Hymne national et orchestres régionaux

En France, c'est devenu un délit de siffler l'hymne national. Ainsi en a décidé Sarkozy le mélomane, qui ne permet pas que l'on touche à ce sommet de la musique universelle.
Le 13 mai dernier, à Valence, lors de la finale de la coupe d'Espagne (Copa del Rey!), l'entrée du roi d'Espagne Juan Carlos et de la reine Sofia a été copieusement sifflée, de même que l'hymne national qui a immédiatement suivi, par des supporteurs des clubs de ces villes situées dans deux régions d'Espagne où les velléités nationalistes sont les plus fortes, la Catalogne pour Barcelone et le Pays Basque pour Bilbao. La direction de la télévision ne s'est décidé à montrer les images polémiques qu'à la mi-temps du match. Ce couac télévisé a suscité des réactions indignées ou grinçantes dans la presse espagnole. Les journaux publient également la photo d'une grande pancarte qui a été déployée dans le stade, signée par des organisations indépendantistes catalanes. On pouvait y lire, en anglais "Nous sommes les nations de l'Europe, au revoir l'Espagne", au-dessus de photos du chef du gouvernement socialiste espagnol José Luis Rodriguez Zapatero et du leader de l'opposition de droite Mariano Rajoy. Elle a été retirée par la police avant le début du match.
Les excès orchestrés des régionalistes apparaissent de plus en plus clairement dans cette Europe qui se morcèle au lieu de s'unifier. En 2007, par exemple, à la foire du livre de Francfort, qui est la plus importante dans ce domaine, la Catalogne était invitée et les auteurs écrivant en langue espagnole furent exclus. Personnellement, je me suis retrouvé plusieurs fois dans ce contexte conflictuel. Lors d'une réunion à Barcelone, on nous a fait savoir que l'on communiquerait en catalan ou en anglais, mais pas en «castillano», J'avais connu une situation identique à Kiev : on nous imposait de parler ukrainien ou anglais, mais interdiction de s'exprimer en russe. On peut vraiment regretter de tels mouvements qui font surtout penser à un repli sur soi, à un abandon des provinces les plus défavorisées par les régions les plus riches. Mais l'histoire joue un certain rôle dans ce contexte. En 1933, Staline organise une famine en Ukraine, considérée comme le grenier à blé de l'Union Soviétique. Une famine qui est une véritable abomination. Les catalans et les basques se souviennent et se souviendront longtemps des répressions vengeresses infligées par le dictateur Franco. L'humiliation quotidienne a duré des années pendant lesquelles il était interdit de parler catalan ou basque, pendant lesquelles la répression n'a jamais cessé avec son lot de martyrs. «Dans une grande partie de l'Espagne, ce que nous appelons guerre civile fut seulement une répression; le coup d'Etat militaire fut immédiatement suivi d'un plan d'extermination.» (Francisco Espinosa)
Mais que dire de ce qu'il s'est passé à l'issue de la guerre de Succession en 1713? La guerre avait été longue et féroce, mais ses suites furent pires encore. De Madrid vint la répression officielle : les Catalans furent exécutés par centaines; pour l'exemple et l'outrage, leurs têtes embrochées sur des piques furent exposées dans les endroits les plus fréquentés. Des milliers de prisonniers furent envoyés aux travaux forcés dans des lieux éloignés de la Péninsule, et même en Amérique; tous moururent les fers aux pieds, sans avoir revu leur patrie. Les jeunes femmes servirent à la distraction des soldats, ce qui provoqua une pénurie de femmes à marier qui dure encore en Catalogne. Beaucoup de terres de culture furent dévastées et semées de sel pour les rendre stériles; les arbres fruitiers furent arrachés. On se mit à exterminer le bétail à coups de fusil ou de baïonnettes; seules quelques bêtes survécurent à l'état sauvage dans les montagnes. Les châteaux furent rasés et leurs pierres utilisées pour ceindre de murailles les villages transformés en colonies pénitentiaires. Les monuments et statues furent broyées et réduits en poudre. Les murs des palais et édifices publics furent recouverts de chaux, et sur ce revêtement on peignit des figures obscènes, on grava des injures. Les écoles furent transformées en étables et inversement. On démonta l'université de Barcelone pour obstruer avec ses pierres les canaux qui alimentaient la ville. Le port de la ville fut semé d'écueils et on lâcha même dans la mer des requins spécialement amenés des Antilles... (Eduardo Mendoza)
Bien sûr, il ne s'agit en aucun cas de justifier les attitudes actuelles des régionalistes «fondamentalistes» qui s'apparentent à des actes racistes, mais l'histoire peut expliquer comment on en arrive à de telles dérives.

Imn naţional şi orchestre regionale

In Franţa, fluieratul imnului naţional a devenit un delict. Aşa a hotărât Sarkozy, melomanul, care nu permite ca cineva să se atingă de acest vârf al muzicii universale.
Anul acesta, pe 13 mai, la Valencia, în timpul Cupei Spaniei (Copa del Rey !) apariţia regelui Spaniei, Juan Carlos şi a reginei Sofia, precum şi imnul naţional ce a urmat la scurt timp au fost copios fluierate de suporterii cluburilor din oraşele situate în două regiuni ale Spaniei, în care veleităţile naţionaliste sunt mai puternice (Barcelona pentru Catalonia şi Bilbao pentru Ţara Bascilor). Conducerea televiziunii nu s-a hotărât să arate imaginile polemice decât la pauza dintre cele două reprize. Acest gafă a televiziunii a suscitat reacţii indignate sau scrâşnite în presa spaniolă. Ziarele publică printre altele fotografia unei pancarte imense ce a fost etalată pe stadion, semnată de organizaţiile independentiste catalane. Pe ea erau pozele şefului guvernului socialist spaniol, Jose Luis Rodriguez Zapatero şi al liderului opoziţiei de dreapta, Mariano Rajoy iar deasupra era scris în engleză : „Noi suntem naţiunile Europei, la revedere, Spania!”. Această pancartă a fost confiscată de poliţie chiar înainte de începutul meciului.
Excesele orchestrate de regionalişti apar din ce în ce mai clar în această Europă care se fragmentează în loc să se unifice. În 2007, de exemplu, la târgul de carte de la Frankfurt, care este cel mai important în acest domeniu, Catalonia era invitată iar autorii de limbă spaniolă au fost excluşi. Eu, personal, m-am aflat în repetate rânduri în acest context conflictual. În timpul unei reuniuni la Barcelona, am fost anunţaţi că vom comunica în catalană sau engleză, nicidecum în „castillano”. La Kiev, am cunoscut o situaţie identică : ni se impunea să vorbim în ucraineană sau engleză, rusa era interzisă. Sunt cu adevărat regretabile asemenea mişcări ce te duc cu gândul la o repliere pe sine, la un abandon al celor mai defavorizate provincii de către cele mai bogate regiuni. Dar istoria joacă un anumit rol în acest context. În 1933, Stalin organizează o mare foamete în Ucraina, ţară numită „grânarul Uniunii Sovietice”. O foamete care este o adevărată oroare. Catalanii şi bascii îşi amintesc şi-şi vor mai aminti mult timp de-acum înainte de represiunile răzbunătoare aplicate de dictatorul Franco. Umilinţa zilnică a durat ani în şir, în care era interzis să vorbeşti catalana sau basca şi în care represiunea n-a încetat nicicând, cu martirii de rigoare. „Într-o mare parte a Spaniei, ceea ce noi numim război civil a fost doar represiune; lovitura de stat militară a fost imediat urmată de un plan de exterminare”. (Francisco Espinosa)
Dar ce să zicem de ceea ce s-a întâmplat la ieşirea din războiul de Succesiune din 1713? Războiul fusese lung şi greu însă urmările au fost mult mai rele. Represiunea oficială venea de la Madrid : sute de catalani fură executaţi; pentru a da exemplu şi pentru insultă, capetele lor, trase în ţeapă, au fost expuse în cele mai frecventate locuri. Mii şi mii de prizonieri au fost trimişi la muncă silnică, departe de Peninsulă şi chiar în America. Toţi şi-au găsit şfârşitul încătuşaţi fără să-şi mai revadă patria. Soldaţii s-au distrat pe seama tinerelor, lucru ce a dus la o adevărată criză de fete de măritat, lucru ce se resimte şi în zilele noastre în Catalonia. Multe terenuri agricole au fost devastate şi presărate cu sare pentru a le face nefertile; pomii fructiferi au fost smulşi. Animalele au fost ucise cu armele; doar câteva au supravieţuit în sălbăticie, prin munţi. Castelele au fost rase iar pietrele lor au fost utilizate la împrejmuirea zidurilor satelor transformate în colonii penitenciare. Monumentele şi statuile au fost sfărâmate până ce au devenit praf. „Zidurile palatelor şi ale edificiilor publice au fost acoperite de calcar şi deasupra s-au făcut desene obscene şi s-au inscripţionat injurii. Şcolile au fost transformate în staule şi invers. Universitatea din Barcelona a fost demolată pentru a se folosi pietrele la astuparea canalelor ce alimentau oraşul. Iar portul a fost presărat cu obstacole şi au fost aruncaţi în mare rechini special aduşi din Antile...”(Eduardo Mendoza)
Desigur, prin toate acestea nu se încearcă deloc justificarea atitudinii actuale ale „regionaliştilor fundamentalişti”, asemănătoare actelor rasiste, dar istoria poate explica cum s-a ajuns la asemenea derive.

La Moldavie bouge encore

Quand les images des événements récents de République Moldave ont fait irruption sur les écrans de télévision, nous avons pu penser que le processus démocratique allait faire son chemin. Le gouvernement local a tout fait pour briser cet élan. On ne sait aujourd'hui combien de morts et de blessés ont payé ces journées de protestations. Mais les témoignages sont nombreux et formels; la répression a été brutale.
«Les photographies transmises par le Maire de Chisinau montrent que les jeunes ont été torturés avec plus de bestialité que dans les pires périodes du Moyen-Age. Nous vous assurons que tous ces crimes commis contre son propre peuple par l'actuel gouvernement ne resteront pas impunis de par les tribunaux internationaux. J'espère, Madame l'ambassadeur, que vous condamnerez, vous aussi, cette forme de barbarie que nous ne croyions possible que dans les sociétés les plus primitives.» affirme Constantin Simirad, président de la Région de Iasi, dans une lettre ouverte à l'ambassade de la République Moldave en Roumanie.
Alors on se dit que les gouvernements occidentaux auront au moins autant de courage et de virulence pour dénoncer ce qu'il se passe à la frontière de l'Union Européenne. On attend encore. Les Sarkozy, Merkel et Berlusconi, si rapides en temps ordinaire à se mêler des affaires géorgiennes ou afghanes, sont restés de marbre. Pourtant ces protestations sont venues après des élections pour le moins frauduleuses (on aurait fait voter 163 000 morts). Mais seuls les Etats-Unis ont émis des doutes sur la régularité du scrutin. L'Europe n'a pas non plus entendu l'appel de la Roumanie qui demande une enquête internationale sur les événements. Voronin, le président moldave, a prévenu les Roumains qu'il accuse d'avoir fomenté la révolte : «Mêlez-vous de vos oignons!»
Românii să nu-şi bage nasul unde nu le fierbe oala!» Très en verve, puisqu'on a pu distinguer un sourcil vibrer sur ce faciès inamovible, le président a enchaîné avec un autre proverbe roumain : «Frate, frate, dar brânza este pe bani» Mot à mot : frère, frère, mais le fromage il faut bien le payer. Ce qui semble indiquer que dans son esprit, les problèmes économiques prennent le pas sur la fraternité. Il a ensuite déclaré l'ambassadeur roumain à Chisinau, persona non grata et il a insisté : la prochaine fois, la répression fera date.
Vasile Ernu, jeune auteur moldave établi en Roumanie, a parfaitement résumé la situation : «Les autorités européennes sont aussi cyniques que Voronin. Elles veulent le calme à la périphérie de l'Europe et donc elles ferment les yeux. Il n'y a pas de morale là où seul le profit compte.»
Vasile Garnet, directeur de la revue Contrafort, a le même sentiment : «La réaction de l'Occident a été lâche, superficielle, démontrant une fois de plus une myopie politique, et surtout le cynisme des institutions européennes, qui considèrent la République Moldave comme une zone-tampon sous l'influence de la Russie, où il n'est pas bon d'intervenir.»
On peut alors se demander à quoi sert pour la Roumanie d'avoir adhéré à cette Union soit disant Européenne. Quand un pays membre se voit fermer sa frontière (qui est aussi la frontière de l'Europe des 27!), il était légitime de se dire que Sarkozy, Kouchner and co se retrouveraient immédiatement sur le Prut, rivière-frontière, pour faire un seating et proférer des paroles nobles, dignes et définitives. Mais non, rien de tout cela. Il existe pourtant des traités d'assistance, des textes et des décrets, des déclarations de solidarité, des serments de Strasbourg. Tout cela concocté par des experts en démocratie, des spécialistes en élections libres, des docteurs anti-répression et anti-dépression. Il faut croire que ce n'est pas assez.
En France, on a pu voir quelques images de Chisinau en lutte le 7 avril en fin de journaux télévisés; il faut dire que c'est le jour où l'on a appris le nom du chien des filles de Barak Obama. Les médias avaient la tête ailleurs. Du reste, la dernière fois que j'ai entendu parler de la République Moldave aux informations, c'est lorsqu'une commission sur l'état des prisons en France a donné ses conclusions :«La situation des établissements pénitentiaires en France est la pire de tous les pays européens à l'exception de la République Moldave.» Au moins, cela fixait les idées, donnaient une référence claire. Et nous pensons beaucoup aux 800 jeunes qui sont passés par ces geôles moldaves.

Republica Moldova încă mai mișcă

Când imaginile recentelor evenimente din Republica Moldova au invadat ecranele televiziunilor, ne-am gândit că procesul democratic își va urma cursul. Guvernul local a făcut totul pentru a-i tăia elanul. Nu se știe astăzi câți morți și câți răniți au plătit aceste zile de proteste. Dar mărturiile sunt numeroase și formale; represiunea a fost brutală. „Fotografiile trimise de către Excelența Sa, domnul primar Dorin Chirtoacă, prezintă tineri torturați cu mai multă bestialitate decât în perioada neagră a Evului Mediu. Vă asigurăm că toate aceste crime comise împotriva propriului popor de către actuala conducere nu vor rămâne nepedepsite de către tribunalele internaționale. Sper, doamnă ambasador, că și dumneavoastră veți condamna astfel de barbarii pe care nu le mai credeam posibile decât la cele mai primitive organizări statale”, afirmă Constantin Simirad în scrisoarea trimisă către Ambasada Republicii Moldova în România.
Ne spunem atunci că guvernele occidentale vor avea cel puțin la fel de mult curaj și virulență ca să denunțe ceea ce se întâmplă la granița Uniunii Europene. Și așteptăm încă. Sarkozy, Merkel și Berlusconi, atât de rapizi în mod normal când vine vorba să se amestece în probleme georgiene sau afgane, au rămas neclintiți ca marmura. Totuși, aceste proteste s-au declanșat după niște alegeri cel puțin fraudate (au votat până și 163 000 de persoane decedate). Dar numai Statele Unite au emis ceva îndoieli în privința corectitudinii scrutinului. Nici Europa n-a auzit apelul României care solicită o anchetă internațională asupra evenimentelor. Voronin, președintele moldovean, i-a amenințat pe români, acuzându-i că au pus gaz pe foc în timpul revoltei: „Vedeți-vă de treburile voastre! (...) Românii să nu-și bage nasul unde nu le fierbe oala!”. Foarte în vervă, fiindcă s-a putut observa cum o sprânceană-i vibrează pe chipu-i de piatră, președintele a continuat cu o altă zicală românească: „Frate, frate, dar brânza-i pe bani”. Ceea ce pare să demonstreze că în spiritul său, când e vorba de probleme economice și politice, fraternitatea nu prea mai contează. Imediat apoi, l-a declarat pe ambasadorul român la Chișinău persona non grata și a pus accent pe faptul că data următoare, represiunea va face istorie.
Vasile Ernu, tânăr scriitor din Republica Moldova stabilit în România, a rezumat perfect situația: „Autoritățile europene sunt la fel de cinice ca Voronin. Vor liniște la periferia Europei așa că preferă să închidă ochii. Nu există morală acolo unde numai profitul contează”.
Vasile Garnet, director la revista Contrafort, are exact același sentiment: „Reacția Occidentului a fost una lașă, superficială, demonstrând o dată în plus miopia politică ori mai degrabă cinismul instituțiilor europene, care tratează Republica Moldova ca pe o zonă tampon, aflată sub influența Rusiei, unde nu e bine să intervii”.
În aceste condiții putem să ne întrebăm la ce-i servește României faptul că a aderat la această Uniune, chipurile „Europeană”. Când o țară membră își vede închisă frontiera (care este și cea a Europei celor 27!), e legitim să-ți spui că Sarkozy, Kouchner & co. se vor întălni imediat la Prut, râu-frontieră, pentru o întrevedere la nivel înalt și pentru a profera cuvinte nobile, demne și definitive. Dar nu, nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Există totuși tratate de asistență, texte și decrete, declarații de solidaritate și înțelegerile de la Strasbourg. Toate acestea, elaborate de experți în democrație, specialiști în alegeri libere, de doctori anti-represiune și anti-depresiune. Trebuie să crezi că asta nu-i suficient.
În Franța s-au putut vedea câteva imagini de la Chișinău, în timpul revoltei din 7 aprilie, la sfârșitul jurnalelor televizate; trebuie spus că este ziua în care am aflat cu toții cum îl cheamă pe cățelul fetelor lui Barack Obama. Mass media era cu capul în altă parte. În rest, ultima oară când am auzit vorbindu-se de Republica Moldova la știri, a fost când o comisie ce se ocupă cu starea penitenciarelor din Franța a concluzionat: „Situația instituțiilor penitenciare din Franța este mai rea decât a tuturor țărilor europene, cu excepția Republicii Moldova.” Măcar această comisie fixa ideile, dădea o referință clară. Iar noi ne gândim mult la cei 800 de tineri care au trecut prin acele închisori moldovenești.