samedi 21 février 2009


Vive la compétition!

L'idée de nos élites au pouvoir, c'est qu'il faut tout traiter sur le mode sportif. En effet, il faut être compétitif. Alors on demande aux hôpitaux, aux universités d'entrer en concurrence. Ainsi, l'hôpital de telle ville est premier pour la leucémie, mais n'y allez pas en cas de crise cardiaque : il est avant-dernier et se fait siffler par tous les malades du cœur. Dans cette université, les diplômés en histoire sont géographiquement les meilleurs du pays. Mais en médecine, ils sont tellement nuls qu'ils vont aller dans l'hôpital le plus nul de la ville la plus nulle. Alors, pour cela, il faut transformer les recteurs d'universités et les directeurs d'hôpitaux en chefs d'entreprise. Avec comme première mission de rentabiliser les études et les étudiants, les maladies et les malades.
Bien sûr, il faut être imaginatif. D'abord, faire entrer le monde économique dans les établissements avec une idée fixe : dérèglementer. C'est fou ce que c'est moderne le dérèglement! Finis les vieilles rengaines, les statuts archaïques, les acquis sociaux, le service public. Il est nécessaire, pour être moderne, de privatiser. Ce qui a constitué la raison d'être d'un pays, ce qui lui a donné son unité et son histoire, c'est précisément le service public. A savoir, quels que soient vos moyens financiers, quel que soit l'endroit où vous habitez, vous devez profiter des mêmes services.
J'ai vu souvent en Roumanie cette annonce dans les journaux : "Recherche sponsor pour une opération chirurgicale". Voilà donc que cette privatisation passe dans les faits. On peut imaginer que les chirurgiens feront en sorte que la cicatrice soit en forme de logo.
En France, les chercheurs et les universitaires s'époumonent à crier que le savoir n'est pas une marchandise. Mais il faut faire attention à ce que l'on dit et surtout à quels interlocuteurs on s'adresse. On entend déjà la réplique des gouvernants actuels : "Ou c'est une marchandise, et on s'en occupe. Ou ce n'est pas une marchandise et alors ça ne nous concerne pas. Et si on ne s'en occupe pas, pas un sou!"
Le sport, c'est différent. Il faut voir avec quel empressement et quelle délectation les chefs d'état reçoivent les médaillés olympiques, les champions du monde, les recordmen : "Messieurs, Mesdames, je vous dis merci au nom du pays. Vos performances, qui allient le génie à l'entraînement quotidien, devraient inspirer nos entreprises. Et dans entreprises, il faut y intégrer les hôpitaux et les universités. Si un chirurgien prend modèle sur vous, il fera une opération de l'appendicite en 12 minutes, 26 secondes et 7 dixièmes, ce qui constituera un record mondial dont nous serons fiers et surtout il pourra faire 18 opérations au lieu de 15 dans la journée. De même, en pensant à vos records, l'enseignant accueillera 45 élèves dans sa classe au lieu des 30 privilégiés habituels et ainsi nous réconcilierons sport de masse et sport d'élite, dont vous êtes les plus beaux fleurons!"
Les présidents reçoivent plus volontiers des sportifs que des hommes de culture qui ne se pressent pas trop pour répondre aux invitations. Bien sûr, il y a toujours quelques écrivaillons qui s'approcheront du buffet bien garni et le gouvernement leur décernera force titres et décorations. L'écrivain barcelonais Luis Goytisolo explique qu'on surestime ainsi ceux qui viennent pour rééquilibrer le grand nombre et les grands talents qui ne mettent pas les pieds dans les salons dorés. Il fait une comparaison avec un fait historique. Lors de la guerre de Cuba, en 1898, les armées espagnoles et américaines s'affrontèrent. Comme la Marine espagnole était très inférieure, un député espagnol proposa qu'on change les dénominations des navires. Ainsi les croiseurs devaient être appelés cuirassiers, les destroyers des croiseurs, les canonnières des destroyers et cela jusqu'aux chaloupes devenues soudainement corvettes. C'est ainsi qu'on invite souvent à l'Élysée et à Cotroceni des canots de sauvetage qu'on baptise porte-avions.
Trăiască competiția!

Ideea elitelor noastre la putere este aceea că totul trebuie tratat întocmai ca în lumea sportivă. Efectiv, trebuie să fii competitiv. Și-atunci, li se cere spitalelor și universităților să intre în concurență. Astfel spitalul din cutare oraș este cel mai bun pentru cazuri de leucemie dar să nu cumva să puneți piciorul acolo în caz de criză cardiacă: este penultimul în clasament și este fluierat de toți bolnavii de inimă. În cutare universitate, licențiații în istorie sunt, geografic vorbind, cei mai buni din țară. Dar mediciniștii sunt așa catastrofe încât vor ajunge în spitalul cel mai catastrofal din cel mai catastrofic oraș. Din acest motiv, rectorii universităților și directorii de spitale trebuie transformați în șefi de întreprindere. Având ca primă misiune rentabilizarea studiilor și studenților, a bolilor și a bolnavilor.
Desigur, pentru acest lucru trebuie să ai ceva imaginație. Mai întâi și-ntâi, să faci ca lumea economică să intre în diversele instituții cu o idee fixă: dereglementarea. E delirant cât de modernă poate să fie dereglementarea! S-a terminat cu vechile refrene, cu statuturile arhaice, cu ajutorul social și cu serviciul public. Ca să fii modern, trebuie să privatizezi. Ceea ce a constituit cândva rațiunea de a fi a unei țări, ceea ce i-a conferit unitatea și istoria este tocmai serviciul public. Indiferent de posibilitățile financiare sau de domiciliu, toată lumea trebuie să beneficieze de aceleași servicii.
Am văzut adesea în ziarele din România acest gen de anunț: „ Caut sponsor pentru o operație chirurgicală.” Iată deci că această privatizare apare și în fapte. Ne și putem deja imagina cum chirurgii fac tăietura în formă de siglă a respectivei firme. În Franța, cercetătorii și profesorii universitari strigă cât îi ține gura că știința nu este o marfă. Dar trebuie să fie foarte atenți la ce spun și mai ales la cei cărora li se adresează. Parcă se și aude replica guvernanților actuali: „Sau este o marfă și ne ocupăm noi de ea, sau nu este și-atunci nu ne interesează. Și dacă nu ne privește, nici că veți vedea vreun ban!”.
Sportul este diferit. Observați cu câtă grabă, atenție și delectare îi primesc șefii de stat pe medaliații olimpici, pe campionii lumii, recordmenii: „Doamnelor și Domnilor, vă felicit în numele întregii țări. Performanțele dumneavoastră, împreună cu geniul antrenării zilnice, ar trebui să inspire întreprinderile noastre. Și în întreprinderi ar trebui incluse și spitalele și universitățile. Dacă un chirurg alege să facă o demonstrație pe dumneavoastră, vă va face o operație de apendicită în 12 minute, 26 de secunde și 7 sutimi, ceea ce va constitui un record mondial de care vom fi foarte mândri, ca să nu mai vorbim de faptul că va putea face 18 operații într-o zi în loc de 15. Astfel, cu gândul la recordurile dumneavoastră, profesorul va avea 45 de elevi în clasă în loc de 30 de obișnuiți privilegiați și în acest mod vom reconcilia sportul de masă cu sportul de elită ai cărui superbi reprezentanți sunteți!”.
Președinții îi primesc cu mai multă plăcere pe sportivi decât pe oamenii decultură care nu se prea precipită să le răspundă la invitații. Desigur, tot timpul se găsesc câțiva scriitorași lingăi care să se ducă la recepții iar guvernul le va decerna forță, titluri și decorații. Scriitorul barcelonez Luis Goytisolo explică: astfel sunt supraestimați cei care se duc pentru a se reechilibra marele număr al talentelor care nu pun niciodată piciorul în saloanele poleite. Și face o comparație cu un fapt istoric. În timpul războiului din Cuba, în 1828, s-au înfruntat armatele spaniole si americane. Dar cum Marina spaniolă era cu mult inferioară celei americane, un deputat spaniol a propus să fie schimbate denumirile navelor. Astfel, crucișătorii urmau să fie cuirasieri, distrugătorii deveneau crucișători, canonierele se transformau în distrugători și așa mai departe până la șalupe, care erau dintr-o dată corvete. Iată cum sunt invitate adesea la Elysée și la Cotroceni bărci de salvare botezate „port-avioane”.

samedi 7 février 2009


Il va y avoir du sport, rien de plus.

Cette façon d'appliquer le vocabulaire sportif au monde politique est une pratique irritante qui s'étend dans tous les pays. Ainsi nous lisons en France : "L'ancien Premier ministre Laurent Fabius (PS) a invité ce matin les Français à sortir "un carton jaune" au gouvernement et au président de la République". "Le président siffle la fin de la prolongation." "Carton rouge au président de l'Assemblée." En Roumanie, le fait est encore plus courant : "Cartonaş roşu pentru Blaga. Cartonaş galben pentru Băsescu?" (attention! il n'est pas question de Lucian Blaga, le poète, mais de Vasile Blaga, l'homme politique). Le journal Adevarul du 11 novembre 2008 titre même : "Encore un carton rouge pour la Roumanie". L'explication est la suivante : Les investisseurs ont décidé de rétrograder la Roumanie dans la seconde division, celle des nations pour lesquelles "le risque spéculatif est important".
Il semble donc que notre vie se passe sur un immense terrain de football et que les résultats du weekend-end sportif soient les seuls qui intéressent l'humanité. Alors si la politique, qui, dit-on, ennuie nos concitoyens, veut une petite place, il faut qu'elle se plie aux règles et à la discipline sportive. Pourtant, à y regarder de plus près, il existe des différences entre un footballeur et un ministre. A y regarder de près évidemment, parce qu'a priori, les différences ne sautent pas aux yeux. On assiste aux mêmes transferts d'un club à l'autre, d'un parti à un autre. Quant on dit d'un attaquant qu'il est opportuniste, c'est plutôt une qualité. Dire d'un homme politique, qu'il est opportuniste, c'était, jusqu'à une époque récente, plutôt un défaut. Aujourd'hui, c'est moins sûr.
Il y a aussi les mélanges organisés par les individus eux-mêmes. Ainsi Becali en Roumanie et Tapie en France ont été en même temps sur le terrain de sport et le terrain politique. Avec les mêmes magouilles et ce même populisme, qui permet de déchaîner la fureur ou la haine des supporters, ils se sont institués maîtres du jeu politique. Avec ce raisonnement : "Mon club a gagné; il va falloir compter sur moi aux prochaines élections!", on peut aller très loin. Et on les respecte parce qu'on sait qu'ils ont derrière eux des hordes sauvages qu'on peut manœuvrer. Les maires se dépensent sans compter pour l'équipe locale et laissent crever les institutions de culture, simplement parce qu'ils sont convaincus qu'il y a plus de monde dans les stades que dans les salles de théâtre. J'avais appris que, directeur de l'Ateneu, j'avais le même salaire qu'un junior de Poli Iasi, d'un junior qui n'était jamais entré dans l'équipe première.
Mais ce qu'il faut bien comprendre dans cette standardisation de la vie politique maintenue dans le vocabulaire sportif, c'est surtout qu'il est représentatif de la mentalité actuelle. D'abord, elle démontre un recul de la culture politique. Auparavant, on prenait ses références dans l'histoire, et surtout dans l'histoire du mouvement ouvrier. Ensuite, il est évident qu'à travers l'utilisation du langage footballistique, il ne s'agit pas pas de changer de jeu, de jeu de société, encore moins de société. On fait passer l'idée que les règles du jeu sont immuables, éternelles. Comme l'a dit Sarkozy, on ne remet pas en cause le capitalisme, on le "régule". On peut distribuer de temps à autre un carton jaune, mais hors de question de quitter le terrain de jeu. Voilà pourquoi cette façon de représenter la vie politique par l'imagerie sportive est symptomatique d'une vision au mieux (ou au pire) réformiste. Il faut un arbitre accepté par tous pour siffler la fin des grèves, la dissolution des manifestations, la reprise du travail et des bénéfices. Tant que l'opposition se contente, comme Fabius, d'adresser un carton jaune au gouvernement, elle signifie qu'elle accepte toutes les règles que le pouvoir lui impose. Une autre société n'est même pas imaginable pour quelqu'un qui est prêt à obtempérer au premier coup de sifflet et à échanger son maillot avec celui d'en face.
Va fi doar sport și nimic mai mult
Această modalitate de a aplica vocabularul sportiv lumii politice constituie o practică iritantă care ia amploare în toate țările. Astfel, putem citi în presa franceză: „Fostul prim ministru, Laurent Fabius (PS), i-a invitat în această dimineață pe francezi să scoată „un cartonaș galben” pentru guvern și pentru președintele Republicii”. „Președintele fluieră finalul prelungirii”. „Cartonaș roșu pentru președintele Adunării Naționale”. În România, acest fapt este chiar mai curent: „Cartonaș roșu pentru Blaga. Cartonaș galben pentru Băsescu?” (atenție! nu e vorba de Lucian Blaga, poetul, ci de Vasile Blaga, politicianul). Iată chiar un titlu din ziarul „Adevărul” din 11 noiembrie, 2008: „Încă un cartonaș roșu pentru România”. Explicația este următoarea: investitorii au hotărât să retrogradeze România în cea de-a doua divizie, cea a națiunilor pentru care „riscul speculativ este ridicat”.
Se pare deci că viața noastră se petrece pe un imens teren de fotbal și că rezultatele weekend-ului sportiv sunt singurele care interesează umanitatea întreagă. Atunci dacă politica, ce, zice-se, îi plictisește pe concetățenii noștri, vrea un locșor, trebuie să se plieze pe disciplina și pe regulile sportive. Totuși, la o privire mai îndeaproape, există ceva diferențe între un fotbalist și un ministru. La o privire mai îndeaproape, evident, pentru că a priori diferențele nu-ți sar în ochi. Asistăm chiar la aceleași transferuri de la un club la altul, de la un partid politic la altul. Când se spune despre un atacant că este oportunist este mai degrabă vorba de o calitate. A spune despre un om politic că este oportunist era, până nu demult, mai degrabă un defect. Astăzi, acest lucru e mai puțin sigur.
Există și amestecuri organizate de către înșiși anumiți indivizi. Astfel, Becali în România și Bernard Tapie în Franța au fost în același timp pe terenul de sport și pe terenul politic. Cu aceleași manevre îndoielnice și același populism care permit dezlănțuirea freneziei sau urii suporterilor, aceștia s-au numit maeștri ai jocului politic. Cu un raționament de tipul: „clubul meu a câștigat; va trebui să se conteze pe mine la viitoarele alegeri!” se poate ajunge foarte departe. Și sunt respectați pentru că se știe foarte bine că au în spatele lor hoarde sălbatice ce pot fi ușor manevrate. Primarii cheltuiesc bani fără a-i număra pentru echipele locale și lasă să crape instituțiile de cultură doar pentru simplul fapt că sunt convinși că e mai multă lume pe stadion decât în sălile de teatru. La un moment dat am aflat că, director la Ateneu fiind, aveam exact același salariu ca un jucător de la Poli Iași, un junior ce nu jucase niciodată în echipa principală.
Ceea ce trebuie bine înțeles în această standardizare a vieții politice menținută în vocabularul sportiv este în special faptul că fenomenul este reprezentativ pentru mentalitatea actuală. Mai întâi și-ntâi demonstrează un regres al culturii politice. Înainte referințele se luau din istoria mișcării muncitorești. Și-apoi este evident că prin folosirea limbajului fotbalistic nu e vorba nici pe departe de schimbarea jocului sau a jocului de societate și cu atât mai puțin a societății. Se inoculează ideea că regulile jocului sunt imuabile, eterne. După cum spus-o și Sarkozy, nu se reconsideră capitalismul ci „se reglementează.” Se poate da din când în când câte un cartonaș galben dar sub nicio formă nu se poate părăsi terenul de joc. Iată de ce această modalitate de a reprezenta viața politică prin imagini sportive este simptomul unei viziuni reformiste spre mai bine (sau spre mai rău). E nevoie de un arbitru, acceptat de către toți, care să fluiere finalurile grevelor, dizolvarea manifestațiilor, reluarea lucrului și a profiturilor. Atâta timp cât opoziția se mulțumește, ca Fabius, să-i dea guvernului un cartonaș galben însemnă că ea acceptă toate regulile pe care puterea le impune. O altă societate nu este nici măcar de imaginat pentru cineva care este gata să se supună primului fluier și să-și schimbe tricoul cu cel din fața lui.