tatăl său făcuse un timp pușcărie.
Am luat copilul la mine acasă pentru un timp. Și într-o zi, un copil și mai mic a venit să-mi mulțumească pentru că el era cel care „moștenise” ștergătorul din fața ușii, „eliberat” de Gheorghiță. În același timp, primeam telefoane anonime de genul: „Noi v-am putea propune copii și mai depravați dacă vă interesează...”. Într-o altă zi, un medic a venit să mă vadă la Centrul Cultural Francez și m-a sfătuit să mă tratez, pentru că aflase de vizita mea la Spitalul de psihiatrie. Dar nu aflase că, de fapt, fusesem cu copilul. Împreună cu echipa mea, am hotărât să oferim unei asociații care se ocupa de copiii străzii jucăriile pe care le aveam în plus la ludoteca Centrului Cultural Francez. Am umplut deci câteva cutii de carton și le-am dus. Spre marea mea surpriză, jucăriile au fost refuzate. Am întrebat din ce motiv și, după multe tergiversări, mi-am dat seama de ceea ce insinuau: nu puteau accepta cadouri din partea unui pedofil. Da, în sfârșit, cuvântul le scăpase pe gură! Toată această perioadă a fost de-a dreptul penibilă. Să îi atac în justiție nu puteam pentru că, bineînțeles, nimeni nu mă acuzase pe șleau în vreun ziar. Le-am cerut atunci să mă acuze „oficial”, însă nimeni nu a făcut-o. Unii mi-au spus chiar că, oricum, nu mi se va întâmpla absolut nimic, din moment ce eram susținut de Ambasada Franței. Înainte, mă distram și glumeam cu Gheorghiță, atât de mult îi apreciam spontaneitatea și jovialitatea. De atunci nu mai îndrăzneam să fac niciun gest de tandrețe, de teamă că va fi interpretat cine știe cum.
După multe peripeții, după multe fugi ale copilului care nu mai avea deloc încredere în adulți, a fost reprimit la Casa de Copii. Apoi, am fost numit în funcție la Kiev. Ceea ce înainte a fost un eșec relativ, s-a transformat atunci într-un eșec total pentru mine. Am aflat că Gheorghiță este în închisoare, pentru niște furturi minore. După ce a fost eliberat, a mai fost închis de câteva ori, din aceleași motive. Era încă la închisoare acum un an, când am părăsit definitiv Iașiul. Bineînțeles, mă fac vinovat de naivitate în această afacere. Poate am visat prea mult. Sau poate că nu am știut cum să procedez cu autoritățile locale, dar încă mai sunt convins că acest copil era „recuperabil”.

Fin politique

En 1968, quand j'étais à l'Université, j'avais rencontré un étudiant qui ne faisait pas de politique. Nous l'observions avec curiosité et parfois même il faisait pitié. De Gaulle et les grèves, il ne voulait pas entendre parler. Il était étudiant et il voulait ETUDIER. Quand on lui tendait un tract, il rétractait brusquement son poignet de façon à ne pas le prendre. On lui aurait tendu une torche enflammée, il l'aurait prise avec plus d'empressement. Il était sourd aux slogans et invisible aux manifestations. De notre côté, nous pensions avec Montalembert : Vous avez beau ne pas vous occuper de politique, la politique s'occupe de vous tout de même. .
Aujourd'hui, c'est celui qui fait de la politique qui est devenu une bête curieuse et souvent sujet aux moqueries du groupe. En réalité, tout est fait pour un désengagement de tous et particulièrement de la jeunesse. Assurément, la trahison de la bureaucratie stalinienne a joué son rôle. Dans l'Europe de l'Est, par exemple, les étudiants ont été dépolitisés. Je me souviens avoir discuté avec un jeune de l'Université de Craiova qui m'annonçait fièrement : «Je suis du parti vert!»
«Ecologiste?» ai-je demandé. «Non» a-t-il ajouté en me montrant un billet de 50 dollars. Son parti vert était le dollar.
Le 30 septembre dernier, sur la radio France-Inter, des étudiants chinois sont interviewés : «Entre nous, nous ne parlons jamais politique; le gouvernement s'en occupe très bien tout seul.» Voilà la réalité. La politique doit être confiée à des professionnels. Vous n'avez plus qu'à choisir entre le camp A et le camp B. De fait, le candidat A et le candidat B étaient à l'origine très différents; tout les opposait. Et puis, avec le temps... Le fait aussi de se fréquenter, de se tutoyer, de prendre ensemble un verre à la buvette de l'Assemblée Nationale ou du Sénat, cela fait qu'aujourd'hui il faut des journalistes extrêmement spécialisés pour distinguer les idées de droite de celles de la gauche, les projets conservateurs des programmes socialistes, les lois libérales des décrets démocrates.
Les politiciens ont par ailleurs tout intérêt à ce que le reste de la population se désintéresse de la politique. Ils restent entre eux, dans leur pré carré. Ils cumulent les mandats et les situations de rente. Mais l'urgence est d'éloigner en priorité le jeunesse de la vie politique. «La jeunesse est le fer de lance de la révolution», on le sait bien. Il ne faudrait pas que les étudiants apprennent que le mot politique vient du grec et qu'il signifie à l'origine : organisation de la cité. Il ne faudrait pas non plus rappeler ce qu'écrivait Aristote : «L'homme est naturellement un animal politique.» Déjà on remarque que partout en Europe les présidents, les ministres, les responsables «au plus haut niveau», ces gens-là, on les connaît depuis belle lurette, et certains depuis très belle lurette. En France, en 1981, un tiers des députés avaient moins de 40 ans. Ce pourcentage est tombé en 2002 à 4,2 %. C'est un signe qu'on donne aux jeunes : «N'espérez rien avant 55 ans.» «Et puis regardez dans quel état est la planète! Engagez-vous dans la lutte contre le réchauffement climatique, contre la disparition des espèces menacées (le Rhin et le Danube sont à ce point pollués que les poissons toussent) et pour le ramassage des papiers gras, cela sera plus utile que de vous inscrire dans un vain combat politicien.» Comme si le désastre écologique n'était pas dû avant tout à des décisions politiques. De plus, le qualificatif politicien, toujours péjoratif, vient à point nommé pour donner le dernier coup et dévaloriser toute attitude de révolte ou de contestation. Déjà la définition du qualificatif politique à travers les siècles est instructif. Depuis une origine noble (qui est relatif aux affaires publiques ), l'acception évolue au cours des siècles et le terme devient plus douteux. On dit qu'un fin politique est quelqu'un de rusé et adroit, qui s'accommode à l'humeur des personnes qu'il a intérêt de ménager, qu'il est prudent et réservé. Ce n'est vraiment plus très engageant, surtout pour un jeune qui a envie de passer à l'action.
Dans le passé, quand la jeunesse était par trop turbulente, il y avait toujours une guerre pour calmer ses ardeurs et pour la transformer en chair à canon. Aujourd'hui, on se sert plutôt de laxatifs. Et surtout ne faites pas de politique, l'Etat s'en charge si bien.

Om politic rafinat

În 1968, pe vremea când eram la Universitate, întâlnisem un student care nu făcea politică. Îl studiam toți cu mare curiozitate iar câteodată ni se făcea chiar milă. De Gaulle și de greve nici nu voia să audă. El era student și dorea să STUDIEZE. Când i se întindea câte un fluturaș, îl refuza net retrăgându-și brusc mâna. Dacă i s-ar fi dat o torță aprinsă ar fi luat-o cu mai multă grabă. Era surd la sloganuri și invizibil la manifestații. În ceea ce ne privea, gândeam ca Montalembert sau Lăpușneanu: „Dacă nu vreți cu niciun chip să vă ocupați de politică, se va ocupa politica de voi”.
În ziua de azi, tocmai cel care face politică a devenit o lighioană ce incită curiozitatea și este adesea ținta bășcăliei de grup. În realitate, totul este special făcut ca să provoace dezinteresul tuturor și în special al tinerilor. Desigur, trădarea birocrației staliniste a avut rolul său. În Europa de Est, de exemplu, studenții au fost depolitizați. Îmi amintesc de o discuție de acum câțiva ani cu un tânăr de la Universitatea din Craiova, care spunea cu mândrie: „Eu țin cu partidul verzișorilor!”. „Ești cu Ecologiștii?”, l-am întrebat. „Nu”, mi-a răspuns arătându-mi o bancnotă de 50 de dolari. Partidul său verde era dolarul.
Anul aceasta, pe 30 septembrie, câțiva studenți chinezi au fost intervievați de radio France-Inter: „Între noi, nu vorbim niciodată despre politică; guvernul se descurcă foarte bine și singur.”- au declarat aceștia. Iată realitatea. Politica trebuie încredințată profesioniștilor. Nu vă mai rămâne decât să alegeți între tabăra A și tabăra B. De fapt, la început, candidatul A și candidatul B erau foarte diferiți; total opuși. Dar apoi, cu timpul, pe măsură ce s-au frecventat, s-au tutuit și s-au întovărășit la un păhărel în bufetul Parlamentului sau al Senatului, a fost nevoie de jurnaliști și analiști extrem de experimentați pentru a distinge ideile dreptei față de cele ale stângii, proiectele conservatoare ale programelor socialiste de legile liberale ale decretelor democrate.
Politicienii au, pe de altă parte, tot interesul ca populația să manifeste un dezinteres față de politică. Ca să rămână ei, între ei, pe terenul lor rezervat și foarte bine delimitat. Își cumulează mandatele și diurnele. Iar prioritatea lor este să-i îndepărteze în special pe tineri de viața politică. „Tineretul este vârful de lance al revoluției”, se știe prea bine. Nu ar fi indicat ca studenții să învețe că de fapt cuvântul „politică” vine din greacă și semnifica inițial „organizarea cetății”. Nu ar trebui nici să li se reamintească ce scria Aristot: „Omul este prin natura lui un animal politic”. Deja se remarcă faptul că peste tot în Europa președinții, miniștrii, responsabilii de la „cel mai înalt nivel” – pe toți acești oameni îi cunoaștem din vremurile de demult, ba chiar din foarte îndepărtate vremuri, pe unii dintre ei. Și toți par să le spună tinerilor: „Nu sperați nimic înainte de 55 de ani!”. „Și apoi ia priviți în ce hal arată planeta noastră! Angajați-vă mai degrabă în lupta împotriva încălzirii globale, în lupta pentru protejarea speciilor pe cale de dispariție (Rhinul și Dunărea sunt atât de poluate încât peștii tușesc), implicați-vă mai degrabă în colectarea gunoaielor decât într-o zadarnică luptă politică”. Ca și cum tot acest dezastru ecologic nu ar fi fost cauzat în special de deciziile lor politice. În plus, calificativul „politician” - permanent cu sens peiorativ - de îndată ce este rostit, dă parcă o ultimă lovitură și devalorizează orice atitudine de revoltă sau de contestație. Este relevant și instructiv chiar și sensul pe care cuvântul „politică” l-a dobândit de-a lungul timpului. De la o origine nobilă (ce se referă la afacerile publice), accepția evoluează de-a lungul secolelor iar termenul devine îndoielnic. Se spune că un fin om politic este o persoană șireată și abilă, ce adoptă dispoziția persoanelor pe care are interesul să le menajeze, și care sunt prudente și rezervate. Iar asta nu mai sună chiar atât de bine și în special pentru un tânăr exaltat care vrea să treacă direct la acțiune.
În trecut, când tineretul era prea turbulent, se lăsa cu câte o răzmeriță, pentru a-i calma ardoarea și pentru a se tăia în carne vie. Astăzi se recurge mai degrabă la laxative. Și în special, nu faceți politică, „Statul se ocupă de asta atât de bine!”.

Un petit tour dans le Caucase

C'était en 1999. Nous avions préparé une longue tournée avec la pièce LES GROS CHAGRINS, que je jouais avec Roxane Borgna et Mihai Fusu. Après Saint-Pétersbourg et Moscou, nous sommes arrivés à Bakou où la représentation s'est bien déroulée. Ensuite, nous devions aller en Arménie. Or, l'Azerbaïdjan et l'Arménie sont en guerre à cause du conflit du Haut-Karabakh, territoire qui est revendiqué par les deux pays. Il nous était donc impossible de passer directement en Arménie et il fallait transiter par la Géorgie. Nous avons pris un train-couchette pour Tbilissi et nous devions prendre un autre train pour Erevan. Mais la gare de Tbilissi se trouvait sans électricité et éclairée de bougies. L'image de cette gare fantôme avec quelques flammes vacillantes dans un coin était d'une grande beauté, on aurait dit une basilique. Mais le train n'était évidemment pas en mesure de circuler. On nous envoya à la gare routière qui se trouvait de l'autre côté de la ville et on pouvait trouver un bus faisant le parcours. Malheureusement, le bus était sans pneumatiques; il reposait sur quatre grosses pierres et il était certain qu'il était pour un bon moment immobilisé. Nous étions harcelés par des chauffeurs de taxi qui nous promettaient de nous emmener sans problème en Géorgie, alors que nous savions qu'ils ne pouvaient pas franchir la frontière et qu'ils nous abandonneraient vraisemblablement en pleine montagne. Finalement, la chance voulut que nous trouvions un vieux mini-bus qui faisait le parcours. Dans ce mini-bus, se trouvaient des gens qui faisaient le trajet pour vendre ou pour acheter des tas de choses et qui alimentaient aussi un trafic de contrebande. Ainsi notre voisine avait deux grands sacs apparemment remplis d'oranges, mais en réalité, sous la couche d'oranges, se trouvaient des dizaines de cartouches de cigarettes, ce qui nous valut des heures d'attente à la douane géorgienne en face d'une immense photo d'un Staline en général en chef. Finalement, elle négocia avec les douaniers qui lui laissèrent une bonne partie de sa marchandise.
Nous avons eu bien le temps de sympathiser avec cette dizaine de voyageurs qui étaient aussi intrigués par notre présence sur ces routes cahoteuses et nous avons expliqué que nous étions en tournée dans cette région du monde. Pour rattraper le temps perdu, le chauffeur prit tous les risques dans la descente (il coupait le moteur pour économiser du carburant) et nous sommes arrivés à Erevan aux petites heures du matin. Nous avons été logés à l'ambassade de France dans des chambres aussi spacieuses que superbes et l'après-midi même nous avons joué notre spectacle. Au moment du salut, à notre plus grande surprise, nous avons vu venir les passagers du mini-bus avec des fleurs. Ils n'avaient rien compris à notre spectacle qui était en français, mais ils avaient tenu à être là. C'est pour moi un de mes plus beaux souvenirs de tournée.
Le lendemain, nous étions invités à déjeuner avec l'ambassadeur. Il avait été en poste auparavant en Australie et il en avait la nostalgie. Il ne trouvait pas le Caucase cocasse.
- "Vous savez, nous dit-il, ici, en Arménie, il y a toujours quelque chose à voir... Bien sûr, c'est un petit pays... C'est fatiguant... En Australie, vous pouvez faire des milliers de kilomètres et vous ne voyez jamais rien. Et quand je dis rien, c'est vraiment rien. Moi, le rien me fascine; il m'entre dans la peau." Et sa femme ajouta, pour lui donner raison : "Oui, moi, je montais même sur la capot de la voiture, je scrutais l'horizon, mais il n'y avait jamais rien à voir." Nous aurions volontiers partagé cette fascination du rien avec notre hôte, mais il fallait penser à la Turquie, notre étape suivante. Qu'il est difficile de philosopher en tournée! Les douaniers turcs me demandèrent si j'avais quelque chose à déclarer.
- "Rien. Absolument rien." Cette rencontre brutale avec le rien m'avait néanmoins marqué.

O raită prin Caucaz

Era în 1999. Pregătisem un turneu lung cu piesa „Les Gros Chagrins” în care jucam cu Roxane Borgna și Mihai Fusu. După Sankt-Petersburg și Moscova, am ajuns la Baku unde reprezentația s-a desfășurat fără probleme. Apoi, trebuia să mergem în Armenia. Numai că Azerbaidgeanul și Armenia sunt în război din cauza conflictului din Nagorno-Karabakh, territoriu revendicat de ambele țări. Ne era deci imposibil să trecem direct în Armenia, eram obligați să tranzităm Georgia. Am călătorit într-un vagon de dormit până la Tbilisi de unde trebuia să luam un alt tren pentru Erevan. Însă gara din Tbilisi, neavând curent electric, era luminată cu lumânări. Imaginea acestei gări fantomă în care licăreau câteva flăcări palide într-un colț era de o așa frumusețe încât ai fi zis că e o bazilică. Bineînțeles, trenul nu era în măsură să circule. Am fost trimiși la autogară, tocmai la celălalt capăt al orașului, spunându-ni-se că ar exista un autobuz care circula pe traseul nostru. Din nefericire nici autobuzul nu părea să se urnească prea curând, nu avea roți; era așezat pe patru pietre imense și era mai mult decât evident că avea să rămână neclintit mult și bine. Am fost asaltați și agasați de șoferi de taxi ce ne promiteau să ne ducă fără incidente în Georgia în timp ce noi știam foarte bine că nu aveau șanse să treacă frontiera și că riscam pe deasupra să fim abandonați pe cine știe ce vârf de munte. În final, norocul ne-a surâs și am găsit un minibus vechi, gata să ne ia. Minibusul era plin de persoane care făceau frecvent acest traseu pentru a cumpăra o mulțime de lucruri și care, în același timp, alimentau un trafic de contrabandă. O femeie care stătea chiar lângă noi avea doi saci mari ticsiți în aparență cu portocale dar, în realitate, sub stratul de portocale se ascundeau zeci de cartușe de țigări care ne-au costat ore întregi de așteptare la vama georgiană,în fața unei fotografii uriașe cu Stalin în uniformă de general. În cele din urmă, aceasta a negociat cu vameșii care i-au lăsat o mare parte din marfă.
Am avut o grămadă de timp să simpatizăm cu cei vreo zece călători care erau intrigați de prezența noastră pe aceste drumuri pline de gropi; le-am explicat că eram în turneu în acest colț pierdut al lumii. Ca să recupereze timpul pierdut, șoferul își luă toate riscurile în coborârea serpentinelor, opri până și motorul pentru a economisi carburant și am ajuns la Erevan dimineața foarte devreme. Am fost cazați la Ambasada Franței în camere pe cât de spațioase pe-atât de superbe iar în după amiaza aceleiași zile am jucat spectacolul.
În momentul salutului, spre cea mai mare surpriză, i-am văzut venind spre noi pe toți pasagerii minibusului cu brațele pline de flori. Nu înțeleseseră mare lucru din spectacolul nostru care era în franceză, dar au ținut foarte mult să fie prezenți. Pentru mine, aceasta a fost una dintre cele mai frumoase amintiri de turneu.
A doua zi am fost invitați să luăm prânzul cu ambasadorul. Înainte fusese ambasador în Australia și avea nostalgia acelei perioade. Și mai avea și o problemă: nu reușea cu niciun chip să găsească Caucazul- Caut Cazul:
„Știți -spuse el- aici în Armenia, întotdeauna e ceva de văzut...Ce-i drept, e o țară mică... E obositor...În Australia puteți să faceți mii de kilometri și nu vedeți niciodată nimic. Și când spun „nimic” e într-adevăr „nimic”. Pe mine unul, nimicul mă fascinează; îmi intră pe sub piele.” Și soția lui adăuga repede, ca pentru a-i da dreptate: „A, da, da, eu mă urcam chiar pe capota mașinii și scrutam orizontul și tot nu vedeam niciodată nimic!”.
Am fi vrut cu plăcere să fim părtași la această fascinație a nimicului pe care ambasadorul ne-o dezvăluia, dar trebuia să ne gândim la Turcia, următoarea noastră etapă. Nu e deloc simplu să filozofezi în turneu! Vameșii turci mă treziseră la realitate întrebându-mă dacă aveam ceva de declarat. „Nimic. Absolut nimic.”- am răspuns. Această întâlnire brutală cu nimicul mă marcase totuși.